Ai lor, pe ai lor Cum gafează procurorii anticorupţie constănţeni

Nu puţine sunt situaţiile în care diverşi indivizi acuzaţi de procurorii DNA de fapte de corupţie i-au acuzat la rândul lor pe aceştia de faptul că ar fi abuzivi şi că ar căuta nod în papură, numai de dragul de a avea ceva „la dosar".

În altă ordine de idei, un adevărat zel anticorupţie pare să caracterizeze în ultima perioadă România în general, dar şi Constanţa, în particular. Pe de altă parte, rapoartele oficiale întocmite de Direcţia Naţională Anticorupţie par să susţină acuzaţiile suspecţilor, cum că procurorii s-ar grăbi să iasă în presă cu descinderi spectaculoase şi acuzaţii grave, fără însă a avea cum să le probeze. În acest sens, este de menţionat că, numai de la Constanţa, Direcţia Naţională Anticorupţie a „încasat" o achitare mai degrabă ruşinoasă, despre care înşişi mai-marii Anticorupţiei centrale spun că ar fi „imputabilă procurorului", care nu ar fi trebuit să hotărască de la bun început trimiterea în judecată a suspectului.

Informaţiile au fost publicate în anexa privind „Hotărâri definitive de achitare pe alte temeiuri decât dezincriminarea sau pericolul social", din raportul întocmit de specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, unde se arată că printr-o hotărâre rămasă definitivă, unul dintre inculpaţii deferiţi instanţei de Serviciul Teritorial Constanţa a fost achitat pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, pe motiv că faptei imputate de procurorii constănţeni îi lipsea unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, mai exact intenţia. „Serviciul Teritorial Constanţa, prin rechizitoriul nr. 25/P/2006 din 30 mai 2007, a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.L. (nr., Scarlat Liviu, după cum reiese din documentele publicate de DNA la momentul respectiv), director general al unei societăţi comerciale şi preşedinte al Consiliului de Administraţie, pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. 1, 3 şi 5 Cod penal".

Rechizitoriul ce nu ar fi trebuit să existe

Astfel, procurorii anticorupţie constănţeni au spus, în actul de sesizare a instanţei, că afaceristul „în calitate de director general al unei societăţi comerciale pe acţiuni şi preşedinte al Consiliului de Administraţie, a indus şi menţinut în eroare pe reprezentantul unei alte societăţi, cu prilejul încheierii şi derulării unei convenţii (promisiune de vânzare), sens în care a promis că-i va vinde acţiunile deţinute la un hotel, însă, în realitate, a desfăşurat diferite activităţi ce au condus, în final, la înstrăinarea mai multor active ale societăţii (printre care şi cel vizat) către alte firme comerciale, în care era interesat, fie direct, fie prin soţia sa". Totodată, aceiaşi procurori calculaseră un prejudiciu ce se ridica la 1.355.381 de euro, „pagubă ce a fost recuperată ulterior formulării plângerii penale, prin încheierea unui acord între părţi, la data de 4 octombrie 2005".

Achitările

Totuşi, în ciuda acuzaţiilor aduse de DNA Constanţa, pe 22 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa l-a achitat pe afacerist, ulterior apelul şi recursul procurorilor fiind respinse de Curtea de Apel Constanţa şi respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. „Instanţele de judecată, motivând soluţia de achitare, au reţinut că activităţile realizate de inculpat nu se circumscriu infracţiunii de înşelăciune, întrucât cu ocazia încheierii promisiunii de vânzare şi ulterior acestui moment, nu au fost exercitate acţiuni de inducere sau menţinere în eroare, convenţia intervenită între părţi nefiind constitutivă de drepturi şi nu presupunea o executare în timp, ci doar reprezenta o posibilă modalitate de stingere a unei creanţe, iar în caz de neexecutare a obligaţiei de vânzare, beneficiarul cumpărător avea deschisă calea de a se adresa instanţei comerciale, pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare", se arată în raportul DNA. Or, în aceste condiţii, mai-marii Anticorupţiei centrale au ajuns la concluzia că „urmare analizării argumentelor care au fundamentat soluţia de achitare dispusă, respectiv menţinută de instanţele de judecată, raportat la probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, apreciem că trimiterea în judecată este imputabilă procurorului".

Acuzatul nu trebuia acuzat

Astfel, specialiştii în corupţie din Capitală au spus că, în ciuda celor susţinute de procurorii de la Constanţa, „activitatea desfăşurată de inculpat nu îmbracă forma inducerii sau menţinerii în eroare, întrucât, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, partea vătămată a dobândit dreptul de creanţă asupra societăţii reprezentate de inculpat printr-un contract de cesiune încheiat cu o terţă persoană, iar prin promisiunea de vânzare intervenită între reprezentanţii celor două societăţi s-a urmărit stingerea acestei creanţe, pentru a se evita executarea bunurilor aflate în patrimoniul societăţii debitoare". Mai departe, în raportul DNA se arată că „neexecutarea obligaţiei asumate de inculpat prin antecontract permitea beneficiarului cumpărător să ceară instanţei obligarea promitentului să încheie contractul, demers ce a şi fost întreprins, dar care nu s-a finalizat întrucât acţiunea a fost suspendată, ulterior constatându-se perimarea, fapt determinat chiar de conduita părţii vătămate, care a lipsit la judecată, litigiul fiind stins apoi pe cale amiabilă". Nu în ultimul rând, „în virtutea dreptului de creanţă, s-ar fi putut opta pentru recuperarea sumelor de bani plătiţi pentru preluarea datoriei societăţii debitoare şi la executarea silită a patrimoniului acesteia".