Doamne ce tragedie „Eliza mea a fost astăzi martora morții accidentale a Maiei, prietenă cu ea. S-a înecat sub ochii Elizei”

• Iată cum descrie pe Facebook, Irina Vergu, tragedia.

În această noapte, Irina Vergu a povestit, pe contul său de Facebook, drama prin care a trecut fiica sa, o copilă de numai câțiva anișori, efortul pe care l-a făcut încercând să își salveze prietena de la înec.
 
Se jucau amândouă pe malul lacului. Și deodată s-a produs dezastrul
 
Iată cum descrie pe Facebook, Irina Vergu, tragedia:
 
„Eliza mea a fost astăzi martora morții accidentale a Maiei – o fetiță de 9-10 ani, prietenă cu ea și vecină de scară cu noi. Maia a alunecat în lacul Herăstrău și nu a mai ieșit vie de acolo. S-a înecat sub ochii Elizei. Se murdarise Maia pe mâini și a vrut să se spele. A fost fatal. A întins mâinile către luciul apei, a facut un pas prea aproape de apă, a alunecat pe o porțiune cu mătasea-broaștei și a căzut în lac.

Mai mult decât martoră. Strigând după ajutor, Eliza a încercat disperată să o tragă pe Maia din apă – întâi a apucat-o de mâna, i-a scăpat, apoi a căutat un băt mai lung să o tragă din apă în felul ăsta. La strigătele de ajutor ale Elizei a venit un bărbat care a sunat la 112, a venit un al doilea care l-a strigat pe un al treilea. Acest al treilea bărbat a coborât în apă, a căutat corpul Maiei în mâlul de pe fundul lacului și, într-un târziu, l-a adus la mal. Până să ajungă cei de la Pompieri și de la Poliție - și până să ajungem și noi pe malul lacului la locul tragediei, cel de-al treilea bărbat i-a făcut masaj cardiac, iar Eliza i-a făcut respirație gură la gură cum văzuse la școală la o lecție de prim-ajutor. I-au tot verificat pulsul în speranța că își revine.

A fost prea târziu. Cred că deja era prea târziu și în minutele alea. Mai tarziu mi-a povestit Eliza, printre rafalele de plâns, că, în momentul în care a scos-o cel de-al treilea bărbat din apă, Maia era albă, avea buzele vinete și ochii ciudați, tulburi.
Printre manevrele de resuscitare, Eliza a apucat să mă sune sa-mi spună cat a putut ea de coerent ce s-a intamplat. Am coborât la parter să o anunț pe bunica Maiei că s-a întâmplat ceva grav, că a căzut Maia în lac – nu știam precis în momentul ăla cum stăteau lucrurile – am revenit in casa si am sunat la 112 (3-5 minute până să răspundă dispecera, apoi transfer pe nr de la Pompieri, alte 2-3 minute – erau oricum pe drum in urma apelului barbatului nr. 3), mi-am luat geanta cu actele și ceva bani, am țâșnit pe ușa și-am plecat spre malul lacului. Cu un minim de inspirație, am apelat la un vecin cu mașina căruia am ajuns mai repede (mulțumesc, Cristi). N-am găsit-o pe drum pe bunica fetitei.

Pompierii și Poliția erau deja la fața locului când am ajuns noi. Ajunsese și bunica Maiei. Nu va pot descrie cum era si cum erau toti! Polițiștii i-au luat Elizei o declarație, ne-au luat numerele de telefon nouă, părinților, rămânând să ne caute dacă va fi necesar.

Au urmat peste 60 de minute de proceduri de resuscitare din partea pompierilor și medicilor, însă nu au mai putut-o readuce la viață.

Am rămas pana la final, cand politistii au acoperit trupul micut si au notat ora decesului. Soarele ardea neverosimil intr-un final de zi a finalului de vara. Maia stralucea alba si nemiscata cu parul ei lung si roscat intins pe asfaltul aleii. Au acoperit-o si au trasat o banda galbena in jurul ei.

Pe moment, Eliza nu dă semne de traumă majoră – sau nu mă pricep eu cum se comportă un copil care traversează o trauma majoră: mai plânge ușor din când în când, se mai liniștește, mai vorbește cu prietenii la telefon. Sigur că este speriată de cele întâmplate și, retroactiv, de faptul că ar fi putut să fi murit ea însăși când încerca să o tragă afară din lac. Din când în când se învinovățește că nu a putut-o salva pe Maia.

Rememorează detalii din toată întâmplarea, faptul că Maia s-a zbătut, că s-a dus la fundul apei, că nu mai ieșeau la suprafață decât câteva bule de aer. Are o senzație de tremur interior, ne spune, are frisoane. Ii vin in minte franturi de intamplari din viata lor de fetite, jocurile lor, povestile pe care si le-au spus, zilele de iarna in care au mers la colindat. O urmărește imaginea Maiei, albă, cu buzele vinete și ochii tulburi.

Maia s-a dus. Un copil crescut de bunici, marcat de lipsa părinților după care a tot plâns de-a lungul anilor intreband de ei (nu intru în detalii aici – nu, nu sunt decedați ), vesel atât cât poate fi un copil, s-a stins astăzi. Într-o zi, mai demult, a lovit-o o mașină pe aici, pe una dintre aleile de lângă bloc. Altă dată s-a tăiat destul de adânc la o mână după ce a trântit ușa de la scară si s-a spart geamul. Azi a fost ultimul gest năzdrăvan. S-a terminat o viata de copil.

Dumnezeu să o odihnească”.