De vorbă cu actriţa Dana Trifan Enache, despre elevi şi… scenă „Din clasa a II-a, copiii au nevoie de ore de actorie pentru a se dezvolta mai logici în gândire!“ (galerie foto)

De mai bine de o lună, spectacolul „Hamlet“ jucat de 15 liceeni de la Colegiul Naţional de Arte „Regina Maria“ din Constanţa face „valuri“… virtuale, fiind frumoasa dovadă a faptului că adolescenţii pot mai mult decât să tocească…
 
„Vinovată“ de această frumoasă izbândă este actriţa Dana Trifan Enache, conferenţiar la Facultatea de Arte a Universităţii „Ovidius“ şi profesor asociat la Colegiul Naţional de Artă „Regina Maria“, care a reuşit să scoată în luminile rampei Secţia de Actorie a colegiului cu o piesă considerată grea (în accepţiunea „profesioniştilor“).
 
Despre Dana Trifan se ştiu prea puţine faţă de ceea ce am descoperit în impresionantul CV de 17 pagini. Pe lângă numeroasele roluri interpretate pe scene din Constanţa, Tulcea, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, a regizat peste 20 de spectacole, a semnat opt scenografii şi multe alte proiecte realizate împreună cu studenţii săi, iar în învăţământul preuniversitar a regizat cinci spectacole: două cu elevi de la Pedagogic, un spectacol cu liceeni de la „Ovidius“ şi două cu cei de la Colegiul de Arte.
 

Specializarea Actorie, o şansă nesperată pentru cei pasionaţi. Ce îi învăţaţi pe elevi, viitori studenţi la Arte?

 
Lucrurile acestea merg mână în mână, pentru că mi se pare firesc ca eu aici să îi învăţ primii paşi, iar pe cei care vor să meargă mai departe, să se desprindă spre facultatea de teatru, să-i îndrum spre această carieră, unde eu predau Arta şi tehnica vorbirii scenice. Sunt alţi colegi de-ai mei care îi preiau după aceea pe Actorie, iar eu îi coordonez în continuare mult mai profund şi mai profesionist pe vorbire.
 
Actoria are doi mari piloni: vorbirea şi improvizaţia. Dacă unul din cei doi piloni şchiopătă, nu te poţi descurca în actorie. Iar aici, în liceu, eu lucrez mult pe improvizaţie, pentru a-şi dezvolta imaginaţia. De altfel, din clasa a IX-a încep cu jocuri, cu autocunoaştere. Pentru că ei în liceu încep să se descopere. Fazele acestea ei le vor parcurge şi în universitate în primul an, dar le parcurg la o altă vârstă, la o altă înţelegere asupra vieţii şi, clar, la un alt nivel, mult mai ridicat. Dar sunt pregătiţi de aici şi atunci ştiu ce predau (râde…) colegilor mei de la universitate, la Actorie. Iar eu predau în continuare tehnica vorbirii care duce spre arta vorbirii.
 

Recent, aţi lansat un apel la iniţiere în pre… admitere.

 
Într-adevăr, eu am mai fost în comisii de admitere din partea universităţii aici la colegiu şi am observat că, din păcate, copiii vin total nepregătiţi. Habar nu au ce trebuia să pregătească. Mulţi vin, sărăcuţii, cu texte neştiute pe dinafară. Atunci am hotărât, împreună cu direcţiunea, să facem două zile de pregătire, de iniţiere, iar cei interesaţi să vină să le povestesc în ce constă un concurs de genul acesta, ce au nevoie să înveţe, câte poezii, cum se pregăteşte o povestire, atât cea din literatură, cât şi din viaţa lor personală. Din cele două poezii care li se solicită, eu am considerat necesar ca una să fie fabulă, pentru că acolo îl descoperi pe copil dacă are plăcerea de a spune dacă are capacitatea de a se juca. Sigur, toţi copiii au capacitatea de a se juca, dar trebuie să fie un pic altfel decât toţi ceilalţi. Mai au probă de canto. Li se va cânta, la pian, o notă-două, li se va bate un ritm. Ei trebuie să aibă cunoştinţă de ce îi aşteaptă. Iar dacă va fi nevoie, chiar am să-i îndrum spre anumiţi autori, pentru că trebuie să ridicăm ştacheta încă de la început.
 

E cert că piesa „Hamlet“ a făcut o reclamă extraordinară tinerei secţii de actorie a Colegiului de Artă constănţean.

 
Dincolo de orice păreri, acesta este un spectacol deloc uşor de dus pentru nişte copii de 16-17 ani. Ei au studiat în clasa a IX-a „Hamlet“, la Istoria teatrului universal, deci nu se poate spune că i-am luat şi i-am azvârlit - „Hai să jucăm Hamlet!“. Există Shakespeare în curricula obligatorie şi chiar „Hamlet“. Mai au şi „Richard al III-lea“, dar mi s-a părut mult mai complicat.
 
Ei au jucat aşa cum l-au simţit la vârsta aceasta, cum l-au înţeles. Câţiva dintre ei s-au dus chiar către personaj, în sensul de a-l crea, ceilalţi au rămas în zona aceea în care… „ce-aş face eu dacă aş fi acel personaj“. Sunt vreo trei-patru care au ajuns să dezvolte un sâmbure de personaj şi i-am lăsat, nu i-am obligat să rămână la nivelul de liceu.

 
Mi s-a reproşat, pe ici-pe colea, că i-am aruncat în „Hamlet“ şi că nu este un spectacol pentru vârsta lor. Nu sunt de acord! Nu cred în lucrurile acestea!
 
Marele meu regret este că, la Olimpiada Naţională de Arta actorului, juriul nu a observat că a fost singurul spectacol din competiţie care a avut personaj colectiv. Elevele acelea pe care le-am transformat din soldaţi în… grupul de fete au învăţat să joace împreună. Personajul colectiv este greu de făcut şi într-un teatru profesionist, pentru că fiecare vine cu personalitatea lui, toţi vor să se arate, să se vadă şi este foarte greu să omogenizezi. Aşa sunt şi copiii, vor să-i vadă mama, tata, mamaia când vin la spectacol. Eh, nu se întâmplă acest lucru, pentru că ele au înţeles un ritm pentru toată lumea, acelaşi, care trebuie să se preia, să se joace acelaşi personaj, care este colectiv. Mi-ar fi plăcut să vadă cei din juriu chestia asta, dar, din păcate, a trecut neobservat.
 

Ce vă place mai mult, să fiţi profesorul liceenilor sau conferenţiarul studenţilor?

 
Cel mai mult îmi place că sunt actriţă. Aceasta este meseria mea. După aceea, ce fac la universitate cu studenţii este un exerciţiu pentru mine. Ce fac aici, la liceu, este un alt fel de exerciţiu. Mă simt foarte bine şi la universitate, şi aici. Dar mi se pare un pic că la cei mici văd mai multă pasiune, mai mult interes, sunt mai curioşi, mai iscoditori decât studenţii care, din păcate, mai au şi alte probleme, pentru că mulţi trebuie să muncească, lor le este mai greu. Adică, sincer, dacă ar fi trebuit să fac facultatea în vremurile acestea, nu ştiu dacă aş mai fi putut.
 

Îi ajută pe elevi programa şcolară să-şi urmeze pasiunea pentru actorie?

 
Mda… depinde cum o abordez eu. Depinde ce hotărăsc eu să fac la orele de actorie. Problema este că, din păcate, din clasele mici ei vin cu lacune în a se exprima, în a gândi logic. Mie mi se pare că de acolo ar trebui o oră pe săptămână, mers cu un cadru didactic specializat pe actorie. Nu profesoara de română, ci un actor, o actriţă să meargă şi să citească la o oră de română sau la o altă oră, să citească împreună cu copiii poveştile. Pentru că altfel punem accentele în propoziţie, altfel înţelegem să creăm o pauză, altfel le putem explica noi, ca actori, că pauzele nu-s pauze pur şi simplu. Altfel am putea face lucrurile acestea decât o profesoară de română, care oricum are foarte multe de făcut la ora ei. Şi cred că s-ar putea dezvolta mult mai logic în gândire şi în vorbire copiii, de mici.
 

Pentru că asta observ eu acum la liceenii mei; că citesc şi de multe ori nu înţeleg ei ce citesc. Eu nici atât. Și ne oprim, şi reluăm, şi încep întrebările: ce spune propoziţia, unde este accentul, hai să accentuăm şi cuvântul ăsta, şi pe ăsta şi să vezi cum se schimbă sensul propoziţiei! Este foarte important când dai o replică să ştii exact unde pui accentul.
La „Hamlet“ a fost greu de desfăcut textul din acest punct de vedere, pentru că Shakespeare e oricum greu de abordat. Chinul pe care l-au simţit ei s-a văzut după aceea altfel la ore. Copiii nu au mai venit de jos spre textele de clasă, ci au venit de acolo de unde au rămas ei cu „Hamlet“... Pe care l-am pus în scenă într-o săptămână şi jumătate, timp în care ei au învăţat textul, timp în care am mai tăiat. Au stat de dimineaţă până seara în teatru… în sala de balet, dar mai fugeam un pic şi pe scenă.
Revenind la necesitatea unei ore de teatru în şcoli, eu cred că acestea ar trebui să înceapă de prin clasa a II-a. Peste tot în liceele din străinătate există săli de teatru. Dar la ei sistemul a fost bine gândit.
 

Am aflat că vă pregătiţi „bagajul“ pentru noi reprezentaţii.

 
Da, plecăm care încotro. Câţiva elevi se vor duce la un concurs de poezie la Târgu Jiu, iar pe 12 mai jucăm la Festivalul de teatru al adolescenţilor „Jos Pălăria“, la Bucureşti, spectacolul „Caragiale, o mască“. Vom mai juca „Hamlet“ la Festivalul internaţional „Aplauze“, organizat de Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân“, iar pe 22 iunie suntem invitaţi să jucăm la Teatrul pentru Copii Şi Tineret „Elpis“, în cadrul Festivalului de Teatru Antic, aflat la a treia ediţie. Doamna Dana Dumitrescu, directorul Teatrului de Stat, care organizează de trei ani acest festival, a fost şi preşedinte de onoare al juriului şi i-a apreciat foarte mult pe copii.
 

Ce şanse au aceşti liceeni pasionaţi de teatru să-şi vadă visul împlinit de a urca pe scenă ca actori?

 
Vor reuşi cu siguranţă, pentru că teatrele acum lucrează pe proiecte, nu mai vorbim de angajări la stat. Şi eu sunt colaborator şi stau la coadă la casting alături de studenţii mei de la Actorie. Eu îi chem de fiecare dată când vine câte un regizor să ne propună proiecte. Acum avem alt statut, pe cont propriu, pentru că teatrele, practic, sunt închise. E drept că în Bucureşti, unde există atâtea teatre, e mai uşor să joci pe mai multe proiecte. În Constanţa nu poţi să trăieşti doar din colaborări la teatru. Am o colegă care este asistentă medicală. Un actor dintotdeauna a avut zeci de meserii, pentru că trebuie să ştii să faci zeci de mii de lucruri, ceea ce nu este o problemă. Chiar şi actorii angajaţi nu se mulţumesc doar să joace. Mulţi au trupe de teatru particulare, alţii au pasiunea fotografiatului… nu stă nimeni degeaba.
Nu mai există actorul consacrat de altădată, pentru că noi nu mai repetăm patru-cinci luni, ca altădată, pentru pregătirea unei premiere. Teatrul are castinguri deschise, la care poate participa oricine. Nu neapărat dacă eşti angajat al teatrului ai asigurat rolul principal.