Anaid Tavitian - „Sunt un scrib la porţile Măriei Sale, Teatrul“

Anaid Tavitian, consultantul artistic al Teatrului de Stat Constanţa, este omul fără de care peisajul teatrului constănţean nu ar mai fi la fel de personalizat, documentat şi asumat. Este teatrologul şi consultantul artistic ce îmbogăţeşte arta teatrală pe care constănţenii o văd expusă în spectacole la fiecare sfârşit de săptămână. Este un om cu multă energie pozitivă, pasionat de activitatea pe care o face pentru public şi în interesul acestuia. Este un personaj de neînlocuit de 37 de ani încoace. Este un om unic, care a dat valoare şi Teatrului de Păpuşi de la malul mării. Oficial, până acum câţiva ani. Neoficial, este încă în slujba teatrului care aduce bucurie copiilor.

Care este rolul pe care îl aveţi în peisajul teatrului constănţean şi ce presupune acesta?

Profesiunea mea, care este mai mult decât o profesiune, este una de credinţă, este cea de teatrolog. Eu am absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti cu triplă specializare: teatru, cinematografie, televiziune. Povestea mea de iubire pentru teatru s-a născut datorită presei audio, a radioului. În copilăria mea, postul naţional de radio transmitea în fiecare seară o emisiune, în care un mare actor de teatru interpreta o poveste pentru copii. În copilăria mea, nu mă despărţeam la acea oră de micul şi elegantul radio până nu se termina acea emisiune. Apoi, mama mea a fost cea care m-a dus la teatrul de păpuşi de la o vârstă foarte mică. După care, la şcoală, ca un premiu, dacă aveam note de la opt în sus, în fiecare săptămână, învăţătorul meu ne ducea la teatrul de păpuşi. În liceu, ca un semn deja de maturitate, mergeam singuri la spectacolele Teatrului Dramatic sau la cel de Operă şi Balet, erau aşa-numitele matinee şcolare. Toate aceste lucruri au făcut ca, în momentul în care am fost pusă în faţa alegerii unui drum în viaţă, să-l aleg pe acesta. Aveam de ales între critică literară, care era o secţie a Universităţii Bucureşti, sau această secţie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică. Această iubire a mea pentru teatru a fost mai puternică. Iubirea mea pentru teatrul constănţean n-a fost abruptă, ea a venit firesc. Am început prin a fi spectator fidel, apoi ca studentă, un an de zile, am făcut practică la Teatrul Dramatic, la secretariatul literar al teatrului. Tatăl meu, lucrând în presă, avea foarte mulţi prieteni în zona oamenilor de teatru, ei erau pentru mine ca o familie, mă lăsau să vin la repetiţii, să cunosc ceea ce se numeşte culisele teatrului, care sunt absolut fascinante. Spectatorii văd doar ceasul, mie îmi place să fac această comparaţie a unui spectacol cu un ceas elveţian care funcţionează perfect pentru că fiecare dintre acele rotiţe este perfect construită. Un spectacol înseamnă o întreagă industrie. Cu toţii ştim că teatrul este o convenţie, este un miraj, în care actorul şi spectatorul intră deopotrivă, este o magie. Am fost consultant literar înainte de a fi secretar artistic. Este o profesiune din umbră, nu sunt atât de cunoscută precum un actor. Misiunea mea este una superbă, dar noi suntem nişte scribi la porţile Măriei Sale, Teatrul. Noi avem această datorie de onoare de a aduna, a păstra, a tezauriza tot ceea ce ţine de acest act al creaţiei, teatrul. Am misiunea de a contura un repertoriu, de a ţine relaţia cu presa, de a pune la dispoziţia actorilor sau a regizorului un aparat critic legat de un spectacol, care stă la baza documentării. Este un foarte mare efort în spatele unui spectacol. Există studii care spun că unui actor care joacă „Hamlet“ ajunge să-i crească tensiunea la 20 - 21, că efortul unui actor este egal cu acela al unui miner care lucrează şase ore în mină. Este o profesiune foarte complicată. Am scris şi două cărţi dedicate istoriei teatrelor constănţene, Dramatic şi Teatrul de păpuşi. Prima este „Thalia Ex Ponto, la cumpăna de milenii“ şi cealaltă se numeşte „Metamorfoza unui vis“, iar o a treia, „Locaţie cu întâmplări vesele“, abordează culisele teatrului.

Teatrul poate fi înlocuit cu noile mijloace actuale de comunicare?

Nu. În urmă cu câţiva ani, am recitit un volum de cronici ale lui Mihail Sebastian care a scris şi cronică de teatru şi unul dintre articole se chema „Nu mi-e frică de televiziune“, asta în anii ’30, când în România abia se năştea ideea de televiziune şi oamenii abia aveau contact cu această maşinărie fabuloasă. El spune acolo un lucru pe care eu, ca spectator, şi nu în ipostaza de cronicar de teatru, îl simt de câte ori intru în sala de spectacole: nimic şi nimeni nu poate înlocui această magie a spectacolului de teatru care înseamnă această relaţie absolut superbă între actor şi spectator. Se ajunge la momentul în care, uneori, spectatorii respiră odată cu actorii. Este această nevoie de comunicare a omului... Atâta timp cât vor exista oameni şi viaţă pe acest pământ, va exista şi teatru. Ca orice organism viu, şi teatrul, şi oamenii sunt într-o permanentă schimbare.

Mai există o altă persoană la nivelul judeţului Constanţa care să îndeplinească rolul dumneavoastră?

Sunt colegii de la Operă, omologul meu este Mircea Tegzeşiu.

Printre colegii dumneavoastră de facultate, se numără oameni vizibili?

Da, sunt oameni care au ajuns mari personalităţi. Este Eugenia Vodă, realizator „Profesioniştii“ - TVR 1, care mi-a fost colegă de grupă, la facultate. Colegii mei, 80% dintre ei, au ales cariera universitară, sunt profesori la Academia de Teatru şi Film.

Nu aţi fost tentată şi de presă? 

Atunci când am absolvit facultatea, exista ceea ce se numea repartiţie guvernamentală, statul îţi oferea un loc de muncă. Eu am terminat cu o medie foarte mare, a doua în ordine, colegul meu care a terminat primul este astăzi profesor universitar la Universitatea de Teatru, are doctoranzi. Trebuia să faci un stagiu de patru ani, după care puteai să pleci în altă parte. În 1978, când eu am absolvit facultatea, nu aveai opţiunea lucrului în presă. Erau două ziare în Constanţa: Dobrogea Nouă şi revista Tomis, care aveau deja redactori angajaţi. Am vrut să vin înapoi acasă. Dacă rămâneam la Bucureşti, poate exista şi această opţiune, exista postul naţional de televiziune, radioul naţional, studioul de cinematografie Buftea, exista presă scrisă, erau mai multe opţiuni. Viaţa mi-a demonstrat că pot să-mi îndeplinesc menirea şi la Constanţa. Nu regret nicio clipă această alegere a mea, pentru că am venit în teatrul de la Constanţa la ora în care aici era un teatru cu un repertoriu valoros, organiza festivaluri.

Aveţi cui să transmiteţi mai departe rolul dumneavoastră?

Din păcate nu, până la această oră. Au existat câteva tentative, dar cei care au încercat să practice această meserie, nefiind din Constanţa, au plecat, din păcate. Eu am avut de la cine să învăţ, de la doi foşti colegi, Georgeta Mărtoiu şi Romeo Profit, deşi eu veneam cu o pregătire teoretică, făcusem teatrologie, dar am învăţat enorm de mult de la ei, legat de bucătăria secretariatului literar, care înseamnă foarte multe lucruri. Sper să fie oameni care să vrea să preia şi să înveţe această meserie.

De ce nu aţi ales profesia de actriţă?

Nu, nu aş fi vrut, pentru că sunt o fire foarte timidă. Prin zodie, sunt geamăn, şi se spune că cei din această zodie sunt foarte comunicativi, că sunt buni ascultători, dar eu sunt un om timid. Studentă fiind, în anul trei de facultate am făcut practică la film. Am fost asistentă de regie, am asistat la crearea unui scenariu cu o colegă din anul patru de la regie-film. Ea m-a ales să fac practică, nu cu colegii mei, ci cu cei din anul patru. M-a întrebat dacă nu vreau să şi joc în filmul ei, de producţie, de an. Alături de alţi colegi de la actorie am făcut un film care a plecat la un festival la Cannes la o secţiune de filme studenţeşti şi a luat un premiu. Ani la rând, a fost un subiect de glume între mine şi colegii de la actorie care spuneau că „uite, Anaid nu este actriţă, dar a luat premiu la Cannes, noi nu ştiu dacă vom lua“. După ceva ani apoi, Silviu Purcărete, care a debutat la Teatrul din Constanţa, în calitate de regizor, a montat un spectacol, „Hecuba“, de Euripide, pe o porţiune de plajă în zona Pescărie. Eu având această figură mai specială, fiind vorba de teatrul antic şi de Grecia Antică, mi-a propus să joc, să fac o figuraţie în acel spectacol. Colegii mei mi-au spus însă că misiunea mea este alta şi că nu este momentul să fac acel rol. Am fost foarte dezamăgită, aveam 20 şi ceva de ani. Aceea a fost ultima tentativă a mea de a urca pe scenă.

Cum a reuşit să răzbească pasiunea pentru teatrul de păpuşi?

Când am venit eu la Constanţa, la teatru, aveai posibilitatea de a-ţi alege postul, unde te repartiza. Fiind cea mai tânără, mi s-a spus că mă voi ocupa şi de Teatrul de Păpuşi, care era atunci secţie a Teatrului Dramatic. De aceea, am sentimente deosebite şi astăzi pentru teatrul de păpuşi, deşi nu mai fac parte din trupă, sunt un fel de consultant artistic neoficial. Prima mea ieşire în funcţia de consultant artistic a fost alături de colegii de la Teatrul de Păpuşi, la Bacău. Am prins, la fel ca şi la teatrul dramatic, trupa de aur, care a creat o şcoală în estetica teatrului de păpuşi în plan internaţional, cu actori de mare valoare care erau mânuitori, dar şi interpreţi remarcabili. Arta animaţiei este una dintre cele mai vechi arte, în care păpuşarul este un fel de demiurg, care dă viaţă unui obiect neanimat. Este odată relaţia actor-păpuşă, actor-sală. Actorul păpuşar are o misiune fabuloasă, de a transmite nişte valori, frumuseţe, nişte gânduri copiilor, cel mai exigent public. Este o muncă grea şi din punct de vedere fizic. Păpuşăria clasică se face la paravan, iar în teatrul nostru sunt păpuşi cu tije şi cu mimică, mai puţin marionete. Cei care creează în teatrul de păpuşi trebuie să fie şi buni psihologi. De aceea, un spectacol nu ţine mai mult de 60 de minute, deoarece copiii nu au răbdare.

Cum îi convingeţi pe părinţi să-şi aducă copiii la teatrul de păpuşi ?

Nu întotdeauna cineva care vine la teatru de mic copil, adus de familie, de şcoală, îşi transformă pasiunea într-o profesie. A merge la teatrul de păpuşi te face să fii mai puţin inhibat, să fii mai dezinvolt, să te mişti într-un anume fel. Un părinte care îşi aduce copilul la teatru face un lucru foarte înţelept, chiar dacă el nu-şi va alege mai târziu acest drum. Şi pentru teatru, el devine un spectator avizat, caută teatru, este pasionat de teatru. Şi pentru teatru este un foarte mare câştig. Această dorinţă de a veni la teatru nu o poate realiza teatrul singur. Pe această scară, teatrul este ultima treaptă: este familia, şcoala şi apoi teatrul. Este un lucru care se cultivă.

Ce diferenţă este între teatrul de păpuşi şi cel pentru adulţi? 

Sunt lucruri comune, convenţia funcţionează în ambele părţi, sunt două arte extrem de dificile. Publicul este cel care desparte cele două lumi ale teatrului. Publicul adult se manifestă altfel, chiar dacă nu îi place, dintr-un gest de politeţe, rămâne până la sfârşit, în vreme ce copilul nu acceptă compromis. În cartea mea dedicată actorilor păpuşari, spun că aceştia aduc un elogiu modestiei, pentru că ei nu sunt văzuţi, nu trăiesc în lumina reflectoarelor, ci trăiesc prin personaje. Publicul recunoaşte personajul, nu şi actorul.

Cum s-a schimbat teatrul în ultimii ani?

Teatrul este un organism viu, fiecare generaţie tânără de actori şi regizori vine cu o energie în plus care se vede şi se simte. Convenţia dintre spectatori şi scenă nu se va schimba niciodată. Spectatorii simt nevoia de poveste. Când eşti un teatru de repertoriu, cum este teatrul nostru, este foarte bine pentru creator, este un avantaj, îţi permiţi luxul de a avea în repertoriu foarte multe formule regizorale şi alegerea textului poate fi foarte diversă. Poţi avea şi un spectacol de teatru antic, ca cel pe care îl pregătim noi pentru stagiunea estivală, dar poţi să ai şi o comedie, o comedie muzicală, o dramă, o piesă psihologică şi atunci spectatorul poate alege. Vorbim de teatru contemporan, acolo unde expresivitatea corporală este mai importantă, actorul are o altă misiune decât cea din teatru clasic, e o altfel de abordare. Teatrul este un organism viu într-o continuă descoperire, transformare, schimbare.

Aveţi o persoană care v-a marcat evoluţia?

În primul rând, familia mea, care mi-a deschis drumul către lectură, către teatru, învăţătorul meu, Gheorghe Modoi, profesorii de la facultate care mi-au fost mai mult decât nişte profesori, cum ar fi Ileana Berlogea, Ion Toboşaru, Florian Potra, George Litera, Mihail Tonţă Iordache. Multă lume spune că cea mai frumoasă perioadă din viaţa de şcolar este liceul. Pentru mine, cea mai frumoasă perioadă a fost facultatea. Evoluţia mea ca om şi ca profesionist se datorează profesorilor şi părinţilor care m-au marcat, în sensul că m-au făcut să înfloresc. Şcoala a fost o continuare frumoasă legată de relaţia interumană de a căuta întotdeauna tot ceea ce este frumos în cel de lângă tine, de a dărui necondiţionat.

Sunteţi un reprezentant armean pe teritoriul Dobrogei. Aţi simţit vreodată că sunteţi diferit de românii alături de care convieţuiţi?

Niciodată, dimpotrivă. Este casa mea aici, este ţara mea, aici m-am născut, sunt mândră că sunt armeancă, pentru că este un popor cu o veche civilizaţie. Este statul care a acceptat creştinismul ca religie de stat, cu o cultură foarte veche. Fiind armeancă, înainte de 1989, puteam pleca fără niciun fel de oprelişti în America, însă nu mi-am dorit niciodată să plec de lângă casă, prieteni, familie şi mare. Când plec din oraş şi mă întorc, am impresia că respir un alt aer, culorile sunt altfel, oamenii sunt calzi. Este o lume specială. Nicio clipă nu am simţit discriminare, ba din contră, de câte ori am spus că sunt armeancă, am fost primită cu admiraţie pentru neamul din care mă trag.
 
Sursa: voceaconstantei.ro