Despre oameni și cai Un pionier în hipoterapie vorbește despre beneficiile acestei noi forme de tratament (galerie foto)

Anca Nicoleta Bîlbă, psiholog şi psihoterapeut, face parte din numeroase asociaţii de îngrijire şi tratare a adulţilor, dar mai ales a copiilor. Este unul dintre pionierii hipoterapiei în România, subiect pe care ni-l va prezenta în următoarele rânduri.

Ce fel de activităţi aţi întreprins în cadrul Asociaţiei de Psihoterapie integrativă?

Ca membru al Asociaţiei de Psihoterapie Integrativă şi psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor, practic psihoterapia în cabinetul individual, unde lucrez cu adulţi şi copii cu diverse dezechilibre şi afecţiuni psihice.
Pot spune că, alături de pregătirea în Psihologie Clinică, Psihoterapia Integrativă m-a ajutat să-mi dezvolt o metodă de lucru în cabinet, metodă pe care am folosit-o în practica terapeutică şi mi-a adus destul de multe satisfacţii până în prezent.

Când şi cum a pătruns hipoterapia în ţara noastră?

Hipoterapia sau terapia cu ajutorul calului a început să fie practicată în România de persoane abilitate şi instruite în acest domeniu, din anul 2010. Nevoia tot mai mare de metode de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi a făcut necesară pătrunderea şi la noi în ţară a unor metode de terapie care au dat rezultate notabile în timp.

De ce în 2010? Probabil deoarece, începând cu anul 2006, s-a înregistrat o creştere a numărului de copii cu dizabilităţi în România, ceea ce a dus la nevoia practicării terapiilor de recuperare, inclusiv a hipoterapiei. În iarna anului 2010, s-a conturat în mintea mea această idee pe care o aveam de o perioadă bună de timp. Informaţiile de pe Internet nu-mi erau suficiente, aşa că am decis să încerc, împotriva părerilor majorităţii cunoscuţilor şi prietenilor mei. Am căutat să mă instruiesc în domeniu, da, în vremea aceea, la noi în ţară nu am găsit pe nimeni care să poată să-mi transmită informaţiile de care eu aveam nevoie. Astfel, am început să caut în străinătate, să bat pe la uşi şi să încerc să găsesc un loc de unde să încep.

După un an, am reuşit să merg într-un centru din Elveţia în care se practica hipoterapia, unde am făcut practică timp de două săptămâni. A fost exact aşa cum îmi imaginam şi îmi doream să fie. Când m-am întors din Elveţia, am ştiut ce vreau să fac şi am început să construiesc, încet, acest vis.

Experienţa din Elveţia a fost extraordinară, dar aveam nevoie de mai multă informaţie, aşa că, în anul 2012, am avut şansa să particip la un curs de hipoterapie şi dresaj al cailor, curs care s-a desfăşurat în Portugalia. Acolo, piesele din lego au început să formeze o imagine. Au urmat Spania şi apoi Statele Unite, unde am primit acreditare din partea Asociaţiei Americane de Hipoterapie şi unde am avut ocazia să lucrez în clinică alături de specialişti care folosesc hipoterapia ca metodă de recuperare de peste 30 de ani.

În prezent, în România există trei zone în care se practică hipoterapia: Constanţa, Timişoara şi Aiud. Este posibil să existe centre şi în Bucureşti, dar, personal, eu nu ştiu persoane pregătite şi specializate în acest domeniu. Dacă sunt, îmi cer scuze că nu le-am enumerat.

Câţi membri numără în prezent Asociaţia de Terapii Suportive ,,Hipoterapia“ şi cui vă adresaţi?

Activitatea desfăşurată de membrii Asociaţiei de Terapii Suportive „Hipoterapia“ se adresează cu precădere persoanelor cu dizabilităţi psihice sau motorii, mai exact persoanelor cu autism, epilepsie, sindrom Down, paralizii cerebrale, ADHD, dar şi altor categorii, din care am putea exemplifica persoanele cu fobii, cu depresii, atacuri de panică, vertij sau stimă de sine scăzută.

Asociaţia nu are, din păcate, un număr foarte mare de membri. În prezent, cred că sunt în jur de 50 de persoane. Acest lucru se explică prin faptul că nu ne-am ocupat foarte mult de promovarea asociaţiei, fiind concentraţi pe lucrul efectiv. Am avut, în cei patru ani de activitate, în jur de 300 de copii cu care am lucrat, ceea ce nu este deloc puţin, ţinând cont de faptul că perioada de lucru este comprimată în anotimpurile care ne permit munca şi desfăşurarea terapiei în exterior, ceea ce înseamnă din aprilie-mai până în decembrie.

Ce cazuri aţi ameliorat sau aţi vindecat prin ajutorul terapiei pe care o stăpâniţi şi o promovaţi în prezent?

Nu putem vorbi de vindecare, deoarece afecţiunile cu care noi lucrăm nu dispar, ele pot fi ameliorate pentru a oferi o mai bună calitate a vieţii.
Avem copii care au dobândit o oarecare independenţă în urma practicării hipoterapiei. Ei se pot deplasa fără ajutor, pot sta în şezut, pot comunica mai bine sau pot interacţiona mult mai uşor cu alte persoane. Beneficiile dobândite în urma hipoterapiei sunt multiple, în funcţie de nevoia pacientului, de resurse şi de obiectivul urmărit.

Unde vă desfăşuraţi activitatea şi ce alte ramuri adiacente practicii dumneavoastră recomandaţi?

Din 2010 şi până în prezent, ne desfăşurăm activitatea în incinta Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii, în cadrul Centrului de Echitaţie, pe care îl recomand. Este notabil faptul că am găsit înţelegere pentru a putea oferi şi copiilor cu dizabilităţi o parte din domeniul public, care este al nostru, al tuturor. Acolo, copii cu dizabilităţi au găsit susţinere şi înţelegere şi astfel a fost posibil ca şi ei să beneficieze de condiţii necesare desfăşurării acestei terapii.

Cum descrieţi calul?

Pentru mine, copiii şi caii reprezintă ceva special. Modul în care simt şi mă simt în preajma lor este diferit de orice. Calul este un PRIETEN. Odată ce ai intrat în viaţa lui şi te-a acceptat, nu mai există dubii, nu mai există timp. Este o legătură necondiţionată, reciprocă, sigură, permanentă. Aş putea spune că este ca un elastic. Pleci de acolo, dar indiferent ce ai face, există ceva, ca un elastic, care te trage mereu înapoi. La binele şi liniştea aceea. Mie îmi oferă linişte, mă aduce la acel echilibru emoţional pe care l-aş dori permanent. Cine reuşeşte să treacă bariera impusă de frica pe care acest animal o poate transmite la început ştie cât de puternic este sentimentul care se naşte mai apoi. Indiferent ce voi face mai departe, cu siguranţă caii vor face parte din viaţa mea.

În încheiere, ne puteţi povesti o întâmplare amuzantă şi plăcută în care rolul principal să-l fi avut animalul atât de drag dumneavoastră?

Să vă spun o întâmplare? Ar trebui să vă povestesc fiecare zi petrecută alături de cai, pentru că în fiecare zi se întâmplă ceva care rămâne în sufletul meu. Modul în care caii mă cheamă atunci când îmi aud vocea, momentul în care calul de terapie aşteaptă îmbrăţişarea pentru a începe şedinţa, râsetul copiilor şi fericirea de pe chipul lor, momentele acelea care fac timpul să se dilate, când caii vin şi pun capul în braţe, oftând, momentele în care îi lăsăm liberi şi aleargă aşa cum îmi place mie să-i văd… Cine poate simţi aceste momente înţelege ce trăim alături de copii şi de cai.