Interviu cu monseniorul Ieronim Iacob „Biserica trebuie să predice mereu adevărurile veşnice“

Despre misiunea unui preot catolic, despre marea provocare a Bisericii Catolice, dar şi despre credinţă, am discutat vineri, 14 iulie, în cadrul unui interviu online, acordat cotidianului ZIUA de Constanţa, cu monseniorul Ieronim Iacob.
 
Preotul Ieronim Iacob este, din martie 2011, monseniorul Bazilicii „Sfântul Anton“, după pensionarea fostului monsenior, Ştefan Ghenţa. Ieronim Iacob s-a născut în Moldova, pe malul Siretului, aproape de Mirceştii lui Alecsandri, într-un sat catolic, atestat din secolul al XVI-lea, într-o familie catolică. A urmat liceul militar, seminarul teologic, Institutul Teologic Romano-Catolic de la Iaşi. A slujit ca preot capelan, fost preot episcopal vicar, ajutor al episcopului în Arhivieceza de Bucureşti şi în Dieceza de la Iaşi.
 
În perioada 1994 - 1996 a fost la Năvodari, apoi a mers la Bucureşti, unde s-a deschis Institutul Teologic pentru laici, în perioada 1996 - 2000. Din 1997 până în 2000 a fost şi preot capelan, primul capelan catolic, a lucrat în Ministerul Apărării Naţionale. În 2000, a primit o bursă la Universitatea Pontificală Gregoriană, unde s-a specializat în istoria bisericii. După licenţă, s-a dedicat doi ani studiului în arhivele propagandei Fide, o parte a studiului istoriei poporului român din perioada 1847 - 1914.
 
Întrebările redacţiei: 
 
Care este misiunea unui preot catolic?
 
Misiunea preotului catolic este misiunea discipolului lui Hristos, aceea de a aduce vestea cea bună până la marginea pământului. Acea de a-i învăţa pe oameni adevărurile despre Dumnezeu şi despre mântuire. Aceea de a face ca harul lui Dumnezeu să ajungă la oameni. Toate acestea le face cu specificul său de preot catolic, în unire cu episcopul de la care a primit mandatul, adică sfinţirea, şi cu sfântul părinte Papa. Misiunea porneşte de la nevoile concrete ale omului de astăzi, finalitatea fiind mereu aceeaşi: fericirea vieţii prezente şi mântuirea sufletului.
 
Care este marea provocare a Bisericii Catolice în prezent? 
 
Nu numai astăzi, dar mereu biserica trebuie să rămână fidelă întemeietorului sau, Isus Hristos, şi atentă la semnele timpului. Progresul tehnologic şi proliferarea ideologiilor obligă biserica să dea răspunsuri rapide şi articulate. Biserica trebuie să evite a da răspunsuri care să fie pe placul oamenilor şi în afara mesajului revelaţiei. Lumea în care trăim caută emoţiile de moment. Biserica trebuie să predice mereu adevărurile veşnice.

 
Cum credeţi că îi poate atrage Biserica Catolică pe necredincioşi, pe atei? Prin ce tip de mesaje? 
 
Astăzi, necredincioşii şi ateii clasici par a fi mai puţini decât indiferenţii. Marea problemă cu care se confruntă biserica este cea a indiferentismului religios. În faţa acestui fenomen, bucuria şi autenticitatea vieţii celui credincios sunt argumentele cele mai credibile. Cât priveşte abordarea acelora care trăiesc fără Dumnezeu, Biserica Catolică trebuie să propună, în limbajul şi după sensibilitatea omului de astăzi, cele cinci căi ale demonstrării existenţei lui Dumnezeu, elaborate de sfântul Toma de Aquino. Şi mai importantă este mărturisirea acelora care cred în Dumnezeu. În fine, rugăciunea bisericii pentru ca Dumnezeu să fie cunoscut, iubit şi slujit este fundamentală în atragerea oamenilor către Dumnezeu.
 
Cum aţi defini credinţa în secolul XXI? 
 
Credinţa în secolul XXI, ca şi pe vremea apostolilor, este o comoară de mare preţ, este un mărgăritar rar. Din păcate, astăzi, oamenii nu mai sunt atraşi de astfel de comori spirituale. Sunt mult mai tentante comorile materiale. Credinţa rămâne şi în secolul XXI darul lui Dumnezeu şi rezultatul strădaniilor noastre. Astăzi, oamenii sunt reticenţi faţă de credinţa doar declarată, dar continuă să fie fascinaţi de credinţa trăită. În timp ce se schimbă modurile de trăire şi manifestare ale credinţei, rămâne neschimbată esenţa ei.
 

Care sunt, în opinia dumneavoastră, marile dileme ale omului credincios de astăzi?
 
Prins în iureşul vieţii moderne, omul de astăzi nu prea mai are timp să se gândească la marile probleme ale existenţei şi ale credinţei. De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce va fi după viaţa aceasta? Mai degrabă, marile dileme ale omului de astăzi se referă la viaţa prezentă.
 
Ce vom mânca? Cu ce ne vom îmbrăca? Rămâne veşnica problemă a „tăcerii lui Dumnezeu“ în faţa suferinţei, a bolilor, a dezastrelor. Cel necredincios va rămâne veşnic sub povara insurmontabilă a acestor dileme. Credinciosul va reuşi mai uşor să facă saltul unui abandon total şi plin de încredere faţă de planul misterios al lui Dumnezeu.
 
Ce bucurii aveţi, ce întristări, ce aşteptări? 
 
Bucuria că sunt căutat la uşa parohiei, la telefon, de oameni care au nevoie de o consolare duhovnicească, de o rugăciune. Bucuria băncilor pline la liturghiile din zilele de duminică şi marţi. Bucuria cu care copiii rostesc primele rugăciuni şi primele noţiuni de credinţă, pe care le-au învăţat la orele de cateheză. Bucuria că sunt salutat pe faleză sau pe străzile oraşului, nu numai de enoriaşii parohiei, dar şi de oameni de alte confesiuni şi religii.
 
Mă întristează chipurile îngândurate şi lipsite de speranţă ale multor oameni pe care îi întâlnesc. Mă întristează vorbele răstite şi cearta iscată din lucruri fără importanţă. Mă întristează sărăcia materială pe care o întâlnesc, dar şi mai mult cea spirituală.
 
Minunile vin de la Dumnezeu, dar noi trebuie să ne facem partea noastră. Avem cu toţii multe de făcut. Dăm vina pe edili, pe administraţie, pe ierarhie, pentru a ne scuza comodităţile noastre. Aştept o mai mare implicare din partea oamenilor în viaţa cetăţii şi a bisericii. Şi biserica, şi oraşul sunt ale noastre şi suntem responsabili atunci când lucrurile nu merg bine. Aştept ca enoriaşii şi cetăţenii oraşului să treacă de la postura de spectatori la cea de actori, implicaţi în destinul vieţii prezente şi a celei viitoare.
 
Participă tinerii la slujbe? Care sunt problemele pentru care vi se adresează tinerii, în general? 
 
Ar putea participa în număr şi mai mare. Pe timpul verii, şi tinerii noştri catolici îşi iau un job pentru a câştiga un ban, astfel că absentează mai mult de la biserică. În restul anului, frecvenţa la sfintele slujbe este ceva mai bună. Este bine că se obişnuiesc cu munca, dar eu îi sfătuiesc să nu accepte un serviciu care le ocupă toata sâmbăta şi duminica, astfel încât îşi neglijează datoriile sufleteşti. Acest lucru este valabil şi pentru adulţi. Trebuie să negocieze un program de lucru, astfel încât să beneficieze măcar de o parte a duminicii, pentru odihnă şi împlinirea datoriilor spirituale.
 
Din păcate, tinerii nu vin cu întrebări şi probleme existenţiale decât foarte rar. S-ar părea că ei caută răspunsuri în altă parte. Şi mi-e teamă că, de cele mai multe ori, nu acolo unde trebuie. E greu să dialoghezi cu tinerii de astăzi. Şi nu numai din vina lor. Tinerii petrec mult timp în lumea virtuală, care adesea devine un paliativ periculos pentru adevăratele probleme ale vârstei lor.
 
Într-o societate care propune tot mai mult diferite modele de familie, cum poate Biserica să proclame adevărul despre familie?
 
Adevărul despre familie este cel voit de Creator şi promulgat pentru totdeauna de Hristos. Acesta şi numai acesta este adevărul despre familie pe care poate şi trebuie să-l propună biserica. Cred că ne aflăm mai degrabă în faţa unei confuzii a noţiunii de familie. În creştinism, familia a fost văzută mereu ca o uniune dintre un bărbat şi o femeie, care îşi împlinesc datoriile specifice, inclusiv procreaţia. Altor modelele de uniune, în afara celui specficat mai sus, nu li se poate atribui în mod propriu titlul de familie. Noi nu stigmatizăm pe nimeni, dar ea trebuie să rămână fidelă voinţei Creatorului şi sensului cuvintelor, în ultimă instanţă.
 
Aveţi momente de întristare, de descurajare, de nelinişte şi de teamă? Cum reuşiţi să treceţi peste încercările vieţii? 
 
Încercările preotului sunt comune cu ale tuturor oamenilor. Şi el este încercat în credinţă. Aş îndrăzni să spun mai mult decât simplii credincioşi. Dar preotul a primit şi un har specific al stării. Acesta nu-l face imun la greşeli şi suferinţe, nu-l scuteşte de încercările vieţii, dar îi dă ceva din curajul pe care l-a avut Hristos pe „drumul crucii“. Şi apoi, preotul catolic nu este singur, este biserica care se roagă pentru el, în timp ce el se roagă pentru biserică. De aici îi vine forţa cu care trece prin încercările vieţii.
 
Câte familii de enoriaşi practicanţi aveţi la Parohia „Sfântul Anton“? Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor? 
 
Ar trebuie să clarificăm mai întâi noţiunea de practicant. Dacă ne referim la cei care merg la biserică în toate duminicile şi sărbătorile, este vorba de peste jumătate din totalul enoriaşilor noştri. Sunt apoi cei care frecventează biserica cu ocazia unor sărbătorilor sau a unor evenimente familiale. În acest caz, numărul practicanţilor depăşeşte 90%. Mai sunt şi „oiţele rătăcite“, care îşi amintesc de biserica doar la nevoie. Şi ei sunt ai noştri şi momentele de criză înseamnă un nou început în frecventarea bisericii.
 
Cât priveşte proiectele, avem nevoie de o capelă mortuară, foarte cerută de credincioşi si care acum ne lipseşte. Trebuie să construim o biserică în localitatea Cumpăna, să organizăm mai bine Caritasul parohial, pentru ajutorarea săracilor. Şi în privinţa catehezei, mă gândesc la noi modalităţi de lucru: de la cateheza cu comunitatea mare, la cateheze de grupuri, vârste, interese, ocupaţii. Continuă lucrările de ornamentare a bisericii, care, fiind un monument de artă, are exigenţe specifice.
 
Ce i-aţi spune unui tânăr ortodox care se căsătoreşte cu o tânără catolică, pentru a-l aduce pe calea catolicismului? 
 
I-aş spune să fie un şi mai bun ortodox. Calea catolicismului şi calea ortodoxiei nu sunt antagoniste şi nici măcar concurente. Sunt căi ale religiei creştine, care coincid în cea mai mare parte. Diferenţele de rit, pe care le sesizează simplul credincios, fac parte din bogăţia aceluiaşi drum de mântuire.
 
Dar unui musulman care s-ar afla în aceeaşi situaţie mai sus descrisă? 
 
Cazurile de căsătorie dintre un catolic şi musulman sunt foarte rare. Nu sunt recomandate, dar biserica le acceptă, când ele există. În aceste cazuri, trebuie pus accentul pe dimensiunea monoteistă a ambelor religii. Un posibil botez al părţii musulmane presupune o îmbrăţişare benevolă şi serioasă a adevărurilor religiei creştine. Oricum, partea catolică nu trebuie împiedicată în practicarea propriei religii. Aceasta este o condiţie fără de care nu se poate proceda la o căsătorie cu „disparitate de cult“. Pregătirea dinainte de căsătorie este foarte importantă, fără a omite amintirea eventualelor probleme care pot apărea, după căsătorie, în viaţa ambilor parteneri. Presiunile uneia sau alteia dintre religii pot influenţa negativ viaţa unui astfel de cuplu.
 
Credeţi că se vor reuni curând într-o unitate în credinţă cele două biserici surori?
 
Că va fi o unitate în credinţă, nu mă îndoiesc. Ne-a spus-o şi s-a rugat pentru aceasta Mântuitorul. Nu ştim însă când şi cum va fi. Nu trebuie însă să ne pierdem speranţa. Trebuie să ne comportăm unii faţă de alţii, încă de pe acum, ca şi cum am fi uniţi. De fapt, suntem uniţi în cea mai mare parte. Ceea ce ne desparte, dincolo de rituri şi obiceiuri locale, exprimat în procent, este foarte puţin. Şi aceea este treaba teologilor şi ierarhilor. Vom fi uniţi când ne vom deschide suflului Duhului Sfânt, care este Duhul unităţii.
 
Credeţi că se va putea reveni, după o eventuală reunire, la o conducere bicefală? 
 
Aş pune şi eu o întrebare: admiţând că o parte a conducerii bicefale va fi Papa, care ar fi cealaltă?
Nu voi răspunde eu la întrebare, ci mă voi raporta la sfintele evanghelii, unde este exprimată voinţa lui Hristos. În niciun pasaj al scripturilor nu se face referinţă la o „conducere bicefală“. Apoi, istoria ne arată că astfel de „conduceri“ nu sunt viabile. În fine, în loc de conducere, eu aş folosi termenul de slujire, pentru că aceasta a fost misiunea dată de Hristos lui Petru şi celorlalţi apostoli. Şi încă ne amintim de cuvântul aspru adresat de Hristos discipolilor săi, atunci când îşi disputau locurile de „la dreapta şi la stânga“ sa.
 
Aţi putea da un pronostic al unei perioade de reunire a bisericilor surori: 30 de ani; 50 de ani; 100 de ani? 
 
Am spus deja că acest lucru nu este de la oameni, ci de la Duhul Sfânt. Orice pronostic este o hazardare şi o inducere în eroare a credincioşilor. Important este să nu încetăm a crede şi a ne ruga pentru unitatea bisericii. Şi încă de acum, am putea să trăim pentru unitatea bisericii.
 
Care dintre enoriaşii celor două biserici îşi vor renega, am putea spune, într-un procent mai mare, în cazul unui proces de reunire, religia strămoşească? Catolicii sau ortodocşii?
 
Nici unii, nici alţii nu avem nimic de renegat. Am trăit împreună o mie de ani ca fraţi. De ce nu am putea să reluăm acea fraternitate a primului mileniu? În cazul unirii, fiecare va continua să meargă la biserica lui, să frecventeze propriul rit şi să ţină propriile sărbători. Atâta doar că ne vom privi cu alţi ochi, cu altă inimă, cu alt gând. Vor dispărea animozităţile, suspiciunile, reproşurile care au făcut istorie. Va prima, în cele din urmă, dragostea, care este esenţa creştinismului.
 
Întrebări de la cititori: 
 
Marius: Ce ar însemna, din punctul dumneavoastră de vedere, o unire a celor trei religii de „bază“: catolică, creştin-ortodoxă şi musulmană?
 
De fapt, sunt doar două religii: cea creştină şi cea musulmană. Numele de catolic şi ortodox desemnează doar confesiuni creştine. Nu putem vorbi la momentul actual de unire între musulmani şi creştini. Se caută respectul şi înţelegerea între cei care aparţin acestor religii. Acum, căutăm mai ales respectul şi înţelegerea unora faţă de alţii. Viitorul este în mâinile lui Dumnezeu.
 
Anon9637: Bună ziua! Am înţeles ca Biserica Catolică recunoaşte botezul ortodox şi nu mai este nevoie de botez pentru trecerea la catolicism. Este adevărat? Mulţumesc. 
 
Botezul este unic, dacă este administrat în mod valid. Ca urmare, el nu poate fi repetat pentru niciun motiv. Botezul întipăreşte în sufletul creştinului un semn de neşters, numit caracter.