Colonelul în rezervă Ioan Maliciuc „În opinia mea, din politică ar trebui să dispară foştii activişti de partid şi slugile credincioase ale regimului comunist”

Colonelul în rezervă Ioan Maliciuc, autorul volumului „Preţul libertăţii la Constanţa. File de istorie”, a fost unul dintre cei mai activi participanţi la Revoluţia din decembrie 1989, la Constanţa.
 
Ce rol aţi avut în Revoluţia din decembrie 1989, la Constanţa?

Voi răspunde la întrebările dumneavoastră numai pe baza unor documente elaborate în momentul respectiv. În lucrarea intitulată „Armata în revoluţia română din decembrie 1989” apărută prin Editura Militară, Bucureşti 1998 se precizează, la pagina 455, paragraful 32: „Din Comitetul provizoriu al Frontului Salvării Naţionale va face parte şi locotenentul colonel Ioan Maliciuc, de la Centrul Militar Judeţean Constanţa. De la început, ofiţerul se va ocupa, în sediul noii puteri revoluţionare, de organizarea pazei şi a apărării clădirii şi desfăşurarea normală a activităţii în interior. Ulterior, ofiţerul va fi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naţionale, prim-vicepreşedinte al Biroului Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), judeţul Constanţa”. La pagina 460, paragraful 47, se menţionează: „Ca expresie a încrederii de care se bucura Armata, cadrele ei, generali şi ofiţeri ai Ministerului Apărării Naţionale, au fost aleşi în acele zile ca preşedinţi ai Consiliilor Judeţene ale Frontului Salvării Naţionale şi, ulterior, ai Consiliilor Provizorii de Uniune Naţională astfel: ca vicepreşedinţi ai noilor organe judeţene au fost aleşi - la Constanţa, locotenent colonel Ioan Maliciuc”.
În perioada 22 decembrie 1989 - 19 iulie 1990 am îndeplinit următoarele funcţii: membru al Comitetului Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale al Judeţului Constanţa (22-23 decembrie 1989), preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa al Frontului Salvării Naţionale (23-24 decembrie 1989), coordonator al Consiliului Judeţean Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale Constanţa, împreună cu domnul Dănescu Barbu (24 decembrie 1989 - 13 ianuarie 1990), vicepreşedinte al Biroului Executiv al Consiliului Judeţean Constanţa al Frontului Salvării Naţionale (13 ianuarie - 19 februarie 1990), vicepreşedinte al Biroului Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al Judeţului Constanţa (19 februarie - 16 martie 1990), prim-vicepreşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al Judeţului Constanţa şi şef al Comisiei organizatorice al administraţiei locale de stat, sesizări şi doleaţe ale populaţiei, precum şi cercetarea abuzurilor vechiului regim (16 martie - 19 iulie 1990).
De asemenea, pe data de 28 decembrie 1989, orele 18:45, am făcut parte din Comisia care a preluat documentele ce aparţineau fostului prim secretar al Comitetului Judeţean Constanţa al PCR, Mihai Marina, întocmind un proces verbal semnat de către căpitan R 1 Păduraru Mihai, din Comandamentul Marinei Militare, căpitan lt. Stănescu Doru, ofiţer de contrainformaţii din Comandamentul Marinei Militare, cpt. lt. Paţa Dănuţ din Comandamentul Marinei Militare, lt. col. Ioan Maliciuc din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale al Judeţului Constanţa, Popescu Paol, revoluţionar şi Leonte Nicu, şeful de cabinet al fostului prim secretar al Comitetului Judeţean Constanţa al PCR.
Notă: documentele au fost preluate de către căpitan R I Păduraru Mihai, pe care acesta le-a predat comandantului Garnizoanei Constanţa contraamiral Constantin Iordache (care solicitase aceste documente).

Care sunt cele mai pregnante amintiri din acele zile?

1) Zilele şi nopţile de groază şi îngrijorare în momentul în care au început să cadă răpuşi de gloanţe colegi, prieteni sau chiar multe persoane necunoscute. În Constanţa s-a tras din decembrie 1989 până în ianuarie 1990 inclusiv.
2) Zvonurile lansate în acea perioadă care aveau menirea să ne îngrijoreze, descurajeze şi să ne înspăimânte, dar pe care le-am clarificat prin solicitarea personalului militar căruia i-am cerut să verifice şi să confirme sau să infirme situaţia respectivă.
3) Faptul că deşi ne-am riscat viaţa la Revoluţie, dar în loc să ni se mulţumească pentru acest lucru (cu toate că nu aveam pretenţii), în condiţiile în care apăruse un ordin al ministrului Apărării Naţionale care prevedea ca ofiţerii care au participat la revoluţie să fie înaintaţi în gradul următor, am fost nevoiţi să asistăm cu amărăciune şi neputinţă cum unii ofiţeri care n-au prea avut legătură cu Revoluţia au fost înaintaţi în grad într-o viteză uluitoare, ajungându-se de la gradul de maior, în câţiva ani, la gradul de general de brigadă. Ceea ce este mai ciudat este faptul că dintre aceştia majoritatea erau foşti activişti de partid. Am să vă dau numai trei exemple: maior Cheptine Viorel a fost răsplătit în trei ani cu grade militare până la cel de general de brigadă, lt. col. Oruna Ştefan, consilierul juridic al Centrului Militar Judeţean Constanţa, care era încadrat pe funcţie de colonel, avea exemenul de colonel şi urma să fie înaintat în grad la îndeplinirea termenului de vechime în grad, deşi nu participase la Revoluţie (în expunerea de motive, se făcea următoarea precizare: pentru lichidarea bandelor de terorişti, cât şi pentru contribuţii deosebite în luptele pentru obţinerea victoriei a fost înaintat, în luna februarie 1990, la gradul de colonel). În acelaşi timp, eu am fost propus şi înaintat la gradul de colonel în luna octombrie a anului 1990, fără să se amintească, în expunerea de motive, despre participarea mea la Revoluţie, iar justificarea era următoarea: „se înaintează la gradul de colonel pentru îndeplinirea exemplară a atribuţiilor de serviciu”. Al treilea a fost sublocotenentul Constantin Zeca, provenit din rândul sergenţilor cu diagonală, absolvent al unui curs de şase luni, înaintat la gradul de sublocotenent, care a fost repartizat în funcţia de comandant de pluton la UM 01239 Topraisar în compania pe care o comandam cu gradul de căpitan, deşi a ajuns şef de Stat Major al Diviziei din Timişoara, fost anchetat pentru uciderea unor revoluţionari. În prezent, el deţine gradul de general locotenent (cu trei stele).


Care sunt idealurile, visele pentru care îţi luptat?

Am luptat din dorinţa de libertate, pentru respectarea drepturilor omului şi pentru o viaţă nouă după prăbuşirea regimului comunist.

Privind retrospectiv, credeţi că preţul libertăţii a fost, pentru cei care au murit în acele zile, unul prea mare?

Nu mare, putem spune foarte mare. Deşi în celelalte ţări ale lagărului socialist, revoluţiile s-au desfăşurat fără pierderi de vieţi omeneşti, România a realizat un record: în întreaga ţară, între 16 şi 22 decembrie 1989 au fost înregistraţi 162 de morţi, iar în perioada 22-25 decembrie 1989, alţi 942 de morţi. În total, 1.104 morţi.

Numărul victimelor pe care Revoluţia din decembrie 1989 le-a făcut la Constanţa este şi astăzi controversat. Câţi oameni au murit, de fapt, atunci?


La Constanţa au fost înregistrate 106 victime, din care 29 decedaţi şi 77 răniţi. Cu toate acestea, un deputat pe nume Hristu Ioan a făcut declaraţii în presă cu următorul conţinut: la Constanţa a avut loc o revoluţie pe hârtie. I-am răspuns în felul următor: s-ar părea că aveţi dreptate, domnule deputat, dar să nu uitaţi niciodată că această hârtie a fost îmbibată de mult sânge nevinovat.

De ce credeţi că a început să se aştearnă tăcerea peste evenimentele care au avut loc în urmă cu 24 de ani?

Pentru faptul că unele persoane care au profitat după victoria Revoluţiei încearcă să discrediteze Revoluţia din decembrie 1989 prin propaganda pe care o desfăşoară fără încetare: că în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat. Aşa cum precizam anterior, că a avut loc o revoluţie pe hârtie, dar şi că în decembrie 1989 a avut loc o brambureală. Acestea constituie întocmai opiniile unor asemenea indivizi.

În sfera publică, îndeosebi în mediul politic, sunt activi tot soiul de comunişti „reciclaţi”. Este firesc ca acest lucru să se întâmple în condiţiile în care tocmai pentru înlăturarea regimului comunist s-a murit în decembrie 1989?

În sfera publică, mai ales în mediul politic, sunt încadraţi foştii activişti comunişti „reciclaţi” şi mulţi securişti, a căror îndepărtare nu s-a dorit, fiind folosiţi în continuare. Cu acest prilej, pot să afirm, fără teama de a greşi, că revoluţionarii au constituit o masă de manevră folosită de toate forţele politice, indiferent de culoare, în special în perioada alegerilor, după care a continuat denigrarea acestora în forţă. Guvernul Boc a reuşit să dezintegreze mişcarea revoluţionară, suspendând indemnizaţiile care au fost acordate prin aşa zisa lege a recunoştinţei faţă de cei care şi-au riscat viaţa în revoluţie.

Constanţa a primit, relativ recent, titulatura de oraş martir al Revoluţiei. Cum vedeţi dumneavoastră acest titlu?

Eu am fost primul care a întocmit dosarul ca oraşul Constanţa să capete titulatura de oraş martir. Acest lucru nu a fost susţinut de către senatorii şi deputaţii constănţeni, fapt pentru care au fost declarate oraş martir oraşe care aveau un număr extrem de mic de victime. Constanţa a primit relativ recent titulatura de oraş martir al Revoluţiei, deşi, dacă primele oraşe declarate oraş martir primeau de la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor sume consistente de bani, în cazul nostru, titlul este onorific.

Sunt mulţi români care susţin că, după înlăturarea regimului comunist, au ales greşit preşedintele. Faptul că Ion Iliescu a condus România a influenţat negativ „vindecarea” unui popor care s-a „îmbolnăvit” de-a lungul câtorva zeci de ani de comunism?

Iliescu, aşa cum a fost, am considerat că, exceptând faptul că a îndeplinit funcţii importante în regimul comunist, în ultima perioadă a activităţii a fost înlăturat de Nicolae Ceauşescu, fiind trecut la munca de jos. Pentru restul acuzaţiilor care i se aduc există organe competente care se pot pronunţa, nicidecum eu, care nu am această îndreptăţire.

Ce personaje politice credeţi că ar trebui să dispară din prim plan în momentul de faţă?

În opinia mea, din politică ar trebui să dispară următoarele categorii: toţi foştii activişti de partid şi slugile credincioase ale regimului comunist, toţi securiştii cosmetizaţi în specialiştii încadraţi în serviciile de informaţii, toţi cei care au realizat venituri colosale jefuind statul român de locuinţe, suprafeţe de teren, agricol sau păduri, precum şi de alte bunuri naţionale.

Generaţiile mai tinere se raportează eronat la evenimentele din decembrie 1989 sau nu se raportează deloc. Este acest lucru în sine o vină? Dacă da, a cui este, de fapt, vina?

Generaţiile mai tinere tratează cu multă uşurinţă evenimentele din decembrie 1989. Vina o purtăm noi, cu toţii, pentru că nu reuşim să-i convingem de ce a însemnat revoluţia pentru România şi care sunt factorii ce ar urma să le îmbunătăţească viitorul.

Există un raport de condamnare a comunismului, celebrul Raport Tismăneanu. România este primul stat fost comunist care a condamnat oficial vechiul sistem totalitar. Cât de mult a contat această condamnare?

Celebrul Raport Tismăneanu se remarcă prin trecerea în revistă a regimului comunist, ce constituie, după părerea autorilor, o condamnare oficială a vechiului sistem totalitar. Acest raport nu a avut efectul scontat, ci a îndârjit şi mai mult poporul român, care este pe deplin nemulţumit de această farsă.
În final, consider că în perioada Revoluţiei, un moment important l-a constituit faptul că Armata a fraternizat cu revoluţionarii. De asemenea, aş îndrăzni să fac unele obiecţii în legătură cu verificarea dosarelor de revoluţionar, care la 24 de ani de la victoria Revoluţiei, nu au reuşit să fie soluţionate. Propun următoarea formulă: 1) să se constituie o comisie compusă din organe ale Procuraturii, Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, precum şi din preşedinţii asociaţilor de revoluţionari şi din membri ai Parlamentului. Consider că persoanele care nu au participat la revoluţie şi care interpretează eronat acest eveniment nu trebuie să facă parte din această comisie, pentru că nu ar reuşi decât să creeze confuzii.
2) Să se trieze dosarele în baza principiului „alegerea neghinei din grâu”, procedeu în urma căruia vom obţine două categorii de dosare: a) legale şi b) nelegale. Cele legale să se mai verifice încă o dată, cu mai multă atenţie de către comisia ce va lua fiinţă, după care, celor care au trecut prin furcile caudine să li se recunoască titlul şi să fie puşi de urgenţă în plata indemnizaţiei. Pentru cei din categoria a doua, dacă anchetarea acestora va stabili că sunt nevinovaţi, să mai fie verificaţi o dată de comisia înfiinţată şi apoi să fie recunoscuţi şi să fie trecuţi pe lista celor cărora li se acordă indemnizaţia. Accentuez că este destul de penibil pentru Guvern şi pentru Parlament, care au intitulat Legea nr. 341/2004 Legea Recunoştinţei, ca aceasta să fie luată în derâdere de către persoane incompetente, care o interpretează eronat, precum şi perioada extrem de lungă în care încă nu s-a clarificat situaţia acestora.