Gimnasta Bianca Matei „Cel mai emoţionant este atunci când urc pe podium şi primesc medaliile pentru care am muncit“ (galerie foto)

Bianca Matei are doar 12 ani şi o mulţime de medalii. Nu i le-a dat nimeni pentru că e frumoasă, talentată, cuminte. Le-a obţinut pentru că a muncit, pentru că s-a antrenat sute, poate chiar mii de ore, şi pentru că a excelat. Micuţa gimnastă constănţeană a obţinut, în urmă cu doar câteva zile, cinci medalii noi: aur la individual compus şi la sol, argint la bârnă şi la paralele şi bronz la sărituri, în contextul Campionatelor Naţionale Şcolare.
Ce înseamnă gimnastica de performanţă? Ce emoţie te încearcă atunci când urci pe podium? De ce alege un copil să-şi dedice copilăria unei munci asidue, care presupune, invariabil, şi sacrificii?
Am discutat despre aceste aspecte cu gimnasta Bianca Matei, în cadrul unui interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa.

La ce vârstă ai început să faci gimnastică de performanţă şi care este prima amintire legată de sport?

Am început gimnastica la vârsta de şapte ani şi am multe amintiri de atunci şi până astăzi, unele frumoase, altele urâte, aşa cum există în orice sală de gimnastică. Atunci când eram la grădiniţă, făceam fel de fel de scheme şi de acrobaţii. Dar eu le făceam, la momentul acela, mai mult în glumă, fiindcă nu îmi imaginam atunci că voi reuşi să fac performanţă. Când a venit doamna antrenoare Mădălina Hârbu la grădiniţă, pentru a selecţiona fetiţe, mi-a dat un bilet pentru mama mea. Eram chemată la sala de gimnastică din Flămânda, pentru a practica sportul de performanţă. Îmi amintesc cu drag de acel moment.

Cu cine te antrenezi?

Cu doamna Mădălina Hârbu şi cu domnul Sorin Bechir, dar sunt ajutată şi de domnul Cătălin Meran, de doamna Petruţa Marcu şi de doamna Mirela Szemerjai. Sunt nişte profesori extraordinari, nişte oameni cu care pot să vorbesc deschis şi de la care am numai de învăţat.

Ce înseamnă pentru tine Clubul Sportiv Şcolar nr. 1?

Este a doua familie, pentru că este clubul pentru care am luptat ca să devin campioană. Eu sunt la club şase zile pe săptămână, deci petrec foarte mult timp acolo.

Care sunt modelele tale? Ce gimnastă te inspiră cel mai mult?

Am multe modele în gimnastică, dar o apreciez mai ales pe Dana Sofronie, care este în fiecare zi lângă mine, în sala de gimnastică, şi care mă ajută să depăşesc obstacolele acestui sport.

Sigur că le admir şi pe marile gimnaste ale României, aşa cum sunt Nadia Comăneci, Cătălina Ponor şi Simona Amânar. La Nadia Comăneci, spre exemplu, am apreciat graţia pe care nu multe gimnaste o aveau la acel moment, dar şi forţa ei.

Ai obţinut, în urmă cu doar câteva zile, cinci medalii noi: aur la individual compus şi la sol, argint la bârnă şi la paralele şi bronz la sărituri, în contextul Campionatelor Naţionale Şcolare. Cât durează să te pregăteşti pentru o astfel de competiţie, ca să ai asemenea rezultate?

Mi se întâmplă uneori să am şi momente de neputinţă, fiindcă vin foarte obosită de la şcoală şi de la gimnastică şi, de aceea, am zile în care nu mai am, poate, acelaşi zvâc sau aceeaşi ambiţie. Câteodată, pregătirea pentru astfel de competiţii nu durează foarte mult, însă ea poate dura chiar şi un an.
Spre exemplu, pentru Campionatele Naţionale Şcolare m-am pregătit trei luni. Cel mai mult a durat pregătirea pentru Campionatele Naţionale de la Deva din 2014, anume un an şi trei luni.

Care sunt cele mai importante concursuri la care ai participat? Când ai avut cele mai puternice emoţii?

Pentru mine, toate concursurile sunt importante, pentru că fiecare competiţie naşte emoţii diferite. Toate contează, dar am să amintesc aici Campionatele Naţionale de la Deva, din 2014, Campionatele Naţionale Şcolare de la Buzău, Cupa Nadia Comăneci, Concursul Naţional de la Oneşti.
Cel mai emoţionat moment nu e în timpul concursului, ci atunci când urc pe podium şi primesc medaliile pentru care am muncit.

Câte medalii numără colecţia ta?

Cu cele cinci câştigate recent, am 14 medalii. Fiecare dintre aceste medalii a presupus o muncă diferită. Unele s-au câştigat mai greu, altele, mai uşor.

Eşti elevă în clasa a VI-a la Şcoala „Gheorghe Ţiţeica“. Unul dintre cei mai buni elevi chiar. Cum reuşeşti să împaci gimnastica de performanţă cu rezultatele şcolare?

Sunt foarte atentă la indicaţiile doamnei diriginte, dar şi la ceilalţi profesori, iar acest lucru mă ajută şi atunci când îmi fac temele. Îmi termin unele dintre teme chiar şi la 12 noaptea. Câteodată însă, atunci când am câte o zi mai grea, dacă nu am un antrenament reuşit în sala de gimnastică, mă duc la şcoală cu ochii în lacrimi, gândindu-mă la ce am greşit.

Crezi că sportul de performanţă din România beneficiază de suficient ajutor din partea statului?

Nu. De exemplu, sălile de sport nu arată deloc aşa cum ar trebui. Nici la capitolul dotare sălile nu stau foarte bine.

Care este cel mai mare vis al tău?

Ca orice gimnastă, visez să ajung pe podiumurile internaţionale.

Întrebările cititorilor:

Amalia: Cât „costă“ pentru tine gimnastica? Care este preţul pe care tu îl plăteşti pentru a reuşi să te antrenezi şi să poţi participa la concursuri? Ce anume trebuie să sacrifici pentru asta?

Îmi sacrific copilăria ca să fac sport de performanţă.

Amalia: Bya, ştiu că ai avut o perioadă mai dificilă înainte de concurs. Chiar eu ţi-am spus că dacă reuşeşti să îţi faci treaba, ai şansă la vreo medalie. Mi-ai depăşit aşteptările şi ai obţinut atâtea medalii! Cum ai reuşit? Ce anume te-a motivat şi te-a ajutat să te redresezi şi să te mobilizezi pentru acest concurs?

Am vrut să câştig medalii, mi-am dorit să îmi îmbogăţesc colecţia de medalii. I-am promis mamei mele că îi voi face un cadou frumos de Florii. Mi-am făcut treaba, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

Amalia: Cât timp durează bucuria, satisfacţia şi fericirea după un concurs, cum a fost cel de la Buzău, din weekend? Cât de repede devin medaliile istorie şi revii la antrenamentele dificile?

Bucuria, satisfacţia şi fericirea rămân pentru totdeauna în minte. Eu, spre exemplu, sunt foarte mândră şi de prima mea medalie, care a fost una pentru participare. Nu pot să spun că medaliile mele devin istorie, ele sunt actuale mereu, în sensul că sunt aproape de mine.