Interviu online cu Claudia Mioara Popa, psihoterapeut „Constănţenii au căpătat mai multă deschidere pentru această zonă“

 

Până nu demult, mersul la psiholog sau la psihoterapeut nu era privit cu ochi buni de către societate. Cel care făcea apel la serviciile unui psihoterapeut era compătimit sau considerat „nebun“. Cum nici la medic nu e indicat să mergi abia atunci când aproape mori, ci preventiv, şi în aceasta privinţă începem să intrăm în rândul lumii şi să mergem la psiholog când simţim că avem nevoie de ajutor, că nu putem duce de unul singur o anumită situaţie sau pur şi simplu pentru a ne cunoaşte mai bine.
 
Claudia Mioara Popa este pasionată de psihoterapie, pentru că e pasionată de oameni în general. Este psihoterapeut atestat în psihoterapie integrativă, reprezentant zonal (Constanţa) al Asociaţiei Române de Psihoterapie Integrativă, formare în Hipnoza Clinică şi Ericksoniană, masterandă în Psihodiagnoza Complexă a Personalităţii, licenţiată în Psihologie şi Psihopedagogie Specială.
 
De aceea, am „corupt-o” pe Claudia Mioara Popa, psiholog şi psihoterapeut, să ne povestească când trebuie să mergi la psiholog, cum se raportează constănţenii la ideea de a apela la psihoterapeut şi ce reprezintă terapia de cuplu. A crescut numărul celor care cer ajutor de specialitate? Cum arată situaţia faţă de acum cinci ani?

Din experienţa dumneavoastră, când ajung constănţenii la psiholog/psihoterapeut? Care sunt cele mai frecvente probleme pe care oamenii vor să le gestioneze cu ajutorul psihologului/psihoterapeutului?

Orice persoană ajunge la psiholog/psihoterapeut indiferent că este constănţean sau nu în momentul în care are suficientă conştiinţă de sine încât să poată realiza că are nevoie de ajutor într-o situaţie de criză existenţială. Prin criză pot înţelege nevoia de cunoaştere, evenimente traumatice în viaţa de zi cu zi, contexte problematice din punct de vedere familial şi social. Apariţia şi dispariţia unor membri din familie sau noi situaţii de adaptare.
 
Ceea ce poate fi specific Constanţei vizează aspectul multicultural presupus de poziţia geografică. Ne putem referi aici la joburile specifice Constanţei. Fiind port maritim iar ocupaţia de bază fiind comerţul şi turismul, gândul mă duce spre meserii precum cea de navigator. De asemenea, în localitatea noastră, mirajele sunt multe, iar provocările cu privire la flexibilitatea în relaţii sunt mult mai mari, deoarece, de multe ori, oamenii întâlniţi provin din culturi diferite, cu tradiţii diferite, cu principii diferite, credinţe diferite. Şi pentru a ajunge uşor la următoarea întrebare, derivând din cele de mai sus, vom constata că majoritatea problemelor pot avea la bază modalităţi de relaţionare defectuoase sau nepotrivite.
 
Când vorbim despre relaţional, este important să luăm în calcul aspectul multidimensional al relaţiei. Mă gândesc aici la relaţia cu cel de lângă mine (în funcţie de context), la relaţia cu mine însumi, la relaţia spirituală cu universul, cu tot ceea ce ne înconjoară. Am să specific câteva dintre situaţiile potrivite pe care un psihoterapeut le poate aborda cu succes: atacuri de panică, anxietate, fobie, tulburări de ritm/veghe/somn, divorţ, apariţia unui copil, probleme ce vizează intimitatea sexuală, tulburări de limbaj, tulburări de adaptare şcolară, pierderea locului de muncă, pierderea unei persoane dragi, dezvoltare personală, consiliere pentru orientare în carieră, tulburări somatice, conflicte conjugale.

De obicei, pacienţii apelează la psiholog/psihoterapeut în ultimă instanţă. Care sunt primele semne care ar trebui să ne trimită la cabinetul acestuia?

Din păcate, de cele mai multe ori, da. Psihoterapia poate fi percepută ca o ultimă soluţie. Dar, luând în calcul că nimic nu este întâmplător, am ferma convingere că fiecare dintre noi ajunge la locul potrivit în momentul în care este pregătit să ajungă. Mă gândesc că se întâmplă acest lucru şi din cauza faptului că meseria noastră nu este foarte bine cunoscută şi înţeleasă. De cele mai multe ori, oamenii îşi imaginează că psihologul este un fel de psihiatru, iar diagnosticele, de obicei, sună foarte definitiv şi produc un impact emoţional foarte puternic. Îmi doresc ca noi, psihologii, să putem fi mai disponibili spre a fi cunoscuţi şi spre a colabora cu mass-media astfel încât cei ce ar putea beneficia de serviciile noastre să constate că nu eşti „nebun“ dacă ajungi la psiholog. Iar în cazul în care vă consideraţi „nebuni“, întrebaţi-vă ce este nebunia. Nu este cumva un alt fel de a fi?
 
Pornind de la ultima frază, chiar faptul că îmi pun întrebarea „sunt nebun?“ este unul dintre primele semne că pot apela la serviciile unui psihoterapeut. Există, de asemenea, semne la nivelul simţurilor, mă refer aici la senzaţiile trăite în momentele de nesiguranţă, frică, furie, exuberanţă, tristeţe şi autojudecată. Toată această simptomatologie reprezintă sirena noastră de alarmă că ceva din psihismul nostru are nevoie de reconfigurarea traseului. Veţi întâlni în cabinetul unui psihoterapeut un om deschis, disponibil spre a îndrepta lanterna spre ungherele întunecate ale minţii sau sufletului pentru a scoate la iveală comorile ce sunteţi. Eu, personal, nu tratez probleme, nu lucrez cu problemele, ci lucrez cu oamenii, căutând resurse, restructurând credinţe şi principii în funcţie de binele suprem al clientului meu. 
 
Aşadar, nu înceta să cauţi soluţii, nu înceta să cauţi oameni, nu înceta să fii puternic prin vulnerabilitate (deschidere).

Psihoterapia e relativ recentă în societatea românească. Nici nu avem o cultură dezvoltată în acest sens. Cum se raportează constănţenii la ideea de a apela la psihoterapeut? Au încredere în acest domeniu sau sunt refractari?

Da, psihoterapia este relativ recentă în societatea noastră ca formă de intervenţie de sine stătătoare şi având un cadru legal. Cred că este important acum să fac câteva specificări care să ne ajute să avem o viziune mai completă a ceea ce înseamnă domeniul psihologiei. Astfel, în psihologie, ca şi în medicină, învăţământ sau alte domenii de activitate, există mai multe specializări, fiecare dintre acestea vizând specific nevoi specifice. Pe înţelesul tuturor, psihologul este persoana care a terminat Facultatea de Psihologie, este, să spunem, echivalentul, dacă nu este prea mult, unui medic generalist. Următoarele etape de specializare presupun şcolarizare specifică ariei de adresabilitate. Regăsim printre specializări: psiholog clinician, psiholog în psihologia muncii, psiholog educaţional, psihoterapeut, logoped etc. Este important să cunoaştem acest lucru deoarece un psihoterapeut, să spunem, nu îşi va putea pune parafa în locul unui psiholog pe psihologia muncii, cum nici invers serviciile nu vor fi de calitate.

 
Din experienţa proprie, constănţenii au căpătat mai multă deschidere pentru această zonă. Vin la cabinet, mai informaţi şi mai pregătiţi decât în urmă cu ceva ani. Capătă deschidere discutând cu prieteni, oameni semnificativi lor, cunoştinţe care deja au experimentat procesul terapeutic. Sunt persoane care vin din „curiozitate“, dar vin, sunt persoane care vin cu temeri şi cu aşteptări. Unii vin aşteptându-se să întâlnească pe cineva care să le rezolve problemele, neştiind că în acest proces vor trebui să participe activ, neştiind chiar că psihoterapia este un proces şi presupune, ca orice proces, timp.
 
Cu privire la încredere, aşa cum majoritatea ştim, încrederea se capătă. Nu ai cum să ai încredere în ceea ce nu cunoşti şi spunând asta conştientizez, o dată în plus, că lipsa de încredere în sine vine din necunoaşterea propriei persoane. Da, există o viziune refractară, dacă gândim din perspectiva materialismului, şi mă gândesc aici la faptul că psihoterapeutul nu îţi oferă nimic palpabil, niciun medicament, nicio poţiune magică, însă îţi oferă spaţiul, timpul, atenţia, energia, cunoaşterea, sprijinul, ascultarea pe care, de multe ori, nici tu nu ţi le oferi. Îţi poate oferi tandreţea îmbrăţişării sufletului tău. Îţi poate oferi unelte necesare adaptării şi schimbării, respectiv îmbunătăţirii calităţii vieţii tale. Îţi poate oferi un model.

A devenit o modă mersul la psiholog/psihoterapeut? Cine apelează mai mult la serviciile acestuia? Femeile sau bărbaţii?

Nu ştiu dacă a devenit o modă mersul la psihoterapeut, dar, cu siguranţă, dacă încă nu a devenit, va deveni o necesitate. Fac această afirmaţie având în vedere contextul social, socio-economic actual. În acest moment, schimbarea este singura constantă. Întâlnim tot mai rar un mediu social securizat care să ofere constanţă şi principii/norme stabile în timp. Şi cum echilibrul emoţional depinde de coerenţă şi constanţă, suntem la momentul în care este necesar să ne clădim aceste aspecte în noi înşine. Continuând raţionamentul anterior, pentru a căpăta coerenţă şi constanţă, avem nevoie în primul rând să ne cunoaştem şi să ne luăm în stăpânire (să ne asumăm) pe noi înşine. Asta este cea mai mare provocare a vieţii, responsabilitatea de sine, cunoaşterea de sine şi acţiunea în concordanţă cu sinele.

Cât de deschişi sau, dimpotrivă, „încuiaţi“ sunt constănţenii în momentul în care ajung la psiholog/psihoterapeut?

În momentul în care ajung în cabinet, clienţii mei sunt atât de deschişi sau „încuiaţi“ pe cât eu sunt de deschisă sau „încuiată”. Să nu uităm că o relaţie presupune doi. Cel puţin doi. Aşadar, nu este doar responsabilitatea clientului disponibilitatea spre schimbare sau îmbunătăţire.

Ai o problemă, apelezi la un psiholog/psihoterapeut. Când îţi dai seama că te-ai „vindecat“? După cât timp începem să ne simţim mai bine?

Procesul de vindecare începe odată cu momentul în care ai sunat pentru programare. Îţi dai seama că te-ai „vindecat“ în momentul în care poţi trăi, din nou, starea de confort psiho-emoţional indiferent de contextul de viaţă, de vârstă, de deciziile pe care le iei. Efectiv, în acel moment, poţi chiar uita că ai sau aveai programare la psihoterapie.
 
Vizavi de timp, te poţi simţi mai bine chiar după prima şedinţă. Este important să ştiţi, de asemenea, că, în cazul în care după cinci - şapte şedinţe nu există niciun fel de îmbunătăţire a calităţii vieţii dumneavoastră psiho-emoţională, este necesar să schimbaţi psihoterapeutul şi modalitatea de abordare.

Să discutăm puţin şi despre psihoterapia de cuplu. Ce reprezintă? Ce se întâmplă când un cuplu vine la terapeut?

Psihoterapia de cuplu reprezintă o intervenţie la nivel de relaţie. Deci, de această dată, focusul psihoterapeutului nu mai este pe individ, ci pe dinamica cuplului, în mod special pe modul în care partenerii comunică între ei.
 

Venind în psihoterapie, un cuplu are ocazia să descopere unde anume sunt blocajele de relaţionare, iar partenerii vor descoperi că faptul de a fi în relaţie nu înseamnă depersonalizare, respectiv suntem individualităţi de sine stătătoare ce funcţionăm cu nevoi asemănătoare, cu dorinţe şi scopuri comune. Partenerii de cuplu vor afla că nu sunt responsabili total de fericirea/nefericirea, viaţa, putinţele şi neputinţele celuilalt. Ne completăm unul pe celălalt, ne apropiem şi ne distanţăm, ne apropiem şi ne respingem ca într-un dans. Partenerii vor învăţa, de asemenea, chiar dacă nevoile le sunt similare, că modul în care acestea pot fi satisfăcute diferă de la o persoană la alta. Vor învăţa să negocieze, să îşi asume momentele de criză relaţională, rolul dat de poziţia în cuplu.

Mergi la sigur cu terapia de cuplu? Te duci certat şi pleci de mână, în deplină armonie?

În urma/pe parcursul/în timpul procesului terapeutic, partenerii pot hotărî să rămână în aceeaşi barcă şi să vâslească în aceeaşi direcţie, cum la fel de bine pot lua decizia să coboare din barcă. Sunt destule cazuri în care cuplurile ajung la psihoterapie atunci când la nivel emoţional ruptura este deja produsă, iar în această situaţie aleg să ajungă pentru a-şi demonstra sau pentru a-i demonstra partenerului, respectiv familiei, faptul că „am încercat-o până şi pe asta”. Ce e cert este aspectul conform căruia, indiferent de rezultatul conştientizărilor de pe parcursul psihoterapiei, fiecare dintre parteneri va pleca în viaţă asumat şi cu ceva în plus în bagajul său de resurse.

Care ar fi cazul clinic pe care l-aţi descrie ca fiind cel mai mare succes al dumneavoastră ca terapeut familial şi care aţi spune cǎ este cel mai mare eşec, dacǎ existǎ?

Pornind de la premisa conform căreia psihoterapia prinde viaţă prin persoana ce o aplică, am să vă destăinui acum faptul că pentru mine ca persoană este foarte importantă relaţia de cuplu. Aşadar, în conformitate cu cele spuse, în forul meu interior, am considerat ca fiind de succes psihoterapiile în urma cărora partenerii de cuplu au rămas în relaţie reuşind să o transforme într-un cadru securizat şi s-o împlinească dând viaţă mai departe (aducând pe lume rodul iubirii lor).
 
Am considerat ca un feedback de luat în seamă (pentru că nu există eşec, ci există feedback) pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor mele momentele în care am conştientizat că făcusem alianţă neloială cu unul dintre parteneri.

Ni se spune adesea „hai, nu mai plânge“, „hai nu mai fi trist(ă)“ sau „încearcă să nu te mai gândeşti“. Ce este rău în a plânge sau a fi trist?

Nu este nimic rău în a plânge sau a fi trist. Din contră! Îmi amintesc acum despre faptul că undeva, cândva, cineva spunea că singura materializare a sufletului sunt lacrimile. Şi atunci, ce onoare mai mare îţi poate oferi un om decât să îţi permită să îi vezi şi să îi simţi lacrimile? Suferinţa celorlalţi de cele mai multe ori constituie un disconfort pentru noi înşine, deoarece ne dărâmă toate zidurile pe care le ridicăm în faţa propriei noastre suferinţe şi ne pune în faţa propriilor limitări, în faţa neputinţei, în faţa efemerului.

Ce învăţăm din hipnoză? Cum funcţionează ea?

În primul şi în primul rând, cu ajutorul hipnozei putem atinge şi învăţa starea de relaxare. Putem extrapola graniţele dintre conştient şi subconştient. Ne putem concentra şi direcţiona atenţia asupra aspectelor ce au valoare pentru noi. Putem rescrie scenarii de viaţă. Putem proiecta viitorul, şi toate acestea folosind imaginaţia. Doar atât!
 
Starea de transă hipnotică presupune o stare modificată de conştiinţă. Transele hipnotice sunt pe grade diferite, în funcţie de abilităţile hipnotizantului, de relaţia stabilită cu clientul şi de disponibilitatea acestuia spre autoexplorare. După cum ştim, cuvintele evocă imagini, iar gândurile noastre se desfăşoară în imagini. Cuvintele sunt vibraţii ce au energii diferite, în funcţie de semnificaţia pe care le-o acordăm, tonul pe care le rostim, ritmul în care le folosim şi intensitatea acestuia. În acest context, hipnotizatorul, asemeni unui magician, atinge clientul nu cu bagheta magică, ci cu cuvintele, purtându-l împreună cu el în locurile care de obicei reprezintă şi susţin vindecarea şi evoluţia. Deci, totul constă în arta cuvintelor şi în capacitatea inductorului de a activa într-un procent cât mai mare simţurile clientului. Contrar preconcepţiilor conform cărora îţi pierzi conştienţa sau conştiinţa sau controlul asupra propriei persoane în timpul unei şedinţe de hipnoterapie, lucrurile stau total pe dos.

Ce categorii de persoane pot beneficia de această tehnică terapeutică?

În principiu, toate categoriile de persoane. Este însă o tehnică, o modalitate de abordare ce nu se recomandă psihopatologiilor severe - schizofrenie, paranoia, epilepsie, depresie severă, bipolaritate.

Ce sfaturi le oferiţi constănţenilor care îşi doresc să urmeze o carieră ca psiholog sau psihoterapeut?

Le sugerez viitorilor potenţiali colegi să îşi urmeze instinctul mai departe de prejudecăţi.