Interviu online cu Anca Constantin și Irina Sodoleanu, fiica, respectiv nepoata istoricului Adrian V. Rădulescu „Precum Pitagora, considera că dușmanii sunt de fapt prieteni rătăciți“

Ieri, istoricul Adrian V. Rădulescu ar fi împlinit 86 de ani. Tocmai de aceea, de ziua sa de naștere, cotidianul ZIUA de Constanța le-a avut ca invitate pe fiica sa - Anca Constantin, respectiv nepoata istoricului - Irina Sodoleanu, din dorința de a-i evoca personalitatea.

S-a vorbit de Adrian Rădulescu - arheologul, Adrian Rădulescu - directorul (MINAC), Adrian Rădulescu - istoricul (împreună cu prof. Ion Bitoleanu a scris unica „Istorie a Dobrogei”), Adrian Rădulescu - primarul (primul edil postdecembrist), Adrian Rădulescu - prefectul, Adrian Rădulescu - rectorul și ctitorul Universității „Ovidius“...  

Conștient de valoarea moștenirii lăsate și de respectul ce i se cuvine din partea tuturor, cotidianul ZIUA de Constanța și-a asumat anul trecut, de Ziua Dobrogei, un demers ce își dorește să ducă și peste granițele județului faima marelui istoric. De aceea, din luna septembrie vom demara o amplă campanie ce precedă atribuirea numelui „Dr. Adrian V. Rădulescu“ școlii din localitatea Dorobanțu (județul Călărași), locul în care s-a născut istoricul. 


Cea mai dragă amintire, mândria unei descendențe nobile, ce nu se știe despre omul Adrian Rădulescu, există proiecte de continuat... Despre toate aceste aspecte, dar și despre altele, am discutat ieri, în cadrul unui interviu online pe www.ziuadeconstanta.ro, cu Anca Constantin și Irina Sodoleanu.

Cum era tatăl Adrian Rădulescu?

Anca Constantin: Întotdeauna, când mă gândesc la tata, rememorez privirea lui încărcată de dragoste. A fost un tată, soț si bunic desăvârșit și primul sentiment cu care îl asociez este dragostea. M-a iubit pe mine, pe mama, familia întreagă. În general, a iubit oamenii și i-a privit cu considerație.
Mi-aduc aminte cu admirație cum îmi răspundea la orice întrebare legată de literatură, istorie, filosofie, geografie, artă, înainte să consult vreo enciclopedie. Erudiția lui și talentul oratoric i-au dat unicitate, atât în țară, cât și în străinătate.

A fost un tată dedicat și generos. De fapt, generozitatea este una dintre remarcabilele lui calități. Prietenii mei din studenție îmi amintesc și acum cu ce bucurie îi așteptau vizitele in București, unde ne făceam studiile. A încercat mereu să-mi transmită din capacitatea lui de a vedea evenimentele în ansamblu, de a înțelege oamenii și vremurile, dar mai ales de a studia temeinic, indiferent de domeniul de activitate.


Am petrecut 40 de ani alături de tata și am fost martor la realizările lui profesionale, la bucuriile și dezamăgirile pe care le-a resimțit în timpul eforturilor susținute pentru restaurarea monumentului Tropaeum Traiani, pentru construirea muzeelor de la Adamclisi, Histria, pentru dezvoltarea și ridicarea la rang de muzeu național a muzeului pe care îl conducea, pentru înființarea Universității „Ovidius“ Constanța pentru ridicarea unei noi clădiri a Bibliotecii județene Constanța, ridicarea la grad de episcopie a vicariatului de la Constanța și apoi la rang de arhiepiscopie, ca să enumăr numai câteva din actele sale de ctitorie.
Îmi lipsește în fiecare moment, dar sper ca munca lui să fie apreciată de generațiile tinere, având în vedere că puțini oameni se pot mândri măcar cu una dintre realizările pe care i le datorăm.

Dar bunicul?

A fost un bunic foarte iubitor, protector și înarmat cu multă răbdare în educarea mea și a fratelui meu, Radu. L-am avut alături timp de 15 ani din viață, perioadă în care, deși scurtă, mi-a sădit în suflet, prin exemplul propriu, respectul și iubirea față de semeni, dragostea pentru ținutul în care m-am născut și mai ales pentru istoria și arheologia acestui spațiu. A fost pentru mine un model de erudiție, corectitudine, onestitate și verticalitate. A iubit oamenii și a fost întotdeauna sensibil la nevoile lor. A ajutat multă lume. A iertat, poate mai mult decât trebuia, însă acesta era el. Pentru mine, poate fără să își dea seama, a fost și a rămas călăuza pe drumul profesional pe care l-am ales în memoria sa.

Care este cea mai dragă amintire?

A.C.: Cea mai dragă amintire? Imposibil de ierarhizat amintirile legate de tata. Cu aceeași duioșie îmi amintesc gestul lui simplu de a mă cuprinde pe după umeri, ca sa mă simt iubită și protejată, dar și serile de Crăciun, atunci când vocea lui cu timbru cald ne încânta cu colinde vechi.

Irina Sodoleanu: Îmi este foarte greu să aleg. De la legănatul pe picioare, amintire impregnată de fapt de albumele cu fotografii de când eram mică, la timpul petrecut împreună încercând fie să îmi explice un termen pe care nu voiam să îl caut în dicționar (îmi plăcea mai mult să îl aud explicat de el) sau făcându-mă să pronunț corect nefericitul articol nehotărât, forma de masculin, în franceză (limbă pe care o stăpânea excelent), amintirile legate de el îmi sunt dragi și fac parte din poate cea mai caldă perioadă din viața mea. Cred însă că amintirile cele mai dragi sunt cele legate de duetele noastre atât de plăcute mie. Îi plăcea să cânte. Oriunde. Se destindea fredonând și aducea voie bună cu cântecele lui. Santa Lucia și cel mai frumos colind pe care îl știu, sunt învățate de la el. Le cântam adeseori împreună. Încă îmi sună în urechi.

Ca fiică, nu v-ați simțit constrânsă în a-i urma pasiunea și ați devenit conferențiar universitar într-un domeniu tehnic. Cum a primit decizia tatăl dvs.?

De timpuriu am simțit că nu-i moștenesc talentul oratoric și am decis să urmez științe tehnice - tendința generală în anii '80 -, unde elocința nu este necesară. A fost o profundă dezamăgire pentru el, iar sentimentul de vinovăție pe care îl simt acum este atenuat de fiica mea, care a avut curajul sa-i calce pe urme.

De fapt, prima opțiune a tatei a fost ingineria chimică, chiar dacă în familie a primit o educație exclusiv umanistă. Dar din cauza că era fiu de preot, a fost respins înainte de a da examenul de admitere la facultate. A ales Istoria fiindcă acolo i-au admis „originea nesănătoasă“. Deci soarta a avut grijă ca el să-și descopere adevărata vocație.

Dar ca nepoată, iată, lucrați ca muzeograf în instituția la conducerea căreia s-a aflat aproape trei decenii. Ați apucat să îi împărtășiți dorința de a-i călca pe urme?

Nu. Este unul dintre regretele mele. În anul în care s-a stins eu eram în clasa a 8-a. Mă pregăteam de examenul de capacitate. Stabilisem deja cu familia că înclinația mea spre științele exacte mă recomandă pentru urmarea unui profil realist - matematică - informatică. Interesul pentru istorie și revenirea la ceea ce trăisem în copilărie s-au manifestat abia în liceu, la sfârșit, când m-am hotărât că vreau să urmez cursurile Facultății de Istorie a Universității „Ovidius” Constanța. A fost singura la care m-am înscris.
 
Ar fi fost păcat să se întâmple altfel. Am crescut înconjurată de istorie. M-a purtat cu plăcere în toate deplasările pe siturile dobrogene, m-a făcut să le iubesc și să îmi doresc să le cunosc fiecare colțișor. Și a făcut-o fără să îmi impună asta, fără să mă forțeze. Pur și simplu m-a purtat cu el în lumea lui și m-a molipsit pe nesimțite de magia arheologiei dobrogene.

Când v-ați simțit cel mai mândră de descendența dvs.?

A.C.: Bucuria de a descinde dintr-o familie de oameni de calitate, educați si plini de considerație pentru semenii lor este o constantă în existenta mea. Dacă ne referim strict la tata, fiecare prelegere publică a lui, primită cu entuziasm de către auditoriu, fie din aula Universității „Ovidius“, fie în aula Universității Sorbona, era un prilej de bucurie copleșitoare. Îmi amintesc cu mândrie de momentele de inaugurare a monumentului restaurat de la Adamclisi, de alegerea lui ca rector al UOC, de evenimentele culturale remarcabile dedicate împlinirii a 2.500 de ani de existență a Tomisului.

Dar cea mai intensă împlinire o simt pentru că descind dint-un om care avea o disponibilitate sufleteasca imensă și întotdeauna îi ajuta pe cei care erau în impas, prieteni sau nu. Precum Pitagora, considera că dușmanii sunt de fapt prieteni rătăciți.
 

I.S.: Aș spune mai degrabă că mă simt recunoscătoare. În fiecare moment. Sunt recunoscătoare că am avut norocul de a face parte dintr-o familie iubitoare, unită, care mi-a oferit o prețioasă educație și care s-a îngrijit să am o copilărie frumoasă, fericită, ferită de latura întunecată a lumii. Port cu prețuire recunoștința față de contribuția bunicului meu la devenirea orașului în care m-am născut, la istoria ținutului în care acesta se găsește.

Ce credeți că ar trebui să facă autoritățile pentru ca numele unuia dintre cei mai importanți oameni ai Constanței postdecembriste să fie mai bine cunoscut?

I.S.: Se spune că un om trăiește atâta timp cât memoria lui rămâne vie, prin generațiile care l-au cunoscut. Se spune, de asemenea, că amintirea unei persoane se stinge odată cu ultimul om care a cunoscut-o. Tocmai de aceea autoritățile, reprezentanții instituțiilor cărora le-a dedicat parte din munca sa, colegi, prieteni, urmași, toți au misiunea de a nu-l lăsa pradă uitării. Aula „Adrian Rădulescu” din incinta Universității Ovidius, Aula „Adrian Rădulescu” din incinta Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Școala gimnazială cu clasele I - VIII „Adrian V. Rădulescu” din Murfatlar și în curând, prin eforturile echipei ZIUA de Constanța, Școala „Adrian V. Rădulescu“ din satul său natal, Dorobanțu, județul Călărași, strada denumită de curând „Adrian Rădulescu”, situată în apropiere de locul în care a petrecut cea mai mare parte din viața sa - peninsula tomitană, sunt mărturii că urmașii săi fac eforturi în a-i păstra vie memoria.
 
Este suficient? Îmi vine în minte numele unui contemporan al său, Gavrilă Simion, director al muzeului din Tulcea, personalitate marcantă pentru muzeologia și arheologia spațiului nord dobrogean. Muzeul de acolo îi poartă astăzi numele și îl va purta în neuitare peste generații: Institutul de cercetări eco-muzeale „Gavrilă Simion”.

Au existat proiecte demarate pe care nu le-a mai putut duce la îndeplinire?

I.S.: Viața i-a fost curmată în plină activitate. Avea încă proiecte începute, care, din păcate, s-au stins odată cu el. Includerea Bisericuțelor din dealul de cretă de la Murfatlar pe lista patrimoniului UNESCO era unul dintre acestea. Purtase o lungă și fructuoasă corespondență cu reputatul critic de artă Dan Hăulică, ambasador delegat permanent al României pe lângă UNESCO, transformată din nefericire în simple pagini de arhivă. Un alt deziderat al său în ultima perioadă a vieții era promovarea Dobrogei ca model de bună conviețuire interetnică - era programat să susțină un discurs în Parlament pe această temă. Nu s-a mai întâmplat. Își dorea înființarea unui institut de cercetare a istoriei dobrogene. De prisos să spun că și această dorință a rămas neîmplinită.

Cum considerați inițiativa ZIUA de Constanța de a propune schimbarea denumirii Școlii Gimnaziale nr. 1 din Dorobanțu (Călărași) în Școala „Adrian V. Rădulescu“?

A iubit Dobrogea și i-a dedicat întreaga activitate, dar și-a menținut legăturile cu meleagurile și oamenii din Călăraşiul natal. Rădăcinile lui, profund creștine, sunt întărite de botezul școlii din satul natal. Este o inițiativă onorantă. Felicitări inițiatorilor!