De vorbă cu Constantin Cioroiu despre cultură, lectură și primele „universități“ ale Constanței - Biblioteca Județeană și revista „Tomis“

Să vorbești și să-l asculți pe Constantin Cioroiu este o mare plăcere și un privilegiu, deoarece te afli în fața unui om care face parte din stirpea nobilă a intelectualilor constănțeni pe care probabil pământul acesta fermecat dintre ape nu îi va mai da vreodată. Constănțean get-beget, poartă în sine oriunde și oricând nostalgia întinderilor albastre și unduitoare. 
 
La cei aproape 80 de ani (îi va împlini anul viitor, pe 30 iunie), deapănă amintiri într-un mod fascinant, evocă întâmplări de demult de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Pentru el, memoria pare să fie un bun prieten. A scris mult despre Dobrogea sa natală, a scotocit prin ungherele arhivelor prăfuite, a citit presa dobrogeană și a scos cărți-document pentru generațiile de ieri, de azi și pentru cele care vor veni.
 
M-am întâlnit cu Constantin Cioroiu într-o zi senină de octombrie, în localul de azi al Bibliotecii Județene Constanța, care i-a fost ca o doua casă. O oră și ceva s-a scurs rapid, dar în timpul ei am străbătut secole, cu gândul la însemnările de pe primele cărți românești care au circulat în Dobrogea înainte de 1878, la litoralul românesc al anului 1900, la întâmplările copilăriei dinainte și după ce cel de-al Doilea Război Mondial, până în zilele noastre.
 
Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea din București (1965), Constantin Cioroiu a lucrat în cadrul Bibliotecii Județene Constanța - bibliograf, șef de serviciu, apoi director de specialitate - din 1967 până în ziua pensionării.
 
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), Filiala „Dobrogea“, din anul 1997, Constantin Cioroiu și-a pus semnătura pe volumele: „Cartea românească în Dobrogea înainte de 1877“ (Constanța, 1978, în colaborare cu Aurel Mocanu), „Litoralul românesc. Ghid sentimental“ (Editura Sport-Turism, București, 1981), „Călători la Pontul Euxin“ (Editura Sport-Turism, București, 1984), „Litoralul românesc la 1900“ (în colaborare cu Marian Moise, Constanța, Editura Europolis, 1997), „Calea pescărușilor“ (roman, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002), „Cartea și lectura la Pontul Euxin“ (monografie bibliologică, coordonator, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006, reeditată în 2016), „Blana leopardului“ (roman, Editura Ex Ponto, Constanța, 2012), „Cățelul de catifea: povești“ (Editura Ex Ponto, Constanța, 2016). Activitatea sa literară a fost încununată cu: Premiul „Ovidius“ al Grupării literare „Albatrosul“, pentru volumul „Litoralul românesc la 1900“ (1998), Premiul pentru promovarea culturii scrise al Revistei „Tomis“ și al USR, filiala „Dobrogea“ pe anul 2000; Premiul pentru proză pe anul 2002 al Filialei „Dobrogea“ a USR.
 
A debutat publicistic în anul 1971, în revista „Tomis“, cu articolul „Nicolae Iorga și Dobrogea“, în paginile căreia a continuat să publice în calitate de colaborator și scriind și pentru publicații precum: „Revista bibliotecilor“, „Realitatea românească“, „Biblion“ (periodicul Bibliotecii Județene Constanța), „Agora“, „Dosarele istoriei“ și „Ex Ponto“.

Sunteți dobrogean, născut chiar la Constanța. Ce înseamnă pentru dvs. pământul dintre ape?

Întrebarea este destul de complicată, dar voi încerca să răspund. Pentru mine, ca nativ constănțean, înseamnă foarte mult. Înseamnă țărmul mării, înseamnă marea, înseamnă nostalgia depărtărilor și a călătoriilor, înseamnă copilăria într-un pitoresc cartier al Constanței, în cartierul Tăbăcărie, lângă stadion, în anii zbuciumați ai celui de-Al Doilea Război Mondial și după. Înseamnă locul formării mele ca om. Aici am copilărit, aici mi-am petrecut tinerețea și aici, având șansa de a lucra la Biblioteca Județeană, am avut posibilitatea să mă aflu într-un mijloc în care informația este la putere și care a însemnat pentru mine o a doua universitate. Aici mi-am alcătuit scrierile publicistice, mai târziu proza și acum vorbesc cu dvs. tot în localul Bibliotecii Județene.

Ați fost redactor colaborator la „Tomis“. Care era atmosfera de lucru acolo? Ce oameni v-au marcat destinul? Puteți să-i evocați puțin?

Am debutat ca publicist la revista „Tomis“. Când am luat legătura pentru prima dată cu revista „Tomis“, am avut o impresie covârșitoare în sensul că băieții de la revista „Tomis“ erau toți tineri, cu gândul numai spre viitor și proiecte literare ambițioase. Și apărea atunci acest loc ca un fel de universitate constănțeană. În vremea aceea funcționa Institutul Pedagogic de trei ani, dar Constanța nu avea o tradiție universitară, iar locul ei a fost ținut multă vreme, în primul rând, de Muzeul Național de Arheologie și după aceea de revista „Tomis“. Revista „Tomis“ se bucura de prestigiul de a fi o publicație în care au scris, la care au colaborat nume importante din cultura românească și aici s-au manifestat mulți universitari de la Institutul Pedagogic din Constanța. Aș aminti pe criticul literar Corneliu Regman, aș aminti pe criticul literar și scriitorul Puiu Enache, Emilian Ștefănescu, profesorul și universitarul de mare anvergură spirituală și alții.

Din cine era formată atunci echipa redacțională?

Redactor-șef era George Mihăiescu, care fusese redactor la Scânteia Tineretului, redactor-șef adjunct era Nicolae Motoc, un poet de aleasă ținută, care, de fapt, a ținut revista până la desființarea ei, scriitorul Constantin Novac, care, în anii '80, va trece și la conducerea revistei. O figură de excepție în acel colectiv redacțional a fost scriitorul Eugen Lumezianu, un om cu o ținută și intelectuală și fizică de prestigiu. Mai lucra, în calitate de critic, Alexandru Protopopescu, din păcate trecut dintre noi, care s-a remarcat bine în peisajul criticii românești. Cam acesta era colectivul de atunci. Au mai lucrat după aceea și alți redactori. Lucrurile s-au mai schimbat, redactorii au plecat, au venit alții. Aș aminti dintre redactorii de prestigiu, care s-au manifestat și încă se mai manifestă cu multă pasiune în literatura română, pe criticul Alex Ștefănescu, care de fiecare dată își amintește cu plăcere de popasul lui tomitan.

Vă mai amintiți debutul? Cu ce ați debutat?

Atunci am debutat cu un articol despre Nicolae Iorga. Se împlineau 100 de ani de la nașterea lui și articolul a fost bine primit. A fost un început bun pentru mine. După aceea, am continuat să colaborez, rar, ce e drept, cu materiale fie legate de carte și istoria cărții, fie tot despre trecutul cultural al ținutului dobrogean.

Din 1967 lucrați la Biblioteca Județeană Constanța. Vă mai amintiți emoțiile începutului?

Da. Chiar am fost emoționat când m-am angajat la Bibliotecă, pentru că eram cititor al ei vechi. Încă din gimnaziu, am fost abonat la Biblioteca Municipală, care atunci era la parterul clădirii Primăriei Constanța, unde acum este Muzeul de Istorie Națională și Arheologie. Acolo am fost înscris și de acolo am luat multe cărți. De fapt, acel popas la bibliotecă, în calitate de cititor, a însemnat pentru mine o inițiere în lectură și în universul educației. După aceea, am avut prilejul să merg la bibliotecă, ce-i drept, mai rar, fie ca elev de liceu, fie ca student. Întotdeauna la Bibliotecă am întâlnit un personal extrem de aplecat spre o bună relație cu publicul. Mai târziu, când m-am angajat la Bibliotecă, am fost surprins de faptul că îmi aminteam foarte mult de bibliotecarele pe care le întâlnisem ca cititor și ele, la rândul lor, se întrebau „Ce caută cititorul nostru aici, la Bibliotecă?“. Până la urmă, m-am familiarizat cu noul loc. A fost puțin cam straniu. Însă aici, la Bibliotecă, m-am format în primul rând ca bibliograf. Aici am întâlnit un colectiv foarte inimos și bine specializat în biblioteconomie și istoria cărții, care pe atunci era condus de Constantin Dumitru Zamfir, regretatul director al Bibliotecii Județene Constanța, care a condus-o multă vreme, și cu colegele mele de atunci, cu care am colaborat multă vreme, doamnele Stela Motoc și Constanța Călinescu. Odată cu ele și uneori și de la ele am învățat arta bibliografiei și am fost bucuros să lucrez mai departe în acest domeniu, deoarece și ele, și celelalte colege erau foarte pasionate de bibliografie. Acum, ca o precizare, Biblioteca se bucurase și ea de deschiderea aceea din anii '60, Declarația din Aprilie, când România s-a desprins de „fratele de la răsărit“ și a reușit să privească mai mult spre viitor, dar și spre trecut. Și atunci Biblioteca, săracă până atunci în ceea ce privește colecțiile, mai ales pe cele tradiționale, a reușit să acceadă la colecții foarte importante, aflate în depozitele din țară, cărți confiscate fie de la persoane care au avut de suferit în anii aceia, fie de la alte biblioteci care au fost închise din diferite motive. Și de atunci am reușit să câștigăm un important fond de carte și dobrogeană, și românească, din toate timpurile. Acest moment a însemnat mult pentru că bibliotecarii erau foarte pasionați de bibliografie și de arta lecturii și, pe de altă parte, a existat acel fond care trebuia prelucrat și în felul acesta s-a creat în câțiva ani un sistem bibliografic foarte bine pus la punct și în ceea ce privește și bibliografia Dobrogei și fondul documentar al Bibliotecii.

Sunteți un deschizător de drumuri privind cercetarea sistematică referitoare la circulația cărții românești vechi în Dobrogea până la 1877. Cât de greu v-a fost să faceți cercetare în vremurile acelea?

Biblioteca, făcându-și un fond de carte dobrogeană și inițiind un sistem un sistem complex de bibliografie a Dobrogei, simțea nevoia să-și lărgească spectrul de cercetare a cărții vechi în toate zonele Dobrogei, pentru că bănuiam, și chiar existau foarte multe informații, că în aceste cărți vechi, care au circulat în Dobrogea chiar cu două-trei secole înainte, existau multe însemnări care relevau prezența elementului românesc în această parte de țară. Prilejul de a face această cercetare a venit când a apărut Legea Patrimoniului Național. Legea nu era un progres în spațiul cultural românesc, pentru că urmărea alte țeluri decât cele culturale, unul politic. Dar a avut și această calitatea pentru că s-a permis studierea cu mai mare atenție a cărții românești vechi, care, în mare parte, era religioasă. Era și carte laică veche, dar mai puțină. De atunci, cu acest prilej s-a format un Oficiu al Patrimoniului Cultural Național și ne-am deplasat în bibliotecile din Dobrogea, am identificat cărțile vechi apărute până în anul 1830, anul până la care se întindea conceptul de carte românească veche și cele apărute mai târziu, și pe cât s-a putut am copiat însemnările marginale care atestau circulația lor în această provincie. Și așa a apărut și o broșură, un catalog al acestei cărți vechi românești. A existat această deschidere în acei ani. Era și o politică de încurajare a studiilor privind istoria României, pentru că se știe că în 1964-1965 studiile de istoria României erau mult cenzurate, nu reprezentau esența adevărului. Și s-a deschis accesul la toate izvoarele care cuprindeau aceste știri.

Ca om de litere ce a lucrat la bibliotecă, ați lucrat mult cu cărțile vechi, v-au trecut foarte multe tomuri prin mâini. Care dintre ele v-au atras cel mai mult?

Sigur, sunt mai multe. Dar cel mai mult m-a impresionat o carte cu opera ovidiană, un Elzevir, o carte în format de buzunar, apărută la celebra carte de editură Elzevir din Amsterdam, la 1652. Cartea de format mic conține opera ovidiană în trei volume, este legată în piele și face parte din patrimoniul Bibliotecii Județene Constanța. Ea a fost achiziționată de la un anticariat din București. Și sunt foarte multe cărți din patrimoniul Bibliotecii, care îmi sunt și acum la suflet.

Ce simțiți când răsfoiți o carte veche, cu parfum de epocă?

E interesant să vezi, să pipăi o carte care a circulat în vremi foarte îndepărtate. Ai un sentiment de pietate și de curiozitate de a ști cum trăiau oamenii aceia, care era mentalitatea lor privind viața de toate zilele. Când răsfoiesc arhive și cărți vechi, mai ales de istorie, nu mă interesează atât evenimentele respective, cât mentalitatea oamenilor de atunci: cum trăiau, cum gândeau, ce aspirații aveau. Cam acestea sunt gândurile care mă încercau când răsfoiam acele cărți. Fiecare carte are epoca ei, farmecul ei, sistemul ei de valori.

Despre cartea de azi ce spuneți? Cum vedeți dvs. viitorul cărții în era tehnologiei?

Cartea din ziua de azi o văd în suferință nu din cauza faptului că nu este produsă. Ea chiar este produsă în cantități mult mai mari ca înainte. Apar și cărți excepționale, dar și multă maculatură. Dar problema nu este a realizării cărților, a alcătuirii lor, ci cât a accesului publicului la lectură și dorința publicului de lectură. Din păcate, în ultimii ani, apărând alte mijloace de informare, mai rapide, mai atrăgătoare, cartea a intrat într-un oarecare con de umbră. Însă în plan național au apărut cărți cu totul și cu totul ieșite din comun, prin valoare și prin prezentare grafică, deoarece grafica produsului editorial a ajuns, datorită tehnologiei, la o mare performanță.

Vă imaginați un scenariu în care cartea tipărită ar dispărea?

Cartea tipărită nu va dispărea, cel puțin dintr-un motiv. Știu, ca om de bibliotecă și ca om care a văzut multe biblioteci, și de stat, și de particulare, că există un soi de oameni pe care îi numim bibliofili, colecționari. Cartea va ajunge, dacă tendința va continua, ca un obiect de mare preț în colecțiile particulare. Dar nu se știe, totul este imprevizibil. S-ar putea ca această tehnologie să meargă în altă direcție și cartea să-și găsească alt făgaș, să ne reîntoarcem la carte. În orice caz, textul nu va dispărea, va apărea pe alt suport. Va dispărea parfumul acela al unei lecturi seara, în fotoliu, cu veioza lângă noi, în liniștea camerei. Cartea nu va dispărea, fără îndoială. E o mare achiziție a culturii universale și cultura universală a evoluat până acum tocmai datorită cărții. De la invenția lui Gutenberg, a fost o explozie a difuzării informației, cum este acum internetul. Am scris o proză, publicată în „Ex Ponto“, despre faptul că la un moment dat se topesc serverele și se duce toată informația... Partea bună a internetului este că te poți informa. Te poți informa bine.

Pe lângă cărțile dedicate... cărților și scriitorilor, ați scris și un „ghid sentimental“ dedicat litoralului românesc, tot cu parfum de epocă, evident. De ce această temă?

Într-o vreme, descoperind cărțile vechi despre Dobrogea și presa dobrogeană, am descoperit și litoralul de altădată. Și mi-a plăcut să popularizez, atât cât s-a putut în acea vreme, înainte de 1989, trecutul litoralului, faptul că încă din anii revenirii Dobrogei la Țară românii s-au interesat de litoral și plajele și stațiunile constănțene au evoluat în permanență. Firește, am căutat și în Arhivele Constanței, care conțin foarte multe date despre trecutul litoralului. Am găsit informații prețioase și am început o activitate publicistică finalizată, mai ales, în paginile ziarului „Litoral“. Am publicat mult în „Litoral“ și de atunci mi-a venit ideea să public o carte despre litoralul românesc din trecut, dar și din prezent. Pe mine m-a impresionat atunci, în anii de la începutul secolului și până la al Doilea Război Mondial, efervescența de pe litoralul românesc, care a fost întotdeauna în creștere. Și, desigur, efervescența litoralului din acei ani, mai ales din anii 60-70, când litoralul era căutat de foarte multă lume din țările socialiste și din România. S-a investit mult pe litoral, dar acum, privind lucrurile din acești ani spre trecut, poate nu s-a dezvoltat așa cum a trebuit. Activitatea turistică atunci a fost reală și s-a bucurat de succes multă vreme. Sigur, vremurile s-au schimbat și, încet-încet, litoralul începe să-și revină, spre bucuria noastră. Strângând aceste articole la un loc și adăugând multă informație și din alte părți, a ieșit acest ghid al litoralului, care a avut succes la vremea sa. Privind în trecut, a fost un moment bun al turismului pe litoral.

Ați scris și roman. Cum s-a făcut această trecere de la cartea veche la literatura contemporană?

Am lucrat concomitent, însă nu am îndrăznit să public proză adevărată, proză în adevăratul înțeles al cuvântului, decât mai târziu și mai ales încurajat de prietenul și colaboratorul scriitorilor constănțeni Ovidiu Dunăreanu, care mi-a fost și coleg la Bibliotecă și care m-a încurajat, el fiind multă vreme redactor la revista „Tomis“. Am colaborat împreună, am publicat câteva proze scurte în revista „Tomis“, proză care se referea la anii copilăriei într-un cartier dobrogean. Și aceste proze le-am adunat la un loc, am adăugat și alte capitole și am reușit să public la editura Ex Ponto, sub redacția lui Ovidiu Dunăreanu, romanul „Calea pescărușilor“. Am mai publicat după aceea romanul „Blana leopardului“ și am mai publicat o carte pentru copii, intitulată „Cățelul de catifea“, o carte de povești pe care am avut plăcerea să o prezint aici, la Biblioteca Județeană, unor copii din clasa I și din clasa a III-a. Desigur, am mai scris împreună cu publicistul Marian Moise, „Litoralul românesc la 1900“. Am mai publicat articole prin presă.

Dintre cărțile scrise până în prezent, vă este una mai dragă decât celelalte? 

Cred că primul roman, „Calea pescărușilor“, în care vorbesc despre copilărie și adolescență.

Ca om care ați petrecut mult timp printre cărți, ce tip de cărți citiți acum?

Citesc multă literatură contemporană, și românească, și străină. Îmi plac cărțile de istorie, mai citesc cărți de sociologie, de istoria politicii, dar, în principal, citesc literatură și caut să recuperez ceea ce am pierdut când nu aveam timp, deși lucram într-o bibliotecă. Se spune că bibliotecarul citește. Nu citești în timpul serviciului. Nu ai cum. Tot acasă citești. Dar te informezi, și e mare lucru. Poți să te informezi că a apărut o carte, poți să-i vezi cuprinsul, te uiți pe introducere și, când ai timp, citești acasă, la veioză.

 
Care sunt autorii dvs. contemporani preferați? 

Sunt mulți. Alexandru Ecovoiu, Dan Lungu, nu mai vorbesc de Cărtărescu. Îmi plac mult eseurile lui Andrei Pleșu. Citesc.

Dar ce activități culturale desfășurați în prezent?

Mai puține acum. Mai vin la activitățile Bibliotecii Județene din când în când. Și la Muzeul de Artă, când sunt lansări de carte.

Regretul latinist Ștefan Cucu v-a numit la un moment dat paseist, ceea ce și sunteți, judecând prin prisma preocupărilor dvs. pentru carte veche. Vă bucurați de acest fel de a fi? Este el bun sau nu în zilele noastre?

Nu sunt paseist în sensul negativ. Sunt paseist în sensul în care fac o comparație între vremurile trecute și vremurile de azi. Din vremurile trecute ne rămân lucrurile frumoase și bune și le uităm pe celelalte. De aceea trecutul pare mai frumos decât prezentul, care este întotdeauna dur. Scriind publicistică în anii până la 1989, era mai tentant să apreciez trecutul decât prezentul. Trecutul era altfel. Când am descoperit presa dobrogeană, am fost fascinat, fermecat, uluit de faptul că am descoperit o lume cu totul necunoscută, pentru că după 1949 și până în 1989 multă vreme nu s-a vorbit despre trecut așa cum era el. Și am descoperit mai ales presa, care era un organism viu al societății, lipsită de propagandă, de știrile redundante, de obsesii politice. Exista o mare diversitate a societății. De aceea m-a impresionat atât de mult în acei ani. După aproape 30 de ani de la 1989, am totuși încă acea nostalgie.

Ca om care v-ați petrecut o mare parte din viață în bibliotecă, spuneți-mi, care au fost perioadele cele mai faste? Dar cele nefaste?

Perioadele nefaste - atunci când s-au făcut reduceri de personal. Una a fost foarte dură, dacă îmi aduc eu aminte, în anii 1970. Cam 40% din personal, când Biblioteca funcționa pe bulevardul Ferdinand. Se desființaseră regiunile, se înființaseră județele, erau probleme de organizare și s-a vrut atunci restructurarea, mai ales în ceea ce privește personalul, a instituțiilor publice. Mulți oameni au fost dați afară, dar bineînțeles că atunci existau și alte posibilități de servicii mai bune sau mai rele. Cea mai dură perioadă a fost în 1974 pentru noi, Biblioteca Județeană, dar și pentru presă. Atunci s-a redus activitatea unor reviste de cultură, printre care și revista „Tomis“, care a fost trecut de la apariție bilunară la apariție trimestrială, ceea ce a însemnat o mare lovitură pentru ea. Iar ziarele locale „Dobrogea Nouă“ și „Litoral“ au trebuit să apară în format mic, A3, nu A2, cum apăreau înainte. Biblioteca a suferit cel mai mult, pentru că i s-au tăiat toate abonamentele la presa națională. E un paradox că aveam abonamente la presa străină și nu aveam abonamente la presa națională, decât la 12 publicații: locale, Monitorul Oficial, centrale și cam atât. Ne-a lovit direct mai ales în ceea ce privește realizarea „Bibliografiei Dobrogei“, care a fost inițiată ca volum din 1969. Noi ne bazam, în primul rând, pe abonamentele pe care le aveam, iar de la 300 și ceva de abonamente am ajuns la 12. Și atunci bibliotecarii au făcut un gest eroic: am pus mână de la mână și am făcut abonamente la publicațiile principale, culturale, ca să mergem mai departe cu activitatea bibliografică. Altfel nu se putea. Nu fusese dată o lege, ci fusese o dispoziție de partid. Putea fi și eludată, dar puteau fi consecințe politice. Un an sau doi a durat această situație. Întreruperea „Bibliografiei Dobrogei“ ar fi fost catastrofală. Cum întreruperea achiziționării de cărți noi într-o bibliotecă înseamnă un dezastru, pentru că biblioteca nu este un depozit de carte, ci este o colecție. Iar dacă nu poți găsi ceea ce cauți, ce a apărut în anumiți ani, biblioteca nu mai e ceea ce trebuie să fie, ci e doar un depozit de carte unde găsești doar ce se poate. Cea mai fastă perioadă a fost în 1981, când s-au împlinit 50 de ani de la fondarea Bibliotecii și se inaugurase noul sediu din Palatul Episcopal, care a fost recondiționat, reparat și mobilat pentru Biblioteca Județeană. E adevărat că nu era absolut funcțional pentru bibliotecă, dar era un mod civilizat de a face lectură publică într-un oraș precum e Constanța până la Revoluție, când, încet-încet, Palatul Episcopal în care funcționa Biblioteca a trecut în proprietatea Arhiepiscopiei, iar Biblioteca s-a mutat în localul acesta terminat în 1998.

La finalul acestui interviu, în contextul împlinirii a 139 de la revenirea Dobrogei în granițele statului român, ce mesaj le transmiteți dobrogenilor, constănțenilor?

Le doresc dobrogenilor să continue a persevera în dezvoltarea economică și spirituală a provinciei, să continue a dezvolta această provincie ca parte din țara românească și ca un ținut de avangardă.