De vorbă cu autoarea Ana Barton „Prospect de femeie“ se poate lua pe miez de noapte, pe trezire din somn (galerie foto)

Cartea „Prospect de femeie”. Sclipitoare. Lustruită. Insinuantă. Reală. Blândă. Directă. Cu puls. Cu venă. Şi mai şi cântă, prin neperfecta ei ureche. A cui? A Anei Barton. Nu o cunoşteam, dar îi urmăream textele postate pe blogul ei personal (anabarton.ro).
 
Ne-am întâlnit la Cărtureşti, cu câteva minute înainte de lansarea cărţii. Este unul dintre acei oameni care-ţi taie răsuflarea, la prima vedere. La a doua, te încumeţi şi vrei să-l cunoşti. Universul Anei Barton este precum tangoul argentinian - o combinaţie de pasiune şi „fă-mă praf“, de dulceaţă şi o anume cruzime. Am descoperit o proză scurtă ritmică şi puternică, cu fragmente din viaţă. Despre autoare? Siguranţă, o linişte agitată, emoţie mascată, ruj roşu, mare albastră, gărgăriţă la gât şi acea atitudine de „vrei să mă faci praf, fă-mă praf!“. Mai multe veţi afla în rândurile care urmează. 

Ai lansat cartea „Prospect de femeie“ la Librăria Cărturești din City Park Mall. Cum te-ai simţit şi ce părere ţi-a lăsat publicul de la malul mării?

Eu nu cunosc pe nimeni aici, toţi cei care au venit la eveniment îmi sunt necunoscuţi şi am avut sentimentul, care mie îmi este necesar, reconfortant, că nici pe mine nu mă cunoaşte nimeni. Acest lucru mi-a oferit un alt tip de libertate în discurs. Prima mea lansare a fost la Bookfest, unde se aflau mama şi fratele meu, prezenţe care te pot inhiba un pic sufleteşte, deoarece te gândeşti că părintele tău are anumite aşteptări de la tine. Tot timpul am simţit-o pe mama la acea lansare şi mă întrebam dacă ei îi place, dacă e mulţumită... Nu mă gândeam dacă e mândră, ci dacă se bucură. Din acest motiv, la Constanţa m-am simţit mai liberă. Totodată, nici pe cei care au vorbit, Monixa Coroiu şi Bogdan Papacostea, cărora le mulţumesc foarte mult pentru prezenţă şi pentru cuvinte, nu îi cunoşteam personal. Sunt nişte oameni pe care i-am rugat să citească volumul, într-un timp foarte scurt, şi amândurora le-am spus „vrei să mă faci praf, fă-mă praf!“. Nu ştiam nimic din ceea ce urmau să spună.

Cum s-a născut ideea cărţii şi când ai ştiut că e timpul să o oferi publicului?

Nu m-am gândit niciodată că scriu o carte sau că scriu texte pentru o carte. Nu vedeam volumul între coperte. Eu am scris pentru plăcerea de a scrie, cum a zis şi Bogdan Papacostea. La un moment dat, m-am gândit cum ar fi să mi se întâmple ceva, fiindcă nu ştie nimeni cât trăieşte. Mi-am dat seama că, poate, copilului meu nu îi va rămâne nimic de la mine. Cei apropiaţi, lângă care trăieşti zilnic, te văd în ipostazele tale domestice şi funcţionale, iar eu m-am gândit că propriul meu copil nu ştie ce este în sufletul mamei sale. Şi, în acel moment, am zis, OK, şi-n ziua în care eu nu o să mai fiu, ea o să citească aceste rânduri şi o zică „uite, mama, care-mi făcea lasagna sau clătite, este tipa care mi-a lăsat textele astea“. Acest gând a fost cel care m-a motivat şi am zis că acum e momentul să scriu, iar această primă carte i-am dedicat-o fetei mele.

Petronela Rotar, autoarea cărţii „O să mă ştii de undeva“, declara că „Prospect de femeie“ se ia pe „nemâncate“. Cum ţi-ar plăcea să fie servită cartea ta?

Aşa cum a zis Petra. E prietena mea şi este cea care, printre alţi câţiva apropiaţi de-ai mei, când a fost momentul să aleg un nume pentru blog, râdea de mine, pentru că mă tot codeam, şi spunea „cum, tu, care eşti atât de intimă în relaţia ta cu vorbele, ne ceri nouă să-ţi propunem titluri pentru blogul tău, ce-ai?“. Le spuneam că acesta este prea aproape de mine pentru a-i da un titlu. Iar Petra a fost cea care tot îmi zicea „hai, Ana, dă-i drumul“. „N-am titlu“, era răspunsul meu. Iar într-o duminică, ea a venit în Bucureşti, iar eu eram la un târg de nunţi. Mi-a spus că vrea să vorbim. „Am citit un text de-al tău“, mi-a spus, „care se cheamă «Inimă roşie cu lapte dulce». Mi se pare că te reprezintă foarte bine, îmbină partea ta de copilărie, de dulceaţă, cu trăirea mai crudă. N-ai vrea să numeşti blogul aşa?“, m-a întrebat. Şi aşa a rămas. Revenind la întrebare, „Prospect de femeie“ se poate lua pe miez de noapte, pe trezire din somn. Se poate lua oricum şi în orice context. De ce? Pentru că este proză scurtă şi pentru că oricine îşi poate găsi în cartea asta cel puţin un text în care să se simtă bine.

Ai un fragment din carte la care ţii cel mai mult?

Da, primul text pe care l-am pus în carte este cel pe care îl iubesc cel mai mult şi sună aşa: „Stăteam faţă în faţă şi ne scriam scrisori din ochi. Îi închideam când făceam schimbul. Aşa ne odihneam de vorbe. Noi n-avem şoapte. Numai râs şi tăceri. Nu ştiu prin ce minune, lumească totuşi, nu ne golim, ci ne tot adăugăm. Unul altuia. Trăim în nevedere şi neatingere, întreg fiecare în totul celuilalt. Izvor şi diluviu. (...)“.

Ai dedicat cartea fiicei tale, Rada, cum este relaţia dintre voi?

Este o relaţie specială, dar în care eu am făcut multe greşeli. Am mers exclusiv pe relaţia de prietenie dintre mamă şi copil, practic, noi nu avem o relaţie firească de mamă-fiică, suntem precum nişte surori. I-am permis fiicei mele să întrebe şi să spună tot ce vrea, tot ce simte şi tot ce gândeşte. Iar acum am ajuns într-o relaţie conflictuală, fiindcă ea a crescut şi nu recunoaşte nicicum autoritatea maternă. Pentru ea, sunt sora ei un pic mai mare, iar mie îmi este destul de greu să gestionez acutele, pentru că ea se simte egală cu mine în luarea deciziilor, ceea ce este uneori păgubos. Eu nu sunt genul de mamă care îi spune „faci aşa precum am spus eu“, nu, dimpotrivă, îi explic de ce îi cer un anumit lucru şi ea întotdeauna negociază. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş încerca să-i ofer o relaţie părinte-copil ceva mai apropiată de modelul tradiţional.

Dacă ar fi să alegi o melodie care să descrie „Prospect de femeie“, care ar fi aceea şi de ce?

Ar fi „Black Magic Woman“ dar cântată de Fleetwood Mac, nu de Carlos Santana. Este suficient de caldă, dulce şi naturală, iar din punct de vedere muzical, este un cântec ce nu are radicalism de niciun fel, cum sper că este şi această carte. Fără zone excesive, fie colţuroase, fie edulcorate. Sigur, ea are ceva dulceaţă, dar nu mergem în zona în care ne-am teme de diabet.

Inspiraţia apare în şedinţe importante, la teatru, la birou, sau începi să scrii şi îşi face apariţia pe parcurs?

Mă găseşte dimineaţa la cafea, când familia doarme, iar eu sunt singură, cu pisicile. Scriu, cu liniuţă de la capăt, o idee. Textul nu se scrie atunci, însă în ultima vreme mi s-a întâmplat de vreo trei, patru ori să am o idee şi până nu am scris textul, nu m-am putut odihni în ziua respectivă. Până nu am fost lăsată să scriu, nu am fost în stare de nimic şi nu mi-a trebuit nimic.

Mi-ar plăcea să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că iei România şi o faci personaj într-o poveste. Cum ar suna paginile ei?

Eu am înţeles că iubesc România după ce trecusem de adolescenţă. Mi-am trăit primele zece clase sub comunism. În 1989, eram în clasa a X-a, iar pentru noi, patriotismul era o formă degenerată, comunistă. Ne-au trebuit câţiva ani să acceptăm ideea de patriotism. Pentru mine, România este o muiere haitoşă şi am scris un text pe catchy.ro în care exact despre România din mine vorbesc. O muiere haitoşă înseamnă o muiere zdravănă, nu solidă fizic, ci din toate punctele de vedere. O femeie de nădejde.

Dacă ai putea să te întâlneşti cu un scriitor, din orice epocă, cine ar fi şi în ce cadru s-ar desfăşura întâlnirea?

Fiind pasionată de retorică, m-aş întâlni cu Quintilian, şi, pentru că el ar fi o celebritate, m-aş duce eu în Roma Antică. Cu Shakespeare nu mi-aş dori să mă întâlnesc. Aura pe care o are în mintea mea aş vrea să rămână intactă, până la capăt. Şi m-aş teme că el nu este aşa cum mi-l imaginez eu.

Mulţi scriitori sunt mulţumiţi de ceea ce scriu astăzi. Sunt încântaţi. Dar a doua zi, sunt înghiţiţi de un sentiment de micime şi de inutilitate. În procesul tău creativ, există astfel de fluctuaţii, aceste salturi de la „a te simţi cineva“ şi „a te simţi un nimeni“?

Aşa se spune că s-ar simţi bărbaţii după ce fac dragoste. Poate să nu-ţi placă, dar să respingi organic un text, nu cred. Poate să nu te mai regăseşti. Evident, scrisul are legătură cu o etapă a vieţii. Aici sunt texte pe care le-am scris în 2010 - 2011 şi texte noi, din 2014. Când am făcut selecţia lor, mi-am dorit ca oricine să se regăsească în carte. Şi cine are o atitudine de respingere în raport cu un text pe care l-a scris cred că ar trebui să se împrietenească cu sine. Textul trebuie să se susţină în sine, nu trebuie să fie o emanaţie a unui moment, nu scrii pentru că te-ai îndrăgostit, pentru că te apucă dracii sau pentru că eşti dezamăgit. Evident că scrisul are urme ale acestor trăiri. Dar textul este, adică trebuie să fie, o entitate cu viaţă proprie.

În cât timp ai scris cartea?

Am strâns textele în şapte zile. La unele am renunţat, pe altele le-am mai tăiat, ca un editor de montaj. Am citit cartea de trei ori, după care am rugat-o pe o foarte bună prietenă de-a mea - un redactor excepţional -, pe care o consider infailibilă, să citească volumul. La final, a citit-o şi Răzvan Petrescu, maestrul meu în materie de proză. Pentru mine, el este cel mai mare autor de proză scurtă din România, din ultimii 25 de ani.

Mărturiseai pe site-ul tău că ai acea curiozitate de a decoda modul în care gândesc oamenii. În ce ipostază crezi că îţi poţi face cea mai reală impresie despre caracterul unui om?

Niciodată nu îţi poţi da seama de caracterul real al unui om, pentru că toţi suntem în mişcare. O persoană pusă în faţa unei provocări poate reacţiona azi într-un fel, iar mâine, altfel. O să spui că şi-a dat arama pe faţa, eu spun că s-a descurcat mai bine sau mai puţin bine. Nu toţi suntem onorabili în fiecare clipă a vieţii noastre, nu toţi suntem viteji în fiecare moment şi nu toţi ne suntem credincioşi în fiecare moment. Mai sunt clipe în care ne trădăm pe noi înşine şi este natural, omeneşte.

Ce urmează pentru tine, să ne aşteptăm la alte cărţi?

Da, următoarea carte, sau cel puţin acestea sunt discuţiile din prezent, va fi cu alte poveşti de-ale mele, dedicate mai ales copiilor, dar şi părinţilor, familiei, în general. Poveştile pot fi citite de copii, de părinţi, de bunici. Este o carte pe care vreau să o coagulez  în speranţa că perspectiva asupra familiei tradiţionale va începe să fie cea corectă şi pentru cei tineri. Cel mai bine mă simt în proză scurtă, fiindcă uneori scriu compulsiv. Îţi vine povestea, o scrii şi e ca şi cum ai născut. Altfel, eu nasc mai mulţi copii şi nasc repede, perioada de gestaţie nu e lungă. Dar să ştii că pentru prozele mele nu sunt o mamă bună, citesc cu ochiul străinului, întotdeauna. M-am gândit şi la roman şi am două care se bat în capul meu de câţiva ani. Fiecare se scrie muşcând teren din celălalt şi va câştiga cel care o să fie mai hotărât în luptă. Va câştiga în sensul că se va scrie primul, în niciun caz nu voi renunţa la vreunul dintre ele.
 
Sursa foto: Irina Ionescu-Homoriceanu, Narcis Pop