„Agenţii de circulaţie din Casa Domnului! Aşa se face, mamaie!“ Interviu online cu părintele Dănuţ Bertea - „De ce trebuie să mergem la biserică?“

Părintele Dănuţ Marius Bertea, paroh al Bisericii „Buna Vestire“ din Constanţa, a vorbit, într-un interviu online acordat cotidianului ZIUA de Constanţa, despre legătura dintre tineri şi biserică - aşa cum este ea în prezent şi cum ar trebui să fie.
 
Potrivit părintelui Dănuţ Marius Bertea, „internetul, un instrument pentru adulţi oferit copiilor şi adolescenţilor, provoacă un efect de maturizare precoce, premeditând contactul cu o informaţie care nu este potrivită pentru maturitatea şi mediul lor“. „Orice grăbire a maturizării fizice şi psihice a copiilor este foarte dăunătoare pentru ei: în educaţia şi dezvoltarea personală nu este posibil saltul peste etape fără efecte negative ulterioare. Totuşi, există şi unele beneficii, cum ar fi: cărţi online, accesul la biblioteci, cursuri online, găsirea unui loc de muncă, posibilitatea de a lucra de acasă, economie de timp (plăteşti facturi, faci cumpărături, depui acte, cumperi bilete de călătorie) şi multe alte posibilităţi de documentare în diverse domenii“, adaugă părintele.   
 
Întrebările redacţiei: 
 
Părinte, sunteţi paroh al Bisericii „Buna Vestire“ din Constanţa de aproximativ patru ani. Aş dori să vă rog, în primul rând, să ne vorbiţi despre legătura dintre tineri şi biserică, din punctul dumneavoastră de vedere, aşa cum este ea în prezent şi cum ar trebui să fie. Ca preot paroh, cum percepeţi dumneavoastră această legătură? Vin tinerii, adolescenţii, oamenii de până în 30-35 de ani la biserică?

Doamne ajută! Pentru început, aş vrea să îl citez pe Simion Mehedinţi, care spunea: „Un popor, ca şi orice om în parte, atât preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Hristos“. Nu putem să avem pretenţii de la tinerii epocii acesteia să fie „mlădiţe vii ale Bisericii lui Hristos“ deoarece ei nu ştiu (sau cunosc în parte) evanghelia şi nici învăţătura lui Hristos.

 
Cred că ar fi nevoie să fac o încadrare socială pentru a înţelege mai bine criza tinerilor care trăiesc într-o realitate fără adevăr, într-un fel de concurs iluzoriu. „Trăim într-o epocă care este caracterizată de intense tendinţe psihopedagogice şi psihopatogene ce-l conduc pe omul modern la negarea de sine. Societatea zilelor noastre este, prin excelenţă, ANTIPEDAGOGICĂ. Prin mecanisme şi metode speciale de marketing, creează şi promovează o viziune specifică asupra lumii şi o reprezentare nesănătoasă a omului care deformează adevărul despre viaţă, despre om, despre lume şi despre Dumnezeu. Astfel, mai ales tinerii văd adevărul ca prin oglindă, în ghicitură - I Corinteni 13, 12, creând o cosmologie şi o antropologie aparte, denaturată. Prin urmare, răspunsurile pe care le dă marilor probleme existenţiale sunt imperfecte şi greşite, ducând-l în direcţii obscure şi nesigure“.
 
Din experienţa mea preoţească, am să evidenţiez două probleme esenţiale pentru golul de vârstă din biserică:
- tinerii, astăzi, nu simt o chemare hotărâtă din partea Bisericii, mai mult decât atât, sunt chiar goniţi de multe ori de către „agenţii de circulaţie din biserică“ şi, negreşit, de „prezentarea setului de reguli rigide - aşa se face, mamaie!“.

- în al doilea rând, tinerii nu vin la biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi şi fără biserică. Nu trebuie criticaţi pentru această viziune. Nici părinţii lor nu merg la biserică şi, evident, nu i-au învăţat de mici cele de trebuinţă despre Dumnezeu. Dacă cel mic a fost crescut fără Dumnezeu, dacă a învăţat că se poate trăi şi fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existenţiale, rareori se găseşte cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înţelesul lor, că viaţa poate fi trăită şi altfel - o viaţă mai bună, mai împlinită decât cea a hainelor de modă, a gândului de-a fi tot timpul în trend şi a altor lucruri atât de efemere din viaţa aceasta.

De ce trebuie să mergem la biserică?

Mergem la biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viaţă şi prin care putem avea o viaţă mai bună. Prin relaţia cu El, care porneşte din Biserică, ne pregătim în această viaţă pentru viaţa de dincolo. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viaţă, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative şi pot fi puse în discuţie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeieşti şi sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului.

Dacă ne construim viaţa şi ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori al oamenilor, vom sfârşi prin a ne simţi goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substanţă vieţii şi-au pierdut gustul şi azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou smartphone... Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus, iar mâine e la coşul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc şi mai adevărat, iar aşa ceva nu se găseşte printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.
 
Mulţi tineri spun: „De ce să vin la biserică, când pot sta şi acasă să mă rog sau sa vorbesc cu Dumnezeu, chiar să urmăresc slujba la Trinitas?“


Vă mărturisesc că, în toţi anii de teologie, în tot ce am învăţat la şcoală, nu l-am descoperit pe Dumnezeu atât de profund cum se descoperă liturghie de liturghie, prin slujire şi cântare. Participarea la slujbele din biserică este o reîntâlnire periodică cu El. Aşa cum nu poţi să stai departe de cineva care are importanţă pentru tine, pentru viaţa ta, de o persoană iubită, aşa nu poţi sta departe nici de Cel din care simţi că-ţi vine viaţa.

Aş vrea să dau un exemplu: un tânăr mi-a spus că el se roagă acasă şi urmăreşte Sfânta Liturghie la Trinitas, la biserică este aglomerat şi nu se poate ruga. Ştiam că este un credincios, dar l-am întrebat: tu o iubeşti pe Maria? Da, da, părinte, ştiţi că vrem să ne căsătorim. Atunci, de fiecare dată când vrei s-o îmbrăţişezi, ia poza ei în braţe, oare este la fel? Nu... nu este la fel. Vezi, şi Hristos vrea să fii prezent în Sfânta Liturghie, nu doar pe sticlă (ecran).
 
De ce să vină tinerii şi tot omul la Biserică?

Este foarte simplu. Psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dumnezeu!“ Greu poţi descrie ce gust are un fruct nou, mănânci pentru prima dată din el şi e bun, chiar dacă e necunoscut, îţi place, sigur vei dori să mai simţi aroma lui. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani „Veniţi, gustaţi şi vedeţi ce bun este Dumnezeu!“.
 
Dar ce este biserica?

Părintele Teofil Părăian are o definiţie superbă, eu o iubesc! Spune aşa: „Biserica este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii unde se arată iubirea lui Dumnezeu“. Atunci întreb: oare cine nu ar vrea să fie prezent în acest loc?
 
Care este legătura dintre tineri şi biserică în prezent?
   
Majoritatea tinerilor care se afla deja în biserică au o legătură aparte cu Dumnezeu prin comuniunea cu ceilalţi după împlinirea poruncii Mântuitorului Iisus Hristos „Iubeşte-ţi aproapele!“. Prin această poruncă de dragoste desăvârşită, ei simt o apartenenţă a unui grup unitar sau a unei familii duhovniceşti. Este un lucru deosebit că tinerii vin din convingere sau din trăire în Biserica lui Hristos, nu ca cei mai mulţi oameni la maturitate care vin din obicei, din superstiţie sau că aşa e bine... sau ca să nu fie pedepsiţi.
 
Ca preot paroh, cum percepeţi dumneavoastră această legătură?
               
Consider că legătura dintre tineri şi biserică se află în strânsă concordanţă cu principiile şi valorile morale zămislite încă din fragedă pruncie şi negreşit consolidate pe tot parcursul vieţii prin modul în care raţionează, simt şi experimentează trăirea lui Hristos. Cred că avem nevoie de o prezenţă vie, renăscută, un duh nou, o mărturie adevărată înăuntrul bisericii, încât tinerii noştri bine intenţionaţi să poată spune: „Aici există mântuire!“ 
 
Cum credeţi că ar putea influenţa accesul neîngrădit la internet gândirea unui tânăr? Care sunt capcanele internetului? Dar ce beneficii sunt, din punctul dumneavoastră de vedere?

Internetul este o bază de informaţie infinită, inepuizabilă, astfel, tânărul nu are nicio restricţie în afara cazului în care părinţii utilizează aşa-numitele filtre. Internetul reprezintă ceea ce se poate numi „educaţie liberă“: copilul face ce vrea şi când vrea. Este exact contrariul a ceea ce educaţia ar trebui să fie (din moment ce nu există niciun adult care să aprecieze ce este mai bun pentru ei). Copiii şi tinerii au nevoie de o orientare constantă spre ce ar trebui să citească sau să înveţe.

Internetul este un instrument pentru adulţi oferit copiilor şi adolescenţilor, care provoacă un efect de maturizare precoce, premeditând contactul cu o informaţie ce nu este potrivită pentru maturitatea şi mediul lor. Orice grăbire a maturizării fizice şi psihice a copiilor este foarte dăunătoare pentru ei: în educaţie şi dezvoltare personală nu este posibil saltul peste etape fără efecte negative ulterioare. Totuşi, există şi unele beneficii, cum ar fi: cărţi online, accesul la biblioteci, cursuri online, găsirea unui loc de muncă, posibilitatea de a lucra de acasă, economie de timp (plăteşti facturi, faci cumpărături, depui acte, cumperi bilete de călătorie) şi multe alte posibilităţi de documentare în diverse domenii.    
 
Ca preot, aveţi adolescenţi care încă vi se spovedesc, au curaj să îşi deschidă inimile în faţa unui preot? Sau vârsta (şi nu numai) îi îndeamnă mai degrabă spre opoziţie şi răzvrătire, aşa încât nu găsesc utilitate în spovedit ori chiar mers la biserică?

Da, cei mai mulţi vin cu sufletele deschise, vin cu sfială şi cu drag. Este foarte importantă în decizia lor de a se spovedi alegerea preotului duhovnic. Acesta nu trebuie sa fie ales de către părinţii lor, ci ei (adolescenţii) trebuie să îl aleagă în funcţie de mişcarea lor sufletească. Există unii tineri care sunt răzvrătiţi, vorbesc de rău preotul şi biserica, dar când ajung în cazuri dificile, problematice, de multe ori vin mişcaţi de conştiinţă (glasul lui Dumnezeu în om) să vorbească pur şi simplu cu un preot. Ca să poată să îşi deschidă inimile, duhovnicul trebuie să fie un prieten care să trăiască alături de ei necazurile, greutăţile şi încercările pe care le au.   
 
Multe persoane poate uită că un preot este, într-un fel, şi un psiholog. Privind din această perspectivă, daţi-ne, vă rog, un sfat: cum să vorbim cu tinerii? Cum să abordăm cu ei subiecte mai delicate şi de la ce vârstă credeţi că este indicat să o facem? Cum să îi facem să aibă încredere în noi, părinţii lor, mai degrabă decât în anturaj?

Aş vrea să precizez un lucru: preotul nu este psiholog (psihologul este un surogat al preotului duhovnic), preotul lucrează cu harul lui Dumnezeu în viaţa omului şi are ca „instrument de lucru“ energiile necreate care conlucrează în Taina Spovedaniei.
 
Cu tinerii trebuie să vorbim sincer, să nu folosim cuvinte cu dublu înţeles. Ei trebuie să aibă încredere în cuvântul nostru, în ceea ce vrem să le transmitem şi cred că cel mai important este ca noi să ştim să îi ascultăm. Astăzi, noi, părinţii, în general, nu ştim să ne ascultăm copiii, de aceea ei sunt nemulţumiţi de noi şi îşi formează tot felul de anturaje dubioase sau (lumi virtuale). În educarea unui tânăr contează mult cei şapte ani de acasă, în care părintele încearcă să fixeze un sistem de valori care să dăinuie o viaţă întreagă. În fiecare etapă de vârstă trebuie să le explicăm problemele şi ispitele de care se pot lovi, bineînţeles, la nivelul lor de înţelegere. Au libertatea să aleagă binele sau răul şi, orice ar alege, noi trebuie să îi ocrotim părinteşte, sfătuindu-i şi aducându-le exemplul personal de moralitate. În ispitele cotidianului, noi, părinţii, trebuie să căutăm să le formăm un anturaj potrivit copiilor noştri, astfel încât creşterea lor să fie dirijată din fragedă copilărie. Bineînţeles că au liberul arbitru, însă au posibilitatea mai târziu să observe baza pe care tu, părintele, ai încercat să le-o construieşti. 

Rămânem în acelaşi registru şi vă rog să ne spuneţi şi nouă, părinţilor, cum să facem să avem încredere în copiii noştri, cum să le dăm libertate, fără însă a trece linia spre un libertinaj total şi, eventual, dezinteres? 

M-aş lega de libertatea pe care ne-o oferă Dumnezeu nouă, şi aş spune aşa: prin nimic altceva nu putem ilustra mai bine dragostea decât prin încrederea pe care o acordăm celui pe care îl iubim. Şi această încredere i-o arătăm atunci când îi oferim libertate, dar nu libertinaj. Acest principiu - condiţie a raportării noastre la Dumnezeu ne trezeşte tuturor o mare admiraţie faţă de acest Ziditor atotputernic, atotbun, atotştiutor, care ne oferă, iată, din belşugul şi prisosul înţelepciunii şi al iubirii Sale dumnezeieşti, libertatea, atât de plăcută şi apropiată nouă. Şi copilaşii noştri trebuie să simtă iubirea, libertatea şi încrederea pe care noi le-o oferim, dar sub o atentă supraveghere şi cu temei de moralitate.  
 
Vorbeam mai sus despre mersul la biserică al adolescenţilor (mai ales) şi voiam să vă întreb de ce este important acest lucru. Un tânăr de 15-17 ani îşi poate spune cu uşurinţă „La ce bun să merg la slujbă? Timp pierdut!“. Ce le-aţi răspunde acestora?

Am răspuns la această chestiune la prima întrebare.

Parohia „Buna Vestire“, dar şi alte parohii, cu siguranţă, se implică în viaţa comunităţii inclusiv prin acţiuni caritabile. Participă şi tineri la acestea? Cum poate ajuta o acţiune de acest gen inclusiv pe cel care o face?
 
Vreau să vă fac o mărturisire: la începutul activităţilor mele social-filantropice, am încercat să îi implic pe tineri prin a mă însoţi în centre sociale şi familii defavorizate, atunci cei care mă sprijineau financiar erau oameni la vârsta maturităţii. Astăzi nu există activitate socială să nu fie susţinută în proporţie de 70% de tineri. Şi când spun tineri, mă refer la cei sub 35 de ani. Nu am să uit niciodată când doi copii, prieteni, au făcut economii din bănuţii de pachet să poată şi ei să facă o bucurie de Crăciun unui copil sărac. Am adolescenţi care până mai ieri erau cu o situaţie precară, îi ajutam cu ce aveau nevoie, iar azi ei sunt la maturitate, muncesc şi se implică de fiecare dată când facem lucruri de suflet. Prin toate activităţile acestea umanitare s-au creat prietenii, legături bazate pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Dăruind vei dobândi“. Astfel, cel ce dăruieşte nu sărăceşte, ci dobândeşte bucuria celui ce primeşte.    
 
Există un curent, să spunem, în ziua de azi, cred că îl ştiţi: nu mai botezăm copilul, nu îi vorbim despre Dumnezeu, ci îl lăsăm pe el să aleagă în cine sau în ce să creadă când va fi mare, probabil din dorinţa de a nu îi impune o religie sau alta. Ce părere aveţi despre această variantă?

Copilul trebuie botezat de mic pentru a avea asupra lui Duhul Sfânt. Precum se face un altoi: când altoieşti un pom, tai o creangă, o despici şi pui două mlădiţe, înveleşti cu ceară şi apoi va face muguri, va deveni o creangă importantă şi va fi un pom roditor. Aşa cum tu nu altoieşti cu crengi groase precum braţul într-un pom, aşa e greu să poţi boteza un om care a ajuns la maturitate şi s-a nărăvit păcatul cel vechi care strică sufletul. E problematic să laşi un copil să aleagă în libertinajul veacului acestuia, el nu are o maturitate, nu are un termen de comparaţie. Pentru aceea, noi, ca părinţi, trebuie, din experienţa vieţii noastre, să încercăm să îi ghidăm paşii pe un drum frumos. Socrate spunea: „Eu ştiu că nu ştiu nimic!“ Acesta este momentul crucial în care omul iluminat de propria experienţă îşi dă seama că are nevoie de un barometru al gândirii şi al acţiunilor sale, cu alte cuvinte, de o călăuză, care poate fi un alt om, pe care îl recunoaşte fiind mai experimentat sau, în cel mai rău caz, o sumă de principii de viaţă verificate de predecesori. 
   
Cum ar putea tinerii să îşi păstreze verticalitatea, integritatea sau echilibrul în societatea actuală - cucerită de smartphone-uri, nevoia de cât mai multe „like-uri“ pe reţelele de socializare ori chiar solidarităţi prost înţeles sau neaprofundate afişate pe aceleaşi platforme de socializare (de tipul curentului LGBT, de pildă, când pozele-curcubeu au făcut înconjurul Facebook-ului, fără ca mulţi dintre susţinătorii acestuia să ştie despre ce este vorba)? 

Consumul de internet ne-a invadat vieţile, iar mulţi oameni sunt pur şi simplu dependenţi de Facebook şi alte reţele de socializare pentru că vor să obţină, virtual, o imagine pe care nu pot să o clădească în societatea reală. Este foarte greu să îi plasezi undeva în afara tehnologiei actuale, ei fiind angrenaţi într-un sistem dominat de era computerizată. Ce este foarte important este ca ei să reuşească să discearnă între informaţia benefică, constructivă şi informaţia eronată şi (imorală - ex. curentul LGBT).
 
Din ce în ce mai multe persoane se expun, verificând şi sperând că sunt văzute ori pur şi simplu analizează pasiv ansamblul de vieţi „perfecte“ construite atât de simplu pe internet. Trebuie să înţelegem să ne ghidăm viaţa după principii ce ţin de moralitate şi să nu neglijăm relaţionarea, intercomunicarea directă cu cel de lângă noi. Atunci când folosim internetul şi reţelele de socializare, să păstrăm o verticalitate de timp şi de informaţie selectivă.
 
De multe ori, internetul poate crea dependenţă. Iată câteva caracteristici: accesul foarte uşor la orice informaţie, stimulare (culori vii şi viteză, uşurinţa de folosire…), anonimatul (inhibiţiile simţite în viaţa reală sunt înlăturate de utilizatori, pentru că nu se cunosc) şi pierderea noţiunii timpului. Sfântul Apostol Pavel spune foarte frumos în Epistola I Corinteni VI, 12: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“.