INTERVIU. Ada Solomon, producătorul filmului premiat cu Ursul de Argint la Berlin „«Aferim!» este o luptă cu prejudecăţile noastre“

„Aferim!“, lungmetrajul pentru care regizorul Radu Jude a fost premiat, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, cu Ursul de Argint pentru cea mai bună regie, a avut, duminică seară, proiecţia de gală, la Constanţa. La eveniment a fost prezentă Ada Solomon, producătorul filmului, care a vorbit, într-un interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa, despre ce înseamnă folclorul românesc, despre luptele noastre cu mentalităţile, despre ce a însemnat acest proiect cinematografic.
Scenariul „Aferim!“ este scris de Radu Jude şi Florin Lăzărescu, imaginea este realizată de Marius Panduru, iar montajul, de Cătălin Cristuţiu. Sound designul poartă semnătura Danei Lucreţia Bunescu, în vreme ce costumele au fost realizate de constănţeanca Dana Păpăruz.

De ce un film istoric despre România începutului de secol XIX?

Pentru că Radu Jude şi eu, în egală măsură, considerăm că, dacă nu ne cunoaştem trecutul, nu putem să ne asumăm prezentul şi n-avem cum să construim viitorul. Şi dacă, din păcate, şcoala face prea puţin pentru a înţelege unde suntem, cine suntem, de unde venim, cred că şi acesta este rolul actului artistic până la urmă şi că, de fapt, un film poate să spună mai mult decât cinci manuale de istorie în care datele sunt seci, în care informaţiile despre oamenii obişnuiţi lipsesc cu desăvârşire. Atunci, cred că e mai uşor să învăţăm aşa. Sigur că nu avem această aroganţă, această trufie de a ne imagina că filmul ăsta va schimba lumea sau va schimba mentalităţile din România, dar dacă facem, cu acest film, un spectator din zece să se gândească „Dar eu cum sunt? Dar eu de unde sunt? Dar mie de unde mi se trage, de fapt?“, iar altul dintre cei zece se va duce şi va mai citi şapte pagini despre ce se întâmpla în secolul XIX în România şi cam care-i distanţa, în vreme ce altul va citi ceva din literatura secolului XIX, prin care a trecut ca gâsca prin apă în şcoală şi din care nu i-a rămas nimic, pentru că era prea crud ca să înghită bogăţia de semnificaţii şi de înţelepciune care e în folclorul românesc... Cred că ăsta este un alt lucru care ne lipseşte din ce în ce mai tare: rejectăm folclorul a priori. Îl considerăm ceva naşpa, e de la ţară, pe mine nu mă interesează... Dar, de fapt, de acolo ne tragem rădăcinile şi e atâta frumuseţe acolo, în vers, în cânt. Muzica din film e muzica lui Anton Pann, dar de fapt e muzică populară culeasă de Anton Pann, reinterpretată şi retranscrisă de băieţii minunaţi de la „Trei parale“.

Toate lucrurile astea sunt cumva o încercare de întoarcere spre rădăcini. Şi, de fapt, e foarte frumos acolo şi foarte curat, cu toate urâţeniile care sunt. Dar e şi-un fel de limpezire a apelor să faci lucrul acesta şi să plonjezi în tot ce a însemnat documentarea, cercetarea şi înţelegerea lucrurilor. Un film nu e doar aşa, doi oameni se adună, scriu un scenariu, alţii dau nişte bani şi mai vine unul cu o cameră şi filmează.

Poate fi, deci, folclorul considerat ceva cool?

Absolut! Folclorul e ceva cool. Gândiţi-vă, spre exemplu, cât de multă artă tribală stă la baza bijuteriilor artei moderne, artei contemporane. Sigur că da!

Care este morala care se desprinde din „Aferim!“?

Nu cred că e morală. Filmul e o snoavă. O poveste. Mai departe, fiecare înţelege ce vrea, cât poate.

Poate fi considerat „Aferim!“ o luptă a noastră cu noi? Cu temerile noastre, cu barierele noastre?

„Aferim“ este o luptă cu prejudecăţile noastre.

Credeţi că principiul corectitudinii politice a contat în câştigarea premiului Ursul de Argint?

 În general, premiile astea nu se dau pentru tema filmului. Poate să fie cea mai extraordinară poveste din lume, cel mai spectaculos subiect imaginat vreodată, cea mai mare atrocitate sau cel mai zguduitor fapt divers, dacă el e spus prost, nu atrage atenţia nimănui. Premiile astea, inclusiv selecţia în nişte competiţii de dimensiunea asta, de nivelul acesta vin din felul în care sunt spuse lucrurile. Sigur că este interesantă tema, sigur că este neobişnuit subiectul, sigur că e exotic pentru occidentali, dar poate fi oricât de exotic, dacă nu e bine spus, dacă n-are forţă... e degeaba.

 Ce anume face ca „Aferim!“ să fie cel mai complex proiect cinematografic din cariera dumneavoastră?

 Cred că ce spune „Aferim!“ e cel mai zdravăn lucru pe care l-a spus vreunul dintre filmele mele şi niciunul n-a fost un film care să nu spună nimic. E cel mai complex proiect din punct de vedere logistic, e cel mai scump proiect pe care l-am gestionat integral, e cea mai mare echipă cu care am lucrat.

Publicul a avut senzaţia că, de la momentul în care se petrece acţiunea în film, până la momentul actual, nu s-au schimbat prea multe în ceea ce priveşte mentalităţile. Dumneavoastră cum vedeţi lucrurile?

 Mentalităţile nu s-au schimbat prea mult, ce-i drept. Acesta-i unul dintre scopurile unui produs cultural cum e filmul ăsta: să stârnească un oarecare semn de întrebare în cei care-l privesc. Mentalităţile nu s-au schimbat, dar lucrurile au evoluat. Unele s-au adâncit, unele sunt, poate, mai ascunse, nu mai sunt atât de plenar acceptate în societate.

De ce această abundenţă de expresii licenţioase?

Cred că pentru că ele fac parte din viaţă şi cu tot limbajul arhaic, cu toată seama de cuvinte pe care nu le-nţelegem astăzi, limbajul din filmul acesta e mult mai aproape de privitorul de astăzi, de omul obişnuit. „Jucăoşenia“ limbii e ceva foarte apropiat de spectatorul obişnuit. Or, cred că şi asta e important: să-ţi apropii publicul, să nu considere că filmele româneşti cu premii la festivaluri sunt ceva greu, pentru ăia cu multă carte. Nu! E un film despre oamenii obişnuiţi şi pentru oamenii obişnuiţi şi cred că este foarte aproape de ei.

„Aferim!“ este totuşi considerat un etalon al cinematografiei de artă.

 Personal, nu cred că opera de artă se adresează elitelor. Cred că valoarea în sine are alte valenţe. Valoarea în artă vine de la nivelul de emoţie pe care-l poate stârni pe diferite paliere. Într-un fel va vorbi Monalisa unui critic de artă - păstrând proporţiile - şi într-un fel va vorbi Monalisa unui copil de opt ani, care se găseşte în muzeu în faţa ei. Ea le va zâmbi amândurora şi îi va emoţiona şi îi va privi pe amândoi la fel, de fapt. Cred că aici se face o mare greşeală când se consideră că arta e doar pentru cunoscători. Nu! Arta e pentru fiecare dintre noi, dar în alt fel. Dar asta nu depinde doar de nivelul cultural al fiecăruia. Depinde de cultura din care venim, de diferenţe de experienţă de viaţă, de cunoştinţele pe care le avem. Cred că de-asta Shakespeare e nemuritor, pentru că el este puternic pentru oricine. „Romeo şi Julieta“ e o critică socială, este un text despre mentalităţi, este o poveste de dragoste la care rezonează orice adolescent, din orice cultură ar veni.

Filmul e realizat în colaborare cu Bulgaria şi Cehia. S-au creat premisele unor co-producţii transfrontaliere?

El are fonduri europene, are sprijin de la programul media al Uniunii Europene şi sprijin de la programul Eurimages al Consiliului Europei şi în cinematografie există aceste fonduri de la autorităţile publice din diferite ţări, pentru a sprijini producţii care nu sunt generate în ţara respectivă, dar la care ţara respectivă contribuie, cum e cazul Bulgariei şi al Cehiei, pentru filmul acesta.

Se creează premisele unor co-producţii. Aproape toate filmele mele sunt co-producţii, pentru că nu avem cum să asigurăm întreaga finanţare în România. Bani 100% româneşti în filmul ăsta sunt mai puţini de jumătate, restul sunt fonduri europene, un avans pe care l-am primit de la agenţii noştri de vânzări internaţionale, banii de la fondurile cinematografice din Bulgaria (165.000 de euro) şi din Cehia (110.000 de euro). Sunt nişte bani care presupun reciprocităţi.