Interviu cu Toni Bobe, avocat în Baroul Constanţa Cine ne mai ascultă telefoanele şi cum sunt „selectaţi“ subiecţii

Toni Bobe, avocat în cadrul Baroului Constanţa, a explicat, pentru cotidianul ZIUA de Constanţa, cum sunt „selectate“ persoanele care vor fi interceptate, ce înseamnă de fapt interceptare ilegală, cine poate realiza interceptări recunoscute de către instanţă, dar şi care este procedura actuală prin care se poate decide interceptarea unei persoane.
 
Toni Bobe mai spune că interceptările telefonice se realizează prin mijloace tehnice automate, ori de câte ori numărul de telefon este folosit.
 
„Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică cu privire la aceeaşi persoană şi la aceeaşi faptă nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, şase luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile“, a mai precizat Toni Bobe, avocat în cadrul Baroului Constanţa.
 
Domnule avocat, să o luăm cu începutul: ce înseamnă, de fapt, că o persoană este interceptată, telefonul îi este ascultat non-stop? Chiar stă cineva „cu urechea“ pe convorbirile acelei persoane 24 de ore din 24?
 
Interceptarea telefonică este doar una dintre „metodele speciale de supraveghere sau cercetare” reglementate de procedura penală la art. 138. Printre acestea se numără accesul la un sistem informatic, supravegherea video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice etc. Dacă discutăm de interceptările telefonice, acestea se realizează prin mijloace tehnice automate, ori de câte ori numărul de telefon este folosit.
 
Cum sunt selectate persoanele care vor fi interceptate? Ce grad de risc trebuie să prezinte acestea pentru a le fi ascultat telefonul? Sau să credem în teoria conspiraţiei potrivit căreia băieţii cu ochi albaştri ne ascultă pe toţi, non-stop şi fără discriminare?
 
Condiţiile în care o persoană poate face obiectul unei astfel de încălcări a dreptului la viaţa privată sunt reglementate în mod strict de dispoziţiile art. 139 CPP. Astfel, este necesar să existe: o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate sau natură, măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Toate acestea sunt apreciate, cântărite de către un judecător, care dispune o astfel de restrângere necesară a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
 
Orice teorie a conspiraţiei este atrăgătoare, însă cred că trebuie să dăm credinţă instituţiilor statului care derulează astfel de activităţi. Asta nu înseamnă că nu putem fi atenţi/vigilenţi. Dacă o astfel de teorie devine realitate, atunci trebuie acţionat cu fermitate prin aceleaşi instituţii.

 
Care este procedura actuală prin care se poate decide interceptarea unei persoane? Cine o decide şi cum?
 
Instituirea unor astfel de măsuri se dispune, de regulă, de către un judecător, şi prin excepție de către procuror. Procedura în sine este una destul de aridă, însă este de reţinut că se verifică îndeplinirea condițiilor menţionate anterior: o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, proporționalitatea măsurii şi faptul că probele nu pot fi obținute decât în acest mod, şi, nu în ultimul rând, este absolut necesar să se indice care dintre măsurile de supraveghere este solicitată. Soluţia se dispune în camera de consiliu fără ca vreo parte să participe, din motive evidente.
 
În ceea ce privește situaţia excepţională menţionată, respectiv instituirea măsurii de către un procuror, aceasta se dispune unilateral pentru o perioadă de maximum 48 de ore, pentru motive urgente, urmând ca la finalizarea acestui termen să se dispună verificarea luării acestei măsuri de către un judecător. Dacă judecătorul apreciază că măsura îndeplineşte condițiile legale, confirmă măsura, şi în situaţia în care apreciază că nu se impune o astfel de măsură, dispune distrugerea probelor obținute.
 
Există şi persoane care, prin natura funcţiei pe care o deţin, să zicem, sunt interceptate oricum, fără să fie parte (de orice fel) în vreun dosar (penal)? Care sunt acestea?
 

Nu există persoane care a priori să fie supravegheate. Totuşi, măsura supravegherii se impune pentru activităţi care se circumscriu unor infracţiuni de un anumit tip: infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie etc.
 
Pe ce perioadă se poate decide interceptarea convorbirilor unei persoane? Odată ascultat într-un dosar, să spunem, eşti ascultat pe viaţă?
 
Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică cu privire la aceeaşi persoană şi la aceeaşi faptă nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, şase luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile. Cea de-a doua întrebare impune necesitatea analizării unei situaţii de film/conspirații.
 
Cât de mult se ţine cont de interceptări ca probă în instanţă? Pot decide soarta unui dosar?
 
Cu siguranță că un material probator consistent, indiferent de natura probei, poate aduce o condamnare. Deci, dacă există interceptări din care rezultă fără urmă de dubiu că infracţiunea a fost comisă, da, pot constitui singurul suport probator, însă, din practică, sunt rare astfel de dosare. De multe ori, în spaţiul public se vehiculează astfel de teze tocmai pentru că presa nu e întotdeauna echidistantă şi se urmăreşte discreditarea unor anumite instituţii. Totuşi, nu pot susține că nu există sau nu pot exista erori judiciare, însă acestea reprezintă excepția de la regulă.
 
Pentru interceptările ambientale sunt aceleaşi proceduri şi rigori ca în situaţia convorbirilor telefonice?
 
Da, în mod evident, rigorile legii pentru toate tipurile de „metode speciale de supraveghere sau cercetare” trebuie aplicate fără discriminare.
 
Din cazurile pe care le cunoaşteţi, a existat vreodată vreo persoană care să fi dat statul în judecată pentru că ar fi fost interceptată ilegal?
 
În 2013, Curtea Europeana de Justiţie a interzis ascultarea telefoanelor jurnaliştilor şi percheziţionarea locuinţelor pentru aflarea surselor acestora. Decizia a fost dată într-o cauză cu jurnalişti francezi de la L’Equipe şi Le Point, care au reclamat la CEDO că au fost anchetaţi pentru scurgeri de informaţii într-o anchetă penală, că le-au fost verificate casele şi redacţiile şi că le-au fost ascultate telefoanele. CEDO a ajuns la concluzia că reporterilor li s-a cerut să îşi dezvăluie sursele, fapt ce contravine legii, pentru că, fără protecţia surselor, ziariştii nu mai pot obţine informaţii. Cei cinci gazetari au primit 50.000 de euro daune morale de la statul francez.
 
De asemenea, tot în anul 2013, CEDO a decis că un fost căpitan SRI, Constantin Bucur, va primi despăgubiri de 20.000 de euro, după ce a fost condamnat pentru că a făcut publice interceptări SRI ale unor convorbiri telefonice, în timp ce jurnalistul Mircea Toma, care a fost interceptat, va primi 7.800 de euro, potrivit unei decizii CEDO.

Astfel, în anul 1996, căpitanul SRI a dat publicităţii casete cu înregistrări ilegale ale jurnalistului Mircea Toma şi ale fiicei sale, minoră la vremea respectivă. Bucur este acuzat că a sustras documente secrete din instituţie, dar opinia publică a fost scandalizată de practicile principalului serviciu secret, practici care nu s-au schimbat nici în ziua de astăzi. În 1998, Bucur este condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare. În 2002, Mircea Toma, pentru că a fost interceptat ilegal, şi Constantin Bucur, care a considerat că nu a avut parte de un proces echitabil, fac plângere la CEDO. De menţionat că faptele se petreceau în perioada in care Virgil Măgureanu era şeful SRI.
 
Pentru clarificare, vă rog să ne explicaţi ce înseamnă interceptare ilegală!
 
Deşi întrebarea este destul de generală, ilegalitatea unei interceptări se raportează la neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege, oricare dintre ele; deci, CEDO a sancționat în multe cazuri încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în raport cu dispozițiile legale ale diverselor ţări.
 
O persoană care înregistrează o convorbire mai degrabă compromiţătoare cu o altă persoană, care însă nu ştie că este interceptată, poate folosi acea convorbire apoi ca probă într-un eventual dosar civil ori penal?
 
Dacă discutăm de astfel de probe obţinute de către justiţiabili, în ceea ce priveşte un dosar penal, lucrurile sunt destul de clare, în sensul că, dacă se poate dovedi autenticitatea acestora, pot constitui probe care pot avea efecte concrete. În ceea ce priveşte un dosar civil, dispoziţia art. 341 Cod civil arată că: „Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri”. Totuşi, în doctrina de specialitate există o serie de discuții extreme de aprinse asupra admisibilităţii într-un dosar civil a unor probatorii obținute într-un cadru privat pentru a dovedi, spre exemplu, necesitatea admiterii unei acţiuni de divorț şi nu numai.
 
Persoanele fizice sau chiar jurnaliştii, de exemplu, riscă să fie daţi în judecată dacă înregistrează diferite convorbiri fără ştirea şi, implicit, acordul celeilalte părţi?
 
Libertatea oricărei persoane de a efectua demersuri în justiție pentru respectarea unor drepturi este lipsită de orice echivoc, totuşi, admisibilitatea unui astfel de demers se analizează de la caz la caz. Înregistrarea pe un suport tehnic a unei persoane fără acordul acesteia încalcă dreptul la viaţa privată. Totuşi, trebuie analizat şi dreptul de a informa populaţia privind subiecte de interes public. Echilibrul între aceste drepturi, spre exemplu, este un aspect care este analizat de către un judecător, care trebuie, în raport de dispozițiile legale, să dea eficiență de la caz la caz.
 
Ce modificări au fost aduse, pe scurt, în domeniul legislaţiei ce reglementează interceptările în ultimii ani?
 
Nu foarte multe, însă cea care a generat o serie de discuții în spațiul public se referă la decizia CCR prin care parte din dispoziţia art. 142, alin. 1 CPP a fost declarată neconstituțională. Pe scurt, noţiunea de „alte organe specializate ale statului” care efectuau înregistrări - în speță, SRI - a fost apreciată ca fiind în dezacord cu dispoziţiile legii fundamentale - Constituția. În acest context, s-a pus problema analizată în fel şi chip a legalităţii interceptărilor, în dosarele penale în derulare. Deciziile pronunțate de către instanțele de judecată în mare măsură au confirmat legalitatea acestor mijloace de probă, însă au existat şi situaţii excepţionale, însă nu am certitudinea că înlăturarea acestora din materialul probator a fost motivată în sensul deciziei de neconstituționalitate.