Alexandru Mihalcea, fost deţinut politic „Am fost bătut în plămâni şi în cap de un anchetator până n-a mai putut să dea, de obosit ce era”

În ce măsură a fost torţionarul un element indispensabil al Puterii?
Ar trebui să încep prin câteva consideraţii teoretice, pentru a vedea ce înseamnă torţionar, rolul torţionarului şi relaţia lui cu Puterea. Torţionarul nu poate exista decât în cadrul unui sistem de putere caracterizat prin teroare şi demagogie. Îmbinarea acestor două caracteristici ale sistemelor totalitare a dat naştere monstruozităţilor secolului XX: bolşevismul şi nazismul. Relaţia dintre ele este mult mai strânsă decât s-ar putea crede şi astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că Hitler a fost ajutat de Stalin să ajungă la putere.
Elementul fundamental al celor două sisteme este teroarea exercitată în scopul nimicirii fizice a adversarului. Încă din capul locului, bolşevismul instaurat în Rusia în 1917 s-a sprijinit pe teroare exercitată prin Ceka, comisia extraordinară pentru anihilarea sabotajului, pentru lupta cu duşmanul de clasă, creată de Lenin şi Dzerjinski, descendent dintr-o familie nobiliară poloneză. După 16 ani, în Germania, Hitler, preluând puterea, va trece la crearea unui aparat de represiune similar celui creat în Rusia bolşevică. Lenin, care va aplica marxismul într-o singură ţară, are drept adversar duşmanul de clasă. Teoretic. Hitler are drept adversar duşmanul rasial, chiar dacă trebuie să confecţioneze acel duşman pentru că, în mod natural, război între rase nu există. Fiecare dintre cele două sisteme echivalente, similare îşi construieşte duşmani. Atunci când nu-i are, îi născoceşte. Nici bolşevismul, nici nazismul nu pot trăi în afara străzii de conflict şi a terorii exercitate asupra proprului popor, la început, apoi asupra popoarelor cucerite.
Şi un sistem, şi celălalt au vocaţie globală. Au intenţia de a pune mâna pe întregul glob pământesc. Există o întreagă discuţie şi este meritul unui defector sovietic, ofiţerul de informaţii Suvorov, stabilit la Londra, de a fi făcut informaţia că nicio cancelarie europeană nu a protestat în 1922, când a luat fiinţă URSS, împotriva faptului că stema statului sovietic nou apărut înfăţişa globul pământesc sub un singur drapel roşu, deşi acest fapt viola în mod simbolic suveranitatea celorlalte state, într-o primă fază fiindcă, după cum se ştie, Rusia sovietică a continuat cuceririle ţarismului, amplificându-le monstruos şi profitând de miopia şi laşitatea Occidentului, ca să pună mâna şi pe teritoriile Europei de Est, transformate în colonii.
Teroarea înseamnă torţionar. Torţionarul, ca şi călăul, nu poate fi gândit în afara puterii discreţionar totalitare, nu poate fi gândit într-un stat de drept, unde cazurile de violare a drepturilor omului sunt izolate şi necaracteristice, în timp ce sistemul comunist sau cel nazist nu pot fiinţa fără acest instrument al terorii. Existenţa lui trebuie să fie ştiută de populaţie, redusă la stadiul de sclavi temători, ca să poată sădi în cugetele oamenilor o teroare difuză permanentă, o stare de frică.
 
Cum erau recrutaţi torţionarii comunişti?
Torţionarii, cu rarissime excepţii, erau recrutaţi dintre marginali. Dintre cei de la periferia societăţii, care executau orbeşte orice poruncă şi orice sarcină, inclusiv uciderea, fără să clipească, a unui om, numai să nu se întoarcă la starea din care au fost scoşi.
În noiembrie 1956 s-a declanşat Revoluţia maghiară, înăbuşită în sânge de tancurile ruseşti. În România a început imediat un val uriaş de arestări, a doua perioadă de mare teroare, care a ţinut până în 1960 inclusiv. Într-o primă fază, cei mai loviţi au fost studenţii. La Timişoara, într-o singură zi, Securitatea a arestat 2.000 de studenţi, din care, după un triaj rapid au fost băgaţi în puşcărie câteva zeci, foarte mulţi alţii fiind exmatriculaţi.
La Bucureşti, arestările au fost mai restrânse, dar anchetele au fost duse cu o sălbăticie greu de închipuit.
Deşi punctul de plecare al arestărilor a fost începutul lui 1957, angajările de personal MAI pentru lagăre şi închisori au fost făcute din vara lui 1956, semn că partidul şi guvern se aşteptau la explozii populare, la revoluţii. Pot da un exemplu foarte bine cunoscut de mine. Nu voi da nume însă. Din satul unde locuiau părinţii mei, învăţători la Mihai Bravu, judeţul Giurgiu, au fost angajaţi câţiva flăcăi, săraci lipiţi pământului, fiindcă familiile lor vânduseră sau pierduseră pământul primit la împroprietărirea făcute de Regele Ferdinand, şi care, în plus, nu aveau niciun chef să lucreze la colectiv. Nu numai că se fereau de muncă, dar unii dintre ei aveau şi darul beţiei. La fel s-a întâmplat în satele din jurul Jilavei, o puşcărie deosebit de feroce. Au fost aleşi astfel, ca să nu fie nevoie să li se dea apartamente în Bucureşti, ci să facă naveta în satul lor. Au fost şcoliţi sumar, la şcoala de caralii de la Jilava, timp de câteva săptămâni, unde au fost învăţaţi să-l urască pe cel pe care-l păzeau, pentru că este burghez, duşman al poporului, vândut imperialiştilor anglo-americani, trădător de ţară. În consecinţă, bun de pus parul pe el.
Printre profesori, aceşti flăcăi semi-analfabeţi, care nu fuseseră în stare să-şi facă vreo meserie, l-au avut pe celebrul Alexandru Vişinescu. Pentru că este vorba de torţionari, trebuie înţeles că cele două componente ale şcolirii lor sunt îndoctrinarea până la tâmpeală, de fapt, însuşirea unor rudimente din gândirea partidului comunist, şi exercitarea fără milă a violenţei, soldată uneori chiar cu moartea deţinuţilor.
Salariile au fost mult mai mari decât ale unui medic, inginer sau profesor, plus alte avantaje, pentru că formau osatura violenţei regimului comunist. Când am plecat, la sfârşitul lui august 1959, din Jilava, la Salcia, câteva sute de inşi, am fost luaţi în primire de elevii şcolii de caralii, percheziţionaţi şi bătuţi straşnic înainte de a fi urcaţi în dube, pentru a fi duşi la trenul-dubă. Am aflat mai târziu că era vorba de examenul lor de absolvire. Ofiţerii, la fel de semi-analfabeţi, puteau fi de o cruzime înfiorătoare. Un individ semi-idiot, rom, ca foarte mulţi dintre caralii, de altfel, pe numele lui Guşoiu Nicolae, sublocotenent, a fost, timp de un an, comandant al unui mic lagăr de muncă de la Mogoşoaia şi nu a fost în stare să reţină numele localităţii decât sub forma Mogşoi, cum apare în nişte declaraţii pe care le dă, în repetate rânduri, la Procuratura Militară. Acest Guşoiu, în alt lagăr, a ordonat să fie băgat un deţinut în zăpadă şi, pentru ca îngheţase, ca să poată să meargă, i s-au pus cărbuni aprinşi pe talpă.
La nivel superior au fost trimişi direct din Uniunea Sovietică şefii sistemului represiv, precum Patriciu Mihai, fost luptător comunist în Războiul Civil din Spania, mâna dreaptă a lui Nikolschi, criminal care a ordonat uciderea fără judecată a aproape 80 de oameni. Era specialist în înscenarea “fugii de sub escortă”. Alţii provin din nucleul dur din jurul lui Gheorghiu Dej, ca Pintilie, zis Pantiuşa, alias Bodnarenco, agent sovietic, primul şef al Securităţii poporului la înfiinţare, cel care, împreună cu şoferul lui, pe nume Dumitru Neciu, l-au omorât cu ranga pe Ştefan Foriş, comunist ilegalist.
Tot din nucleul dur al lui Dej a provenit Alexandru Drăghici, un criminal înfiorător. Trebuie menţionat că nu putem face separaţie între partid şi braţul lui înarmat, Securitatea, pentru că la cel mai înalt nivel, aceste două entităţi se contopesc într-un soi de continuum. Alexandru Drăghici este şi în fruntea aparatului de represiune, şi în eşalonul de conducere al Partidului Comunist. Trebuie însă înţeles că responsabilul numărul 1 şi autorul moral al crimelor comunismului este partidul.

 
Aţi cunoscut victime ale sistemului totalitar, foşti oponenţi politici care, din anumite motive, au acceptat ulterior să devină „unelte” ale regimului?
Da, am cunoscut, dar nu vreau să discut acest lucru, pentru simplul motiv că oamenii ăştia, şi nu cred să existe excepţii, au fost, sub o formă sau alta, forţaţi să devină instrumente ale regimului. Niciodată nu s-a făcut o cercetare care să pună în adevărata lumină rolul celor care i-au forţat să devină instrumente ale regimului.


Care este cel mai crud, cel mai sadic tratament de care v-aţi lovit personal sau de care aţi auzit în cei patru ani de detenţie?
Am auzit de oameni care au fost băgaţi în pielea goală la izolare, iarna, fără foc, cu o bucată de mămăligă sau de pâine şi o cană de apă la două zile, oameni care au fost bătuţi până au înnebunit şi vă dau două nume: studentul Holban de la Cluj, bătut de Securitate în 1957, studentul Negrea, care a fost atât de crunt bătut în cap la Securitate în timp ce şeful anchetei era celebrul torţionar Enoiu, încât nu a mai suportat durerile post-traumatice şi s-a sinucis. Nu-mi vin acum în cap numele, dar am văzut în lagărul de la Salcia, în cel de la Giurgeni şi de la Grădina, din Balta Brăilei, oameni literalmente tocaţi cu ciomagul pentru că nu-şi făcuseră norma. Personal, am fost bătut în plămâni şi în cap, la ceafă, de către un anchetator, căpitanul Vasile Dumitrescu, dacă ăsta i-o fi fost numele, până n-a mai putut să dea, de obosit ce era, fiindcă nu vroiam să recunosc nimic, nici despre mine, nici despre colegii mei, arestaţi cu mine. Efectul a fost că am vărsat o jumătate de oală de noapte de cheaguri de sânge şi mi-am pierdut o bună parte dintr-o memorie vizuală practic ieşită din comun, pe care a trebuit să muncesc ani de zile ca s-o refac.
Cea mai cruntă bătaie însă am luat-o la Jilava, fiindcă unui caraliu i s-a părut că dorm, stând în fund pe pat, în timpul zilei. Am fost scos din celulă, dus la Neagra, pereduit şi pus la saltea, unde am fost bătut după o încălzire cu cizmele şi cu pumnii, cu ciocanul de lemn, cu care se băteau gratiile. Am crezut că o să paralizez de durere. Auzisem de cazuri de oameni care au rămas paralizaţi fiindcă acel ciocan îi nimerise în şira spinării. Atunci mi-a fost o frică groaznică. Dar nu pot să nu adaug faptul că, dacă bătaia poate fi organizată sau accidentală, oricum nu o constantă zilnică a traiului în puşcărie, constante ale celor 4 ani pe care i-am făcut au fost frica şi foamea, plus lipsa de foc, iarna, şi căldura excesivă, vara, care poate fi o tortură cumplită dacă, de exemplu, într-o cameră de 70 de oameni sunt băgaţi 300, aşa cum s-a întâmplat la Jilava.
O altă tortură fantastică, adăugată la căldura excesivă din vagonul-dubă, este faptul că nu există toaletă, ci o gaură în mijlocul unei bănci a compartimentului, în care sunt băgaţi, în loc de opt, zece sau chiar 12 deţinuţi şi, ca să îţi faci nevoile, trebuie să o faci în faţa tuturor. La fel cum s-a întâmplat în toate lagărele pe unde am trecut, astfel încât la Salcia, de pildă, având patul lângă tineta arhiplină şi dormind cu altcineva în pat, eu cu capul către tinetă, la care era coadă toată noaptea, ajunsesem să mă şterg de picăturile de urină de pe faţă, în mod mecanic, în somn.


Cum aţi creiona portretul robot al torţionarului?

Nu există un portret robot al torţionarului. Dacă vreţi, există două paliere ale torţionarului. Există torţionarul semi-idiot, ca de exemplu sergentul major Grecu, de la Salcia, o matahală renumită în toată balta care, în 1959-1960, la digul din Insula Mare a Brăilei, striga la noi “bă, bandiţilor, nu-mi tihneşte mâncarea, dacă nu bat 40, 50 pe zi”. Din aceeaşi categorie face parte celebrul colonel Brânzaru, boxer de meserie, folosit de alt criminal, Nicolae Doicaru, la anchetarea lotului “sabotorilor” de la Canal. “Dacă unul nu vrea să recunoască”, spunea cuiva Doicaru, „îl trimit la el pe huiduma de Brânzaru şi vine imediat cu declaraţia semnată”.
Pe un alt palier se află “intelectualul” Gherlei, căpitanul Istrate, fost învăţător, care l-a bătut pe Paul Goma până când acesta din urmă şi-a făcut nevoile de el (cu două zile înainte de eliberare), nu însă înainte de a se fi jucat cu el precum şoarecele şi pisica, vorbindu-i cu “d-voastră”.
Pe alt palier se află Mişu Dulgheru, alias Dulbelgher, care îi spune pastorului Richard Wurmbrandt “noi nu te omorâm, ca naziştii, noi te facem să suferi” (pastorul Wurmbrandt îl va caracteriza denumindu-l “barbar rafinat”).


Aţi cunoscut şi femei torţionar?
Nu am cunoscut, dar ştiu că au existat. Prototipul este celebra Vida Nedici, care tortura bărbaţii imobilizaţi, luându-le organele genitale în mână şi aplicându-le peste testicole lovituri cu în creion în mai multe muchii sau cu beţişor special. Este una dintre cele mai înfiorătoare torturi la care poate fi supus un bărbat.
Finalmente a fost descoperită ca fiind spioana lui Tito şi băgată în puşcărie. Am auzit că trăieşte pe undeva, prin zona românească a Serbiei şi, bineînţeles, ca şi alţi criminali precum Ioan Ficior sau Alexandru Vişinescu, nu recunoaşte că a fi bătut în viaţa ei pe cineva.


În care dintre închisorile prin care aţi trecut v-a fost cel mai greu? Unde aţi fost forţat să înduraţi cel mai cutremurător tratament?

Mi-a fost foarte greu pretutindeni. Pot spune unde mi-a fost mai uşor. Mi-a fost mai uşor când am lucrat ca fierar betonist în brigada de întreţinere la Gherla şi în fabrica de mobilă, tot la Gherla, într-o echipă cu alt student şi cu un prinţ autentic, cu multă puşcărie, trecut de 40 de ani. Profitând de faptul că era atâta praf în atelierul de şlaif şi caraliul nu se aventura acolo, noi făceam şi norma prinţului, iar prinţul ne răsplătea vorbindu-ne franţuzeşte (în puşcărie am învăţat franceza, pe care o vorbeam bine la ieşire şi care m-a ajutat enorm să devin ulterior profesor de franceză).
Cel mai greu mi-a fost la digul de la Salcia, unde ni se dădeau două gamele de ciorbă de murături şi o bucată de pâine de 200 de grame, plus o cană de fiertură de orz-”cafea” în 24 de ore, fiind obligaţi să săpăm şi să cărăm câte 3,200 mc de persoană la construcţia digului. A fost un infern. Eram în haine de vară, nu aveam altele, le reîmbrăcam ude, a fost ceva îngrozitor. Plus bătaia.
Dar dacă am o amintire cu adevărat îngrozitoare este lucrul la orezărie, în lagărul de la Luciu Giurgeni-Bac, unde intram numai în chiloţi, în apă până mai sus de genunchi, rece fiindcă burniţa de sus, bătea un vând tăios de Bărăgan, eram subalimentaţi şi, în plus, ni se înnegreau picioarele de lipitori. Cel mai mare lux era să ai un săculeţ cu sare, numai noi ştiam cum o procuram, pe care s-o punem pe lipitori înainte de se umfla de sângele nostru, şi aşa apă chioară.
Îmi aduc aminte că într-o dimineaţă eram înnebunit de groază la gândul că intru iar cu picioarele în nămol. Am ezitat câteva momente şi m-am pomenit cu un băţ pe spinare, tras de caraliu cu atâta sete încât am sărit ca un campion câţiva metri prin aer.
Un alt supliciu a fost prăşitul la porumb sau la floarea soarelui, în rânduri de câte un kilometru lungime, sub soarele Bărăganului, fără apă. Mie nu mi s-a întâmplat, dar am văzut oameni care au fost puşi să smulgă cu dinţii buruienile pe care nu le tăiaseră. Unul dintre ei este, cred, Ion Radu, prietenul meu care lucrase ani de zile la mină şi fusese amestecat în evadarea din Mina de la Cavnic.

Ce părere aveţi despre judecarea foştilor torţionari? Alexandru Vişinescu, fostul comandant al închisorii politice de la Râmnicu Sărat, a fost audiat de procurorii Parchetului General.
Cred că este tardivă judecarea foştilor torţionari şi are mai degrabă un rol simbolic. Nu cred că îi strică lui Vişinescu să cunoască închisoarea ca deţinut, deşi condiţiile de astăzi nu pot fi comparate cu cele impuse de el la Râmnicu Sărat. Sunt convins că există mulţi foşti torţionari mai tineri decât Vişinescu, sunt convins că organele statului i-ar putea găsi şi trimite în judecată, dar nu îmi fac iluzii, nu cred că se va întâmpla ceva. Ei fac parte dintr-un sistem parţial perpetuat până astăzi.


De ce credeţi că societatea civilă este abia acum, la aproape 24 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, atât de vehementă împotriva foştilor torţionari?
Societatea civilă a fost bombardată timp de 24 de ani cu fel de fel de subiecte. Dacă i s-ar fi propus subiectul torţionarilor acum zece ani, să zicem, sunt convins că ar fi fost la fel, dacă nu chiar mai vehementă. Nu este “abia acum”. Abia acum i s-a propus subiectul.


Este societatea românească împăcată cu regimul comunist?
Nu ştiu dacă întrebarea este pusă în termenii cei mai adecvaţi. Ar trebui să existe regimul comunist ca să fie împăcată cu el şi să consimtă la acest regim. Or, regimul de azi din România este cel al unei democraţii imperfecte, ezitante, oricum nu unul comunist.


De ce mai există şi astăzi nostalgici ai sistemului?
Că există nostalgici ai comunismului este foarte adevărat. Depinde de sistemul de valori al fiecăruia. Există oameni care cred că era mai bine pe timpul lui Ceauşescu, atunci când, cu excepţia nomenclaturii, lumea trăia într-o sărăcie aproape egal repartizată. Exista o siguranţă a locului de muncă, de bine, de rău, existau locuinţe, se aplica dictonul „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Lumea a uitat frigul, foamea, cozile, mizeria cultului personalităţii unor criminali, a unor derbedei semi-analfabeţi. Pentru mine personal, poate cea mai importantă cucerire a revoluţiei este faptul că mă pot exprima liber. Pentru alţii, poate că asta nu constituie o valoare a României actuale care, în treacăt fie spus, nu este lipsită de pericole rezultate din tendinţele discreţionare ale regimului Băsescu.


Credeţi că după zeci de ani de comunism, timp în care au suferit, în care au făcut închisoare politică, au suportat bătăi şi rele tratamente românii trebuie să meargă mai departe sau, din contră, nu trebuie să uite de trecut şi nu trebuie să permită „confiscarea” acestuia?
Cred că românii nu trebuie să uite trecutul. Cei care mine oricum nu îl pot uita, în primul rând pentru că este foarte adevărat că cei care uită riscă să permită refacerea trecutului, sub o altă formă, dar la fel de nocivă. E anormal să uităm trecutul, să ne uităm istoria. Tentativele de uitare programată a trecutului se reflectă în precaritatea informaţiilor asupra acestui trecut recent, înfiorător, în inconsistenţa manualelor de istorie, în chiar carenţele manualelor de istorie a literaturii române, care evită sau ignoră creaţia unor scriitori de mare valoare, vii sau morţi, a căror operă reflectă ororile gulagului. Mă refer aici la oameni de Litere de talia unor Ion Omescu, Andrei Ciurunga, Florin Constantin Pavlovici şi alţii.