Interviu cu agent-şef principal Florin Alexandru „Dacă nu aş fi avut această meserie, nu aş fi putut scrie romane poliţiste“

Rodica Ojog Braşoveanu, Horia Tecuceanu, Haralamb Zincă sunt doar câteva nume care astăzi mai rezonează cu lecturile de factură poliţistă ale copilăriei. Recent, în peisajul beletristic dobrogean a apărut în prim-plan un nou nume, de data aceasta al unui poliţist, cu 24 de ani de activitate în domeniu, care a avut timpul şi răbdarea necesare să scoată până acum patru volume, primele trei parte ale unei trilogii: „Aruha”, „Averea preotului coreean”, „Artizanul păcatelor”, iar „Detectivul Hogeac şi exhibiţionistul” cuprinde schiţe umoristice.
 
În iulie 2017, agent-şef principal Florin Alexandru a intrat în atenţia Biroului de Presă al IPJ Constanţa cu primele două cărţi - „Aruha” şi „Averea preotului coreean”, prilej cu care a apărut şi pe site-ul Poliţiei Române. Între timp, a mai scris două cărţi, ceea ce a determinat acelaşi birou de presă să transmită un comunicat pe adresa redacţiei şi am considerat că este momentul să aflăm mai multe despre autor.
 
În beletristica dobrogeană post-decembristă sunteţi cam singurul care a „atacat” acest gen care se citeşte pe nerăsuflate. Cum a debutat această pasiune?
 
În cotloanele minţii mele stătea ceva ascuns care nu a aşteptat decât momentul prielnic. Când eram prin clasa a VI-a am scris o scenetă pe care am jucat-o în faţa blocului împreună cu alţi prieteni, iar vecinii au fost entuziasmaţi. Apoi câte o poezioară, o schiţă... În anul 2010 am trecut cu serviciul în dispecerat şi am depăşit febra acţiunii de teren. Şi aici era solicitant, dar când ajungeam acasă reuşeam să mă detaşez.
 
Mi-amintesc că pe 12 aprilie a fost o ploaie terifiantă şi am citit o carte, „Suflete damnate”, scrisă de o scriitoare islandeză. Atunci s-a produs declicul şi m-am apucat să scriu prima carte, pe care iniţial o denumisem „Misterele artiştilor”. Cu acest prilej am cunoscut mai mulţi oameni de litere care m-au ajutat şi astfel am ajuns, după doi ani, să o redenumesc „Aruha”. După care, în 2014, a venit „Averea preotului coreean” şi apoi „Artizanul păcatelor”, care a debutat în 2017 şi la începutul lui 2018 era gata.
 
Cea de-a patra a apărut ca urmare a unor schiţe umoristice pe care le mai scriu eu atunci când am chef, când simt că trebuie să mai fac loc şi umorului. Fiind şi membru al Clubului Umoriştilor Constănţeni, de la o mică schiţă pe care am scris-o s-a declanşat ideea unui volum umoristic, despre un singur detectiv, care nu se putea să fie altfel decât un iubitor de sex frumos şi care, din această cauză, intră în foarte multe buclucuri, dar reuşeşte să ducă la bun sfârşit ce are de îndeplinit.
 
Cum a apărut ideea acestei trilogii a lui Haralamb Gripină?
 
Ca toate personajele, de altfel, şi ofiţerul Gripină, după ani şi ani de muncă în slujba Poliţiei, judiciar şi criminalist, neavând astâmpăr, a încropit un grup de oameni dedicaţi acestei meserii şi puţin mai haiduci, care să facă faţă unei noi provocări, aceea a detectivilor. Reuşind să mai adune încă şase detectivi, toţi bărbaţi - nu ştiu de ce nu am ales şi o femeie, că doar nu sunt misogin - au definitivat „Compania detectivilor”, denumită aşa de colonelul Haralamb Gripină. Personajul are grad de colonel pentru că a ieşit la pensie înainte de preschimbarea gradelor. Asta se întâmpla undeva prin 2000. Şi am aşezat eu pe hârtie trei cazuri mai deosebite faţă de ce ştim noi că se rezolvă în domeniul poliţienesc. Ceva mai haiducesc şi cred eu că a ieşit ceva frumos, pentru că sunt trei cărţi scrise în trei stiluri diferite.

 
În primul volum, în care facem cunoştinţă cu eroii, apare un gen de acţiune în care detectivii sunt în prim-plan şi au de rezolvat un caz care se întinde până la limita paranormalului, dar cititorul va vedea că de fapt nu este imposibil ce am scris eu acolo, pentru că nu ştim ce s-a mai întâmplat prin unele laboratoare ale vremurilor demult apuse.
 
Al doilea roman îl consider cu cea mai puternică acţiune, într-o continuă mişcare, în care, de data aceasta, detectivii sunt puţin retraşi în umbră, dar vor ieşi cu tot arsenalul lor spre final. Iar a treia carte este dedicată cercetării detectivistice, criminalistice şi judiciare.
 
Cu siguranţă toate inspirate din experienţa dvs.
 
Dacă nu ar fi fost meseria nu cred că aş fi putut să scriu aceste cărţi. Mi-ar fi fost extrem de greu să ştiu aceste noţiuni. Şi chiar dacă aceste cazuri sunt fictive, munca de poliţist este aceeaşi, pentru că nu poţi să rezolvi un caz indiferent că este aşezat pe hârtie, este beletristică sau că este real, fără să deţii cunoştinţele muncii de poliţie. Iar eu dacă am avut privilegiul, să zic aşa, să lucrez în mai multe sectoare din cadrul Poliţiei Transporturi, inclusiv agent de ordine, şef de post, am acumulat foarte multe cunoştinţe în sensul acesta, pentru că m-am lovit de diferite situaţii.
 

Totuşi, vă trebuie şi timp să ajungeţi să le puneţi pe hârtie. Cum aţi reuşit?
 
În mod normal, dacă aş avea inspiraţie continuă şi să fiu relaxat, să nu fiu ca orice om apăsat de griji, aş putea să scriu o carte şi în şase luni. În schimb, mai apare şi altă problemă. După ce am definitivat cartea, ea este ca un produs nefinisat, care trebuie reluat, recitit, apelat la ajutorul unor oameni care se pricep mai bine decât mine, în special în ceea ce priveşte corectura. E foarte greu să faci de unul singur. „Averea preotului coreean” cred că am recitit-o de 42 de ori pentru a schimba să fie totul bine. Şi cu toate acestea, după ce a ieşit cartea de sub tipar, în primele 20 de pagini am găsit o greşeală care nu trebuia să fie acolo.
 
Cine este criticul dvs. cel mai apropiat?
 
Fiul meu, în vârstă de 26 ani, care este tot poliţist, de anul trecut. După ce a lecturat primul volum, care iniţial s-a numit „Misterele artiştilor”, mi-a sugerat câteva idei. E sclipitor, imediat când vede ceva îmi spune.
 
Acum la ce lucraţi?
 
Din octombrie 2018 lucrez la volumul patru din seria „Compania detectivilor” şi cred că am ajuns pe la jumătatea lui, dar nu ştiu cât se duce. Tot scriind, scriind, ideile apar şi pot să mă întind. Există un plan iniţial, dar este sărăcăcios, şi eu nu pot fi agăţat de idei. Deocamdată i-am pus titlul „Miza pe docher”.
 
La toate cărţile pe care le-am scris am simţit suflul cititorului în ceafă. Adică în momentul în care scriam era ca şi cum cineva îmi şoapte „Ah, păi de acum ştiu ce urmează” şi încercam să complic lucrurile. Adică în final până şi pe mine să mă surprind (râde).
 
În încheiere, aş vrea să mulţumesc tuturor celor care m-au înţeles. Nu numai familiei mele, ci şi colegilor şi mai ales oamenilor din conducerea Serviciului de poliţie transporturi maritime, care m-au încurajat şi m-au apreciat. Nu am întâlnit niciun coleg care să-mi poarte ranchiună sau să se uite altfel la mine pentru tot ceea ce am făcut.