Scriitorul T. O. Bobe „Ce mă inspiră cel mai mult este sentimentul de libertate pe care ţi-l dă literatura“

T. O. Bobe este cunoscut mai ales pentru romanul „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară“, dar şi pentru „Darul lui Moş Crăciun“, „Contorsionista“ şi „Centrifuga“. El şi-a lansat, vineri seară, la Constanţa, volumul „Bucla“, în prezenţa lui Angelo Mitchievici, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Dobrogea.

Care este condiţia scriitorului în România anului 2015? Ce rol are literatura într-o lume aflată într-o continuă goană a consumului? Cât de greu îşi construieşte un nume un scriitor din provincie? Când ne întoarcem la literatură? Atunci când o facem, în ce doze ne-o administrăm?
Am discutat despre aceste aspecte cu scriitorul T. O. Bobe în cadrul unui interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa.

T. O. Bobe s-a născut la Constanţa în 1969. În 1995, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. De-a lungul timpului, a fost magaziner în Portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră să copilăriţi la Constanţa? V-aţi confruntat, atunci când aţi devenit student la Bucureşti, cu o nostalgie a mării?

Nu pot să spun că a însemnat ceva deosebit, pentru fiecare dintre noi copilăria înseamnă acasă. Indiferent unde ai copilărit, chiar dacă eşti la Constanţa, la Sidney sau în comuna Afumaţi, este acelaşi lucru. N-am avut nostalgia mării, pentru că veneam des acasă, nu doar în vacanţe. Într-o perioadă veneam chiar săptămânal. Iar pentru mine marea este ceva firesc, ca pentru orice constănţean, nu e nici pe departe acea imagine din cărţile poştale.

Cum vedeţi oraşul dumneavoastră natal astăzi? Cum vi se pare el în comparaţie cu perioada de dinainte de 1989?

Oraşul s-a schimbat în mod evident, de multe ori în ultimii ani, când am venit aici, am căzut într-un fel de depresie, când vedeam ce se întâmplă. Mai ales acum câţiva ani, când am văzut că dispar bucăţi din Parcul Tăbăcărie. Dacă nu mă înşel, acum nu mai există banca din Tăbăcărie pe care mă pupam cu prietena mea de la sfârşitul liceului. Îmi pare rău şi pentru că a intrat într-un con de umbră zona veche a oraşului şi nu mă refer doar la Peninsulă, ci şi la strada Ştefan cel Mare, de exemplu, care, în copilăria mea era, chiar buricul târgului. Acum câţiva ani, prin toamnă, am ajuns pe strada Ştefan cel Mare pe la ora 8 seara şi eram singurul om de pe stradă. A fost extrem de deprimant.

Dar pe de altă parte, poate că e normal să fie aşa, pentru că orice oraş se modifică în timp şi nu cred că e exagerat să se dezvolte noi zone, dar depinde, desigur, şi de felul în care se dezvoltă.

Pentru o perioadă de timp aţi lucrat ca magaziner în Portul Constanţa. Cum aţi ajuns la această slujbă?

N-am intrat la facultate de prima dată, ci abia a patra oară, aşa că, după ce am picat şi a doua oară, am vrut să fac ceva şi am ajuns în Port printr-o pilă, un unchi prin alianţă, mai îndepărtat, care mi-a găsit acest loc de muncă, pentru că altfel nu am găsit. Am fost la Forţele de muncă, de unde am fost trimis la o fabrică de confecţii, la Poarta Albă, iar cei de acolo mi-au spus că postul de merceolog pe care-l aveau nu era pentru mine. Şi aveau dreptate.

Ce rol are scrisul în viaţa dumneavoastră? Este acesta un soi de modus vivendi?

Adevărul e că nu-mi place foarte mult să scriu, dar s-a întâmplat să scriu la un moment dat în tinereţea mea, când eram student, să fiu pe urmă lăudat pentru ce făcusem şi din cauza asta m-am simţit oarecum obligat să continui, ca să acopăr cumva creditul care simţeam că mi se dăduse. Până la urmă, în momentul de faţă, dintre toate lucrurile la care nu mă pricep, scrisul e cel la care nu mă pricep cel mai puţin.

Există, în trecutul, dar şi în prezentul dumneavoastră, oameni, personaje, situaţii care v-au inspirat şi vă inspiră încă?

Nu pot să spun că există oameni sau situaţii care să mă inspire, cel puţin nu la modul conştient. Cărţile mele au pornit fiecare altfel. Poate că din cauza asta nici nu seamănă una cu alta. Ce mă inspiră cel mai mult este sentimentul de libertate pe care ţi-l dă literatura, care pentru mine e un joc, dar un joc cât se poate de serios.

De ce aţi ales să publicaţi sub un pseudonim? De ce sub acest pseudonim?

Pentru că am publicat prima dată în presa culturală în timpul când eram student şi nu am vrut să beneficiez din cauza asta de credit de la profesorii mei. N-am vrut să-mi dea note mai mari la examene doar pentru că publicasem două, trei poezii undeva. T. O. din pseudonim este tot un joc, pentru că numele meu real este Teodor, iar Bobe este numele bunicului meu matern, căruia îi sunt dator cumva pentru că în copilărie el îmi povestea câte în lună şi-n stele.

Există scriitori care, mai mult sau mai puţin conştient, vă urmăresc? Dar vreun roman anume care într-un fel sau altul v-a marcat?

Nu ştiu dacă mă urmăresc foarte mulţi scriitori, paranoia mea, câtă şi dacă există în felul acesta, să mă simt urmărit. Ca să răspund ceva mai serios, am spus şi altă dată, sunt foarte fidel infidelităţii mele faţă de diverşi scriitori, cărţi sau stiluri literare. În literatură, aşa cum am spus, îmi place tocmai sentimentul de libertate şi cred că marea frumuseţe a literaturii constă în primul rând în diversitatea ei. Citesc cărţi foarte diferite între ele şi extrag din literatură în primul rând calitatea, fără să leg acest lucru de stilul în care e scrisă o carte sau alta.

Vă aşteptaţi mult timp poveştile? Cum se nasc ele? Anevoios, chinuit sau, din contră, natural?

Nu cred că sunt în primul rând un scriitor al poveştilor, nu mă interesează numai poveştile, ci relaţia dintre poveşti şi modul în care pot fi spuse. Dar dacă e să ne referim strict la poveşti, s-a întâmplat să mă urmărească unele mai multă vreme, până ce m-am plictisit de ele, aşa că am ajuns pe urmă să fiu cu totul altceva.

Care este condiţia scriitorului în România zilelor noastre?

Cred că depinde de la scriitor la scriitor, depinde cât de bun este fiecare scriitor, depinde câteodată şi de conjuncturi, nu cred că se poate vorbi la modul general despre o condiţie a scriitorului. Evident, ştie toată lumea că din puţinul care se citeşte în România, scriitorii români sunt citiţi cel mai puţin, dar asta cred că ţine şi de un soi de provincialism care ne face să vedem mereu în altă parte lucrurile importante.

Lansarea cărţii dumneavoastră la Constanţa are loc astăzi, la doar câteva zile după ce aţi lansat-o în Bucureşti. Evenimentul e rar în viaţa culturală din Constanţa, lucrurile mişcându-se aici oarecum în reluare, căci oamenii se complac într-o adormire comodă. Ce sau cine v-a convins să lansaţi volumul şi la Constanţa?

Am profitat de faptul că oricum vin relativ des în Constanţa şi m-am gândit că n-ar fi rău să existe şi aici o lansare. Nu e nici un turneu de lectură, e doar o deplasare, nu e nici o întoarcere acasă, pentru că nu simt că am plecat niciodată de tot din Constanţa şi nu văd lansarea ca pe un lucru extraordinar.

Cât de greu îşi construieşte un nume un scriitor din provincie?

Pe mine nu m-a interesat niciodată să-mi construiesc un nume şi nici nu m-am considerat un scriitor din provincie. Trăim într-o lume cu centrul pretutindeni, iar provincia e doar modul în care ne raportăm noi la restul lumii. Poţi fi provincial şi dacă scrii din Bucureşti, şi dacă scrii din Londra, şi dacă scrii din New York sau poţi fi un scriitor universal, chiar dacă locuieşti într-un loc uitat de lume. La urma urmei, nimeni nu ştie exact unde locuieşte Thomas Pynchon, care este poate cel mai interesant scriitor din ultimii 40 de ani.

Provincia nu ţine de locul unde se află scriitorul, ci de modul în care vede el lumea.

Credeţi că ar trebui să ne întoarcem mai mult, mai des la literatură? Şi, dacă o facem, cum ne dăm seama de câtă literatură avem nevoie ca să ne facem bine, ca să redevenim calzi, umani, lipsiţi de „apărarea“ consumului accelerat, a gadget-urilor, a dependenţelor de zi cu zi, de ultimă oră? 

Cred că fiecare ar trebui să citească sau să îşi ia din literatură atât cât simte el nevoia. N-ar trebui să uităm că la originile sale literatura făcea parte din entertainment în sensul larg al cuvântului. Şi aşa este şi acum, este doar unul dintre modurile în care oamenii îşi pot petrece în mod plăcut timpul liber. Dar este rolul şcolii să îi înveţe pe copii să se bucure de literatură, să vadă în ea o bucurie, la fel ca în orice altă artă, şi nu doar o materie antipatică pentru examen.