Interviu online cu Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“ „Ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni“

Vineri, în zi de mare sărbătoare, la Naşterea Maicii Domnului, l-am avut la interviu online pe Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“.
 
Cu Ionuţ Druche, cel care, anul acesta, în decembrie, împlineşte 35 de ani, am discutat, în primul rând, despre istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, despre pasiunea lui privind cunoaşterea vieţii marilor preoţi ai Dobrogei, dar şi despre colecţia sa de fotografii vechi din domeniu.
 
Cine este Ionuţ Druche? 
 
Sunt un dobrogean născut la Constanţa, cu origini în Moldova, Ialomiţa şi fostul Cadrilater. Sunt mândru de toţi bunicii şi străbunicii mei, dar cel mai mult mă bucur că străbunicii din zona Ialomiţei, locuitori în apropierea Dunării, purtau numele de familie Dicianu. Dicienii sunt consideraţi români vechi locuitori ai satelor dunărene de pe ambele maluri. Iar numele de familie pe care îl port, Druche, provine din zona botoşanilor, de la cuvântul slavon drug, care înseamnă prieten, om bun sau tovarăş.
 
Ce face Ionuţ Druche?
 
Muncă de cercetare! Deşi ocup funcţia de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, nu mă rezum doar la atribuţiile din fişa postului. Cu binecuvântarea ierarhului şi a părintelui consilier cultural, în cadrul departamentului căruia funcţionez, dedic o mare parte din timp vieţii bisericeşti din Dobrogea secolului trecut. Este o muncă pe care o fac cu drag, iar asta se vede din activităţile pe care le desfăşurăm în cadrul Departamentului Cultural-Educaţional al Arhiepiscopiei Tomisului.
 
Cum a fost făcut pasul cel mare de la un liceu de construcţii de maşini - ne gândim la fostul Liceu SNC - la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa?
 
A fost un pas firesc pentru mine. După absolvirea claselor gimnaziale, mi-am dorit să intru la un seminar teologic, dar acest lucru nu a fost posibil şi aşa am ajuns la un liceu cu profil tehnic. Pe moment mi-a părut foarte rău, însă anii studenţiei la teologie mi-au arătat că aşa a fost mai bine. Spun asta deoarece am avut şansa să fiu în prima generaţie de studenţi care au început facultatea în primul an de păstorire la Tomis a Înaltpreasfinţitului Teodosie. Îmi aduc aminte că prima grijă a Înaltpreasfinţitului a fost să îi îndrume către studiile superioare pe monahi. Aşa am ajuns să fiu coleg de an cu mulţi călugări care acum sunt stareţi sau stareţe de mănăstire. Aş da şi un exemplu! Am fost coleg de an cu părintele Andrei Tudor, stareţul Mănăstirii Dervent, cel de la care, mai târziu, aveam să învăţ să iubesc Dobrogea. Dacă urmam seminarul, ale cărui cursuri erau de cinci ani atunci, nu mai aveam bucuria de a-i cunoaşte pe aceşti oameni minunaţi.

 
Despre revista „Tomisul Ortodox“, aşa cum o intitulaţi, „publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului“. Cum aţi ajuns la acest proiect?
 
A fost un gând mai vechi. Printre sursele de care mă folosesc în munca de cercetare este şi revista „Tomisul“, publicaţie oficială a Episcopiei Constanţa, care a apărut în perioada interbelică şi câţiva ani după al Doilea Război Mondial. Aşa că nu am stat pe gânduri atunci când am primit binecuvântarea ierarhului de a mă ocupa de apariţia acestei reviste şi de a o numi „Tomisul Ortodox“, în amintirea vechii publicaţii. Sper ca această revistă să devină un reper duhovnicesc pentru credincioşii de la malul mării şi nu numai, mai ales în ziua de azi, când articolele ajung mai uşor la oameni prin canalele media şi de socializare, decât prin varianta print.
 
Totuşi, din câte ştiu şi am citit, proiectul de suflet este cel ce face referire la istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea. În cadrul acestui proiect, aţi adus în atenţia noastră vieţile multor preoţi celebri ai acestei regiuni istorice. Unii, adevărate legende. Ce v-a influenţat, sau, mai bine zis, cum aţi pornit spre această căutare a preoţilor, a vieţilor lor, a drumului lor anevoios din vremea comunismului, unii fiind chiar adevăraţi martiri prin îndurările lor?
 
În anul 2010, pe când lucram la magazinul bisericesc al Catedralei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Constanţa, am fost atenţionat de o doamnă că am acoperit cu un veşmânt placa memorială dedicată preotului Nicolae Cănănău, fost paroh al catedralei. Impresionat de cuvintele frumoase pe care le-am auzit atunci despre preotul Cănănău şi ruşinat de mustrarea doamnei, am început să caut mai multe date despre el. Materialul găsit a fost atât de bogat, încât, la sfârşitul anului 2010, am tipărit o carte în care am cuprins viaţa lui, activitatea editorială, dar şi fotografii de epocă. Lucrarea a fost atât de bine primită, încât am început să primesc cereri de a mă interesa şi de alţi preoţi.
 

Astfel, fiecare viaţă de preot devenea pentru mine o provocare. Şi spun asta deoarece, deşi Arhiepiscopia Tomisului deţine o arhivă bogată de documente, bine organizată şi întreţinută, totuşi, nu deţinea şi o arhivă foto. De fapt, pe această nişă am mers eu, şi, ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni, de la care am scanat peste 3.000 de fotografii de epocă. Aceste fotografii, însoţite de documentele din arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, au fost un material bogat în recuperarea istoriei acestei eparhii în imagini, dar şi pentru realizarea unor expoziţii şi lucrări tematice.
 
Care dintre preoţii Dobrogei v-au marcat existenţa?
 
În primul rând, preotul Nicolae Cănănău. Faptul că am reuşit să îi dedic un volum mi-a schimbat inclusiv munca pe care o depuneam în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului. Şi tot ce fac azi a plecat de la el. Dar, fără să exagerez, pot spune ce fiecare viaţă de preot m-a marcat, şi asta pentru că, de cele mai multe ori, vieţile lor mi le-au povestit cu emoţie chiar rudele. Ca să fiu mai punctual, rămân impresionat atunci când descopăr întâmplător un preot şi realizez că acest lucru este mai presus de voinţa mea şi că Dumnezeu nu vrea să îl dea uitării.
 
Un astfel de exemplu este preotul Constantin Popescu, ctitorul bisericii „Sfântul Andrei“ din Constanţa, născut Rădulescu, arestat de Securitate în 1952, mort în acelaşi an cine ştie pe unde. Memorialistica din închisorile comuniste l-a păstrat cu numele de Rădulescu şi, oricât m-am străduit să aflu cine e, nu mi-a reuşit. Acum vreo trei ani am inventariat crucile din Cimitirul Central din Constanţa pentru a găsi personalităţile dobrogene şi pentru a le pune, uşor-uşor, în valoare. Pe lângă oamenii de vază ai timpului pe care i-am găsit, am descoperit şi mormintele a 120 de preoţi. Unul era aparte. Era trecut doar numele unei preotese, Ana Popescu. După îndelungi cercetări, am descoperit că, de fapt, era preoteasa preotului Constantin Popescu, fost Rădulescu, decedat în închisorile comuniste.
 
În astfel de momente, văd binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că nu îi dă uitării pe cei care L-au slujit chiar cu preţul vieţii. Zilele trecute, am postat pe Facebook viaţa preotului Dinu Soare de la Sibioara, fost deţinut politic, iar unul dintre comentariile de la articol îi aparţine nurorii părintelui. Nu cred că e un fapt întâmplător că, din milioanele de utilizatori ai reţelei de socializare, articolul a ajuns exact unde trebuie.
 
Pe care dintre preoţii noştri dobrogeni i-am putea asemui cu marii duhovnici ai României?
Aş putea să îi amintesc, într-o ordine cronologică, pe preotul Dimitrie Chirescu de la Cernavodă, pe episcopii Gherontie şi Chesarie, pe preotul Nicolae Cănănău etc.
 
Preoţii din Dobrogea secolului XX, fie că vorbim de preoţi de mir sau călugări, au fost foarte solicitaţi pe toate câmpurile de activitate ale Bisericii şi societăţii, aşa că nu ştiu cât de mult erau văzuţi ca mari duhovnici, în sensul pe care îl înţelegem azi. Sigur, erau văzuţi ca buni lideri spirituali şi buni români. După 1878, s-au apucat de construit biserici şi şcoli, apoi a venit al doilea război balcanic, urmat de Primul Război Mondial, când au fost în fruntea soldaţilor pe câmpul de luptă.
 
Apoi a venit al Doilea Război Mondial, urmat de regimul comunist, când iarăşi remarcăm preoţi deosebiţi. În acest context, putem spune că preoţii dobrogeni au fost preoţi demni, dârji, cu credinţă neclintită în Dumnezeu, care şi-au asumat misiunea chiar cu preţul vieţii. Astfel, au fost modele demne de urmat de către comunităţile unde slujeau şi au format, la rândul lor, buni creştini şi buni români şi, de ce nu, contextul spiritual în care s-a dezvoltat fructuos viaţa bisericii dobrogene după 1990 şi mai ales după instalarea Înaltpreasfinţitului Teodosie în demnitatea de ierarh al Tomisului.
 
Dar, dacă vorbim de Dobrogea, nu putem să nu îi amintim pe arhimandriţii Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Techirghiol, şi Elefterie Mihail de la Mănăstirea Dervent, ambii persecutaţi de regimul comunist. Este adevărat că părintele Elefterie nu a fost închis, dar, în urma decretului 410 din 1959, a fost dat afară din mănăstirea Dervent, la care s-a întors abia în anul 1990. Amândoi au fost personalităţi marcante şi duhovnici de seamă ai vremii lor.
 
Şi, ca să dau un exemplu de un mare duhovnic al temniţei comuniste mai puţin cunoscut, vreau să îl amintesc pe preotul Aurel Lazarov din satul Stejaru, judeţul Constanţa, mort la Aiud. Felul în care şi-a însuşit preoţia în temniţă, dar şi moartea martirică aveau să îl facă cunoscut în toate lagărele şi închisorile comuniste, iar după Revoluţie să fie omagiat de foştii colegi de celulă, cum ar fi părintele Dumitru Stăniloae sau părintele Arsenie Papacioc.
 
O asemenea cercetare necesită timp, răbdare, muncă permanentă, dar şi drumuri multe. La biblioteci, arhive de stat şi arhive personale. Găsiţi înţelegerea necesară acolo unde bateţi la uşă?
 
De cele mai multe ori, da. Mici probleme sunt la unele rude care sunt reticente şi care consideră că a trecut prea mult timp de când nu s-a mai interesat cineva de tatăl, bunicul sau străbunicul lor. Le explic frumos că, dacă nu mă ajută, e posibil ca altcineva să nu mai întrebe şi astfel preotul să rămână în uitare. Până la urmă, mă primesc şi chiar devin sociabili când realizează că eu ştiu date din viaţa preoţilor despre care ei nu aveau cunoştinţă sau chiar le dăruiesc fotografii pe care nu le aveau în arhiva de familie, fotografii pe care eu le-am găsit în arhivele de familie ale altor preoţi, foşti colegi sau prieteni.
 
Apărători ai ortodoxiei între Dunăre şi Mare în timpul comunismului. Proiect de mare sensibilitate şi încărcătură emoţională. Ce ar trebui să înţelegem de aici?
 
Că multe dintre ororile pe care le vedem la televizor s-au întâmplat şi la noi chiar în timpul vieţii părinţilor noştri. Unii nu conştientizează că acum 28 de ani ne era îngrădită libertatea de exprimare, iar acum, în continuare, nu ştiu ce să facă cu ea. Mulţi dintre cei care au suferit în regimul comunist nu au făcut altceva decât să se exprime împotriva acestui flagel. Era de ajuns pentru a fi considerat duşman al statului şi să fii aruncat în temniţele comuniste. În aceste lagăre, intelectualii şi preoţii au devenit adevăraţi stâlpi de rezistenţă pentru ceilalţi condamnaţi. Nu e de mirare că mulţi erau priviţi ca nişte sfinţi. Pe ei îi comemorează Biserica anul acesta prin declararea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2017 - Anul comemorativ Patriarhul Justinian şi al Apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. În cadrul acestui an comemorativ, prin Departamentul Cultural-Educaţional al Arhiepiscopiei Tomisului, am iniţiat proiectul de care aţi amintit şi prin care îi comemorăm pe preoţii şi mirenii care au suferit în regimul comunist sau care au ajutat Biserica prin diverse subterfugii, riscând-şi astfel viaţa.
 
Unde aţi vrea să ajungeţi cu proiectele dvs.? La cine? Cui se adresează, de fapt?
 
În primul rând, îmi doresc ca vieţile preoţilor care au contribuit la dezvoltarea spirituală a Dobrogei în secolul trecut să nu fie date uitării. Iar acest fapt se poate realiza şi prin proiectul cultural pe care cotidianul ZIUA de Constanţa şi l-a asumat. De aceea, mă bucură şi mă onorează această colaborare.
 
Cu siguranţă, nu multă lume este interesată de aceste proiecte, motiv pentru care, de cele mai multe ori, mă adresez comunităţii unei parohii unde reuşesc să refac prin imagini şi documente de arhivă istoricul bisericii respective.
 
Sunt însă şi subiecte de interes general. De exemplu, anul acesta am reuşit să implementăm un proiect în şcolile din judeţul Constanţa, prin care am prezentat elevilor atrocităţile regimului totalitar comunist. A fost un succes, mai ales că am fost sprijiniţi de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Filiala Constanţa.