Actorul Marian Adochiţei „În Constanţa, oamenii merg pe bani. Lumea ajunge să se vândă în Mamaia şi dispare partea artistică“

Am discutat despre aceste probleme cu artistul constănţean Marian Adochiţei, distins cu Premiul „Ştefan Iordache” pentru cel mai bun actor la Gala Tânărului Actor Hop Mangalia 2009, în cadrul unui interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa.

Realizator: Ada CODĂU

Ai absolvit Facultatea de Teatru, Secţia Actorie, a Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi, deci poţi face o comparaţie între Iaşi şi Constanţa. Ce diferenţiază cele două oraşe? Ce le apropie din punct de vedere artistic?
 
M-am mutat din Iaşi în Constanţa în urmă cu nouă ani. Când am ajuns aici, am avut un şoc. Nu-nţelegeam unde sunt oamenii faini. Motivele pentru care am venit au fost teatrul şi marea, dar mai mult marea, pentru că teatru puteam să găsesc şi în altă parte. Marea nu m-a dezamăgit.
Oamenii sunt complet diferiţi. Am stat un an de zile doar în casă şi la teatru.
Diferenţa majoră între cele două oraşe sunt oamenii. În Iaşi, oamenii merg pe artistic, în Constanţa, merg pe bani.
 
Care este condiţia actorului anilor 2000?
 
Condiţia este să ai şi alt job. Altă condiţie ar fi să îţi iubeşti atât de mult meseria, încât să nu ai nevoie de alt job.
După ce termini facultatea, eşti un nimeni. Trebuie să te baţi ca să-ţi găseşti un loc în domeniu. Această bătălie n-are nicio legătură cu teatrul. De-asta, mulţi actori buni nu-şi găsesc drumul.

Sunt anumite privilegii sociale. Dar în Constanţa, oamenii au o atitudine gen „aaa, eşti actor, ia arată ce poţi să faci!“.
Eu am ales să fiu actor şi sunt conştient de ce am ales. Mi-am ales în primul rând libertatea. Am ales timpul în detrimentul banilor.
 
Ce părere ai despre actuala situaţie a teatrelor constănţene? În ce fel au fost acestea afectate de criză? Dar de decizia de comasare, luată de Consiliul Judeţean Constanţa în urmă cu câţiva ani?
 
Dacă vorbim despre Teatrul „Oleg Danovski“, vorbim despre operă, balet şi filarmonică, ceea ce nu face obiectul discuţiei noastre. Rămâne, deci, un singur teatru, Teatrul de Stat Constanţa (Fantasio). Şi asta e o problemă foarte mare la teatrul ăsta, anume că lumea nu mai ştie cum se numeşte teatrul.
Cred că au fost afectate aşa cum au fost afectate şi celelalte teatre din ţară. Dar nu asta e important, e important ce s-a întâmplat după. Beatrice Rancea a fost directoare câţiva ani şi cred că perioada aia a fost prolifică pentru Teatrul de Stat Constanţa, pentru că ea a adus regizori foarte mari. Cumva, banii au ajuns la teatru. Pentru mine, a fost un prilej să mă perfecţionez în actorie. Când joci la regizori foarte mari, te ridici enorm.
Comasarea a avut loc înainte să vin eu aici, deci nu m-a afectat direct.
 

Cine sunt, în opinia ta, cei care pot face mai multe pentru cultura din Constanţa? Artiştii? Oamenii de afaceri? Aleşii locali şi judeţeni?
 
În general, artiştii pleacă din Constanţa tocmai din cauza mediului neprielnic. Şi, în general, tot ce se vrea artă în Constanţa se duce uşor către derizoriu şi către comercial. E un spirit al oraşului care cere chestia asta, e flămând după comercial. Poate, pe de o parte, ăsta e farmecul oraşului ăstuia. Constanţa un oraş superficial, de suprafaţă. Toate lucrurile aici apar la începutul verii şi dispar toamna. E un oraş-vacanţă.
Nu ştiu cine ar putea ajuta cumva mişcarea artistică din Constanţa. Poate dac-ar fi mai multe teatre… Artişti sunt, există şi Facultatea de Teatru. Uşor, uşor, toată lumea ajunge să se vândă în Mamaia şi, atunci, dispare partea artistică.
 
Există o cenzură a artiştilor constănţeni? Tu te simţi liber să spui tot ce simţi, tot ce crezi, tot ce gândeşti? Dar o autocenzură?
 
Nu cred că există cenzură. Eu n-am simţit chestia asta. Dar autocenzură, da. Dacă omul nu se cunoaşte şi nu ştie ce vrea, cade într-o autocenzură, i se pare că „mare monstru“ îl pândeşte.
 
Ai jucat atât pe scena Teatrului de Stat Constanţa, cât şi în cluburi şi pe terase. Vorbim, la un anumit nivel, şi despre o cultură care, la Constanţa, se manifestă în „enclave“. Este firesc să se întâmple aşa într-o societate deschisă, într-un secol eminamente al comunicării?
 
Emoţia artistică se transmite în orice loc. Poate e şi mai puternică, dacă este mai aproape de spectator. Am preferat mereu spectacolele cu publicul pe scenă. Depinde de tine, ca actor, să ai mecanismul, cheiţa, să ştii să scoţi spectatorul din modul „de bar“. Dacă tu ştii să faci teatru ca lumea, îl faci oriunde.
Mă simt foarte bine când joc la teatru totuşi, pentru că e ca o casă pentru mine, şi-atunci, toţi spectatorii sunt musafiri. Nu sunt eu musafir în altă parte. Mi-e dor de casa mea. Acum sunt în vacanţă. Ne vedem în toamnă, la premiera spectacolului „Trei surori“, de Cehov, în regia lui Dominic Dembinski.
 
Te-am văzut în diverse spectacole, de diferite facturi. Care dintre piesele în care ai jucat ţi-a plăcut în mod deosebit?
 
Îmi plac foarte mult rolurile de compoziţie. Îmi place să explorez omul pe partea psihologică şi rolurile de compoziţie mă ajută foarte mult să fac asta. Sunt meticulos, îmi place să stau să caut chichiţele fiecărui personaj. Am jucat personaje cu vârste începând de la 12 ani până la 70 de ani. Ca să joci lucrurile astea îţi trebuie ori experienţă de viaţă, pe care eu nu o aveam la momentul respectiv, ori multe cărţi de psihologie.
Ca să răspund la întrebare, „Titanic Orchestra“, în regia lui Iulian Enache.
 
În ce personaj de teatru sau de film te-ai regăsit cel mai mult până acum?
 
Mi-e foarte greu să mă regăsesc în anumite roluri, din moment ce fac foarte multe compoziţii, dar o parte din mine se găseşte în fiecare rol pe care-l fac. Condiţia esenţială ca un personaj să aibă adevăr este să conţină o parte din tine.
 
Care este cea mai mare provocare profesională de până acum?
 
A fost un film pe care l-am făcut în New York. Se numeşte „Caihong City“ („Oraşul curcubeu“). Personajul este un rus manga homeless cu o boală incurabilă, „devil’s headache“. A trebuit să îmi las barbă, să mi-o vopsesc blondă, să port lentile de contact albastre, şapcă cu extensii de păr. A trebuit să învăţ o limbă nouă, inventată, în care se joacă tot filmul. Dar cea mai mare provocare a fost că s-a filmat în două anotimpuri diferite, vara şi iarna, şi a trebuit să se ţină racord la îmbrăcăminte, în sensul că iarna, când ningea, eu eram doar în maieu şi-n picioarele goale.
 
Cât de tentat eşti de capitală? Crezi că un actor se poate consacra doar în Bucureşti? Afirmarea în provincie este mai grea?
 
Nu sunt tentat. E un oraş depersonalizant. Nu-mi plac oraşele care te mănâncă şi tu nu poţi să mănânci o capitală.
Un actor de film, da, se poate consacra, în România, doar în Bucureşti.
Da, este mai grea.
 
În 2009, ai câştigat Premiul „Ştefan Iordache“ pentru cel mai bun actor la Gala Tânărului Actor Hop Mangalia. Ce a însemnat această distincţie? Cât de mult contează pentru un artist tânăr ca munca, talentul său să fie recunoscute?
 
Crucial. E munca aia despre care vorbeam mai sus, de început de drum. Mi-a demonstrat că drumul pe care l-am ales a fost decizia perfectă. Îmi place foarte mult actorul Ştefan Iordache.
 
Cum supravieţuieşte un actor la Constanţa, din punct de vedere financiar?
 
Bişniţă.
 
Ce compromisuri eşti dispus să faci pentru meseria de actor?
 
Filmul e singura formă de actorie care rămâne. Un spectacol de teatru poate să moară în jumătate de an. Şi atunci, copilul pe care l-ai creat, personajul tău nu va mai fi văzut niciodată. Filmul e o chestie pe care or s-o vadă şi nepoţii tăi şi care poate fi transmis mai uşor. Pentru film aş face orice compromis. Pentru teatru, nu.
 
Care sunt, în opinia ta, cei mai buni actori constănţeni ai momentului?
 
Lana Moscaliuc. Remus Archip. Georgiana Mazilescu.
 
Care sunt artiştii care ţi-au fost model?
 
Jim Morrison.
 
De câţiva ani, te dedici şi fotografiei, de care eşti foarte pasionat. Cum ai deprins tainele acestei arte?
 
A fost o perioadă de căcat la teatru acum vreo trei ani, când nu se punea niciun spectacol, actorii jucau între ei. Am trăit o dramă. Trebuia să defulez cumva şi am descoperit fotografia pe film. A fost lângă mine de atunci şi până acum. Între timp, mi-am dat seama că pot să trăiesc din asta. Ca atare, a apărut Fotochiţei. Am avut expoziţii în ţară şi în străinătate şi uşor, uşor, mi-e teamă că va detrona teatrul.