Alexandru Dosa - „Sistemul medical formator românesc suferă de o boală autoimună ce necesită un transplant rapid”

Alexandru Dosa a absolvit Medicină Generală la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, iar în anul al IV-lea a primit o bursă Erasmus, de un an, în Franţa. Povestea lui devine interesantă prin prisma frământărilor interioare pe care le-a trăit în clipele în care, odată admis la două specializări diferite, în două ţări diferite, nu a ştiut unde să continue. Iată-l amânând studiul în Franţa pentru învăţământul de acasă, sistem pe care îl cunoaşte şi pe care îl va descrie în cele ce urmează.

În ce moment ai simţit că vocaţia ta este cea de medic?

Nu pot preciza un moment exact, cred că această chemare a existat dintotdeauna, dar sigur că mulţi factori externi şi-au pus amprenta asupra mea până la alegerea acestei minunate profesii. Încă din timpul copilăriei, mă jucam cu stetoscopul sau îi vedeam pe părinţii mei la diferite cabinete dând consultaţii, la facultate, cu studenţii, iar acasă aveam o grămadă de cărţi de specialitate. La vârsta de şapte ani, am început să joc fotbal, cu performanţe bune, până la vârsta de 15 ani, eram portar şi eram poreclit „doctorul”. Întotdeauna mi-a plăcut să dau sfaturi legate de sănătate şi să ofer primul ajutor atunci când un coleg de echipă avea nevoie. Am avut foarte multe de învăţat din sport, dar nu am lăsat niciodată şcoala pe locul 2. În liceu, mi-au plăcut matematica, fizica, chimia şi biologia (şi sportul, şi pauzele, bineînţeles), dar am început să mă gândesc mai serios la viitor încă din clasa a XI-a, când m-am hotărât să dau la Medicină. În clasa a XII-a visam deja că o să salvez vieţi şi îmi doream să ajung medic chirurg.

Care sunt atuurile şi deficienţele sistemului universitar autohton?

O să vorbesc doar din experienţă proprie. Pentru mine, a fost excelent că am avut şansa să fac facultatea de medicină în oraşul în care m-am născut, Constanţa, la Universitatea „Ovidius”. Un atu a fost că am reuşit, în urma admiterii, să ocup un loc fără taxă, pe care l-am păstrat până la finalul celor şase ani de facultate. Am avut numeroşi profesori şi doctori care m-au motivat şi m-au inspirat. Am putut profita de o bursă Erasmus şi am studiat anul IV universitar în Franţa, la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Nantes. Am avut ocazia să fac parte din organizaţii studenţeşti precum ASMTMC sau SSCR şi să organizez cursuri pentru studenţi sau alte manifestări ştiinţifice, caritabile, sociale ş.a, toate acestea învăţându-mă să fiu un bun ascultător, organizator şi să valorific munca în echipă şi comunicarea, care, din punctul meu de vedere, sunt esenţiale în meseria de doctor. Deficienţe există, din păcate. Nu există un sistem perfect, dar al nostru are clar nevoie de îmbunătăţiri. Cursurile sunt multe, mai ales în primii 2-3 ani, e şi normal, la cât de mult este de învăţat, dar în următorii ani, cred că ar fi trebuit ca aceste cursuri să se completeze cu cazuri clinice, experienţe din munca fiecărui profesor, mai multe imagini şi mai multe lucruri generale decât complicate. Până la urmă, specializarea ţi-o alegi în urma examenului de rezidenţiat, deci, până atunci, pentru a fi un medic complet, trebuie să ştii foarte bine lucrurile cele mai importante din majoritatea specializărilor, restul se uită. Vorbind în continuare strict de sistemul universitar din medicină, consider că studentul nu este integrat suficient în mediul de lucru. În anii clinici, adică IV, V, VI, ar trebui ca studentul să înveţe să completeze corect foaia de observaţie, să deprindă diferite tehnici, să cunoască examinările paraclinice esenţiale, să fie capabil să ajute la buna desfăşurare a unui serviciu din spital, să recunoască urgenţele vitale şi să cunoască tratamentul şi, bineînţeles, să facă gărzi. Aceste lucruri există în teorie, dar practic foarte puţini le realizează şi asta în timpul lor liber, voluntari fiind, cu dorinţa de a învăţa şi a şti să facă una sau alta, nu integraţi de sistem. O altă problemă este, de asemenea, numărul mare de studenţi alocaţi unui singur doctor în timpul unui stagiu. Este greu ca un medic să reuşească să-şi facă şi treaba şi să înveţe şi alţi zece studenţi. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca în timpul unui stagiu să ne simţim în plus, să fim pe o secţie unde este foarte mult de muncă sau pe alta unde personalul medical majoritar nu făcea parte din sistemul de învăţământ universitar, deci nu intră în atribuţiile lor să ne arate câte ceva. Problema studenţilor de la noi este că nu pun întrebări, iar a profesorilor, că nu încurajează acest lucru. Fiind în proces de învăţare, ne temem de multe ori să nu spunem prostii, acest lucru fiind inevitabil pentru oricine.
 
În urmă cu foarte puţini ani, ai primit o bursă Erasmus în Nantes. Cum ai putea descrie această experienţă şi ce le recomanzi studenţilor interesaţi de această aventură?
 
A fost o experienţă de viaţă extraordinară. Am cunoscut alt sistem medical, mi-am perfecţionat vocabularul, am cunoscut oameni, m-am plimbat. În momentul în care vezi şi altceva, ai posibilitatea să faci o comparaţie, ţi se deschid ochii. Nu este uşor să locuieşti departe de familie, de prieteni, de limba maternă, dar este un moment în care te maturizezi şi care te face mai puternic. Recomand tuturor studenţilor o astfel de experienţă.

Cum au decurs examenele de rezidenţiat pe care le-ai susţinut în Franţa şi în România?

Examenul de rezidenţiat din Franţa l-am susţinut în mai 2014. De la începutul anului universitar, octombrie 2014, m-am apucat să învăţ. Este un examen naţional cu subiecte unice, care se întinde pe trei zile. În prima zi, trei ore (trei cazuri clinice), a doua zi, două sesiuni a câte trei ore (şase cazuri clinice), şi în cea de-a treia zi, ultima sesiune, de trei ore (lectură critică analitică). Toate aceste cazuri au întrebări din toate specialităţile, cu o expunere logică, interpretări imagistice, examinări paraclinice, probleme de etică, iar răspunsurile trebuie redactate. Am fost foarte încântat să învăţ pentru acest examen şi am acumulat multe cunoştinţe în acea perioadă. Nu am reuşit însă să mă clasez pe un loc fruntaş, examenul fiind naţional şi pregătirea studenţilor francezi, pentru acest examen, mult superioară, ei pregătindu-se pentru acest tip de examinare încă din anul al III-lea de facultate. Am fost dezamăgit la momentul respectiv, ştiind că nu o să am posibilitatea să aleg o specialitate dorită de mine la repartiţia pe posturi, care se făcea online, într-un amfiteatru virtual, ei având statistici despre repartiţia din ultimii cinci ani în funcţie de clasament, deci ştiind aproximativ cam ce specialităţi vor rămâne la poziţia mea. Mi-am zis că, indiferent de ce voi putea alege, voi pleca să lucrez acolo, pentru că ştiu că voi fi format, respectat şi plătit corect. În octombrie, am plecat la Paris, rezident pe medicină generală, şi în noiembrie, am început să lucrez la un spital din Île-de-France, la Urgenţe. Între timp, am zis că nu vreau să pierd ocazia de a da şi examenul de rezidenţiat din ţară, aşa-zisul ECN. Un examen-grilă, descentralizat, de învăţat (memorat) o carte tradusă destul de slab din limba franceză, ce se foloseşte ca recapitulare în Franţa pentru examenul de rezidenţiat. Tot respectul pentru colegii mei care au trecut de N ori prin acea carte. Eu m-am bazat pe ceea ce acumulasem în ultimul an, am sosit sâmbătă la Bucureşti şi am plecat înapoi în Franţa duminică, după examen. Nici nu am apucat să aflu rezultatul, pentru că riscam să pierd avionul, eu fiind de gardă a doua zi la Paris. Bineînţeles că am promovat examenul şi acum trebuia să mă duc la repartiţie în amfiteatrul facultăţii din Bucureşti. Nu mai aveam resurse pentru acest lucru, aşa că am făcut o împuternicire şi l-am rugat pe tatăl meu să se ducă să vadă ce opţiuni voi avea la poziţia mea. A durat două zile repartiţia, aveam instrucţiunile bine stabilite, Chirurgie sau nimic. Am avut şansa să prind un loc pe Chirurgie Pediatrică la Constanţa. Acum, momentul cel mai dificil a fost următorul: să îmi dau demisia după nici trei luni de muncă într-un sistem medical sănătos şi să mă întorc acasă să fac specialitatea chirurgicală care începea la 5 ianuarie 2015 sau să rămân printre străini şi să continui ce am început în noiembrie? După două săptămâni de frământări sufleteşti, reuşind să-mi iau disponibilitate de la Agenţia Regională de Sănătate din Île-de-France până în noiembrie 2015, am hotărât să mai acord o şansă României şi sistemului medical formator românesc, care, în opinia mea, suferă de o boală autoimună ce necesită cel mai probabil un transplant rapid, până nu este prea târziu…

Cum te vezi la sfârşitul acestei ultime etape obligatorii din specializarea ta profesională?

Fiind la începutul unui drum foarte greu, oricare ar fi el, nici eu nu ştiu încă… Conştientizez că, fiind rezident, sunt în plină formare profesională şi deci unul dintre cei mai liberi angajaţi ai unei unităţi sanitare. Profitând de aceste lucruri, voi face tot posibilul ca, la sfârşitul formării, să fiu un medic specialist bun, competent, respectat şi capabil să lucreze oriunde în lume.

Care sunt pasiunile cu ajutorul cărora alegi să te destinzi după studiul intens şi orele solicitante de practică?

De cele mai multe ori, petrec cu familia sau în compania prietenilor. Plimbările, un film bun şi bineînţeles sporturile precum tenis, ping-pong, fotbal, windsurf, snowboard, ski, în funcţie de anotimp şi timpul liber, sunt cele bune metode de relaxare pentru mine. De multe ori, o practică utilizată de mine frecvent şi recomandată de specialişti este somnul, de neînlocuit după orele solicitante petrecute prin urgenţă sau în sălile de operaţii.