Interviu cu dr.Diana Cîrjaliu Meliu, medic psihiatru „Totul începe cu neglijarea sufletului, care ar trebui sa fie prioritatea zero a oricărui om”

 
În urmă cu un an, cel mai cunoscut și titrat medic psihiatru din Constanța își dădea demisia și părăsea cu revoltă funcția de șef de Secție, precum și Spitalul Clinic Județean. A fost, se pare, o decizie benefică pentru profesionistul Diana Cîrjaliu Meliu (care conduce acum o apreciată clinică privată), dar și pentru omul de dincolo de profesie, care și-a urmat pasiunile și și-a regăsit echilibrul.
Doamna doctor a răspuns cu amabilitate și promptitudine câtorva întrebări despre vremurile pe care le trăim, despre provocări, despre suflet și alegerile sale.
 
-Trecem, la nivel global, printr-o perioadă fără precedent, care ne pune în fața unor amenințări reale (chiar dacă mai sunt și voci care pretind că ele sunt imaginare). Pandemia, urmările sale economice, anxietatea, incertitudinea, îngrijorarea în fața viitorului și a ceea ce ne rezervă el, sunt lucruri care nu pot fi ignorate și care afectează astăzi întreaga planetă. Cum percepeți dvs, din punctul de vedere al profesionistului în domeniul sănătății mentale, toate aceste provocări?

- O sa vă răspund printr-o observație empirică. În timpul primului val al pandemiei nu am avut la cabinet niciun caz nou din spectrul tulburărilor afective sau al celor legate de traumă și stres; a fost ciudat, pentru ca era de așteptat ca ele să explodeze. Au inceput sa apară abia după ce s-au relaxat măsurile de izolare, adică dupa 2-3 luni, și asta e mult când e vorba de o tulburare de panică sau măcar de anxietate generalizată. Dar e specific psihiatriei ca oamenii să amâne cât pot de mult consultul, în speranța cî își vor reveni singuri.

Oricum, cei care se prezinta la psihiatru nu sunt decat 5% din cei care ar putea să beneficieze de tratamentul psihiatric. Cea mai frecventă patologie cauzată de efectele pandemiei este cea de Tulburare de adaptare. Paradoxal cu adevărat a fost că pacienții care se aflau deja sub tratament pentru tulburări afective nu s-au decompensat și nu au fost afectați emoțional de pandemie. Asta ar putea avea multe explicații. Una ar fi, bineînțeles, că se aflau sub protecția antidepresivelor. Alta, care ține de natura umană, ar fi că factorii individuali de stres afectează mai profund decât cei generali; de exemplu, o pacientă a făcut depresie severă dupa moartea pisicii, dar nu a fost deloc afectată de implicațiile pandemiei.

Tulburarea de adaptare reprezintă, în condiții normale, 5-20% din totalul cazurilor din ambulatoriul de psihiatrie; acum a crescut la peste 35% și acesta nu este decât vârful icebergului pentru că simptome specifice pot fi și disforia, anhedonia, externalizarea furiei sau a agresivității, pe care le vedem mai pregnante în ultima vreme. Tulburarea de adaptare, prin definiție, încetează în maxim șase luni de la dispariția stresorului, dar când stresorul persistă, tulburarea se poate croniciza. Acesta este un semnal de alarmă. Nivelul de disconfort psihologic produs de stres diferă foarte mult de la o persoană la alta, la fel ca și manifestările sale. Aceasta ține nu numai de mediul cultural, experiențele anterioare de viață, semnificația pe care o acordă stresorului, ci și de flexibilitatea /psihorigiditatea  individuală.
De exemplu, câteva paciente ale mele care nu ieșiseră din casă, din motive psihiatrice, cu multe luni înainte de pandemie, au început să se plângă că măsurile de restricție le-au redus relațiile sociale și că se simt abandonate.


Cele mai multe persoane care fac Tulburare de adaptare au psihorigiditate și percep evenimentele la modul „tot sau nimic”. Nu mai pot să ies când vreau, deci nu mai pot avea prieteni; nu mai merg la serviciu, deci nu mai am ce face; s-a desființat locul meu de muncă, deci o să mor de foame; este pandemie, deci nu mai trebuie să mă văd cu nimeni. Aceste persoane nu numai că nu au nicio inițiativă personală, ci sunt și rezistente la orice sugestie de a-și îmbunătăți viața.

Ați folosit foarte inspirat cuvântul „provocări”. Așa cum infecția cu Covid 19, dacă nu te omoară, te imunizează, la fel și provocările acestea pot fi sursa ori ocazia unor noi începuturi, unor reparații, unor resetări individuale și colective. Oamenii ar face mai bine dacă și-ar petrece mai mult timp cu propriul sine decât în conversații de complezență cu alții, dacă ar încerca, citi sau învăța lucruri noi.

Pandemia ne-a demonstrat că învățământul se poate face și online și că baza este studiul individual, că dacă nu poți merge la mall nici nu ai nevoie de cârpe noi, că cele mai multe din nevoile noastre sunt frivole, că daca nu-ți pierzi noaptea la club, ești odihnit și ai timp de învățat, că facturile se pot plăti online, infracționalitatea s-a redus, armata de funcționari leneși poate fi înlocuită de programe pe computer și multe altele.
Nu sunt niste descoperiri, ci evidențe care au fost deturnate din diferite scopuri meschine și cine nu a vrut să ia nota de ele înainte, nu o va face nici acum.

Eu văd nenorociri mai mari decât pandemia de Covid. Corupția și coruperea instituțiilor, ipocrizia, slugărnicia, minciuna, lașitatea, demagogia, astea sunt endemice în România de 30 de ani și ne ucid zi cu zi pentru că nu au vaccin. Cu covidul deja ne-am obișnuit, din moment ce a devenit armă electorală și instrument de manipulare. Mai avem puțin și îl patentăm, pentru că niciunde în lume nu e atât de speculat ca la noi.
 

- Aveți o latură artistică clar asumată, ați dansat, scrieți cu talent, creați obiecte decorative de excepție și v-ați descoperit recent pasiunea pentru ceramică. Urmați chiar cursurile de modelaj de la Centrul Cultural Județean „Teodor T.Burada” din Constanța, ca un elev modest și pregătit permanent să învețe lucruri noi. Cum ne ajută cultivarea pasiunilor în căpătarea echilibrului interior, în depășirea momentelor dificile din viață ?

- Cea mai mare parte din viața noastră este zgomot și toxicitate pe care ni le asumăm voit sau nu, conștient sau nu. Incepând cu televizorul, cu tolerarea celor care fac un sport din a se lamenta, cu încercarea de a rezolva problemele celor care nu se ajută singuri, etc,etc. Morala creștină, Legenda lui Manole și subconștientul colectiv ne îndeamnă la jertfa de sine, la poziționarea problemelor celor din jur înaintea și cu neglijarea nevoilor personale, cea mai sigură cale spre nevroză.

Generații întregi de nevrozați își încep povestea prin clamarea „jertfei pentru copii”. Un părinte nevrozat va transmite automat copilului modelul comportamental dezadaptativ din cauza anxietății, a fricilor, a defetismului, a somatizarilor de tot felul. Cei mai multi nevrotici admit că unul dintre părinți reacționa la stresuri conform aceluiași patern comportamental. Părinții geloșilor erau geloși patologic și agresivi, la fel în cazul distimicilor, ai celor cu tulburări de somatizare, conversive, anxioase sau fobice.

Totul începe cu neglijarea sufletului, care ar trebui sa fie prioritatea zero a oricărui om. Așa cum în avion trebuie să te asiguri întâi pe tine ca să-ți poți ajuta copilul, părintele trebuie să-și asigure echilibrul emoțional pentru a oferi copilului modelul comportamental al seninătății, demnității și echilibrului. În realitate, extrem de puțini oameni sunt sau devin constienți de asta și fac ceva pentru sufletul lor. Când îi intreb dacă fac ce le face plăcere, femeile răspund aproape invariabil că gătesc și fac curat, iar bărbații că privesc la televizor. De curând, un tânăr mi-a spus că singurul lucru care îl face fericit sunt drogurile și că în rest nu are absolut nicio plăcere sau dorință. Oamenii ăștia și-au ucis sufletul și au ajuns prea opaci pentru a vedea semnele care să le permită să redescopere pacea și bucuria primară. Ar trebui să se izoleze cu sinele și să se întrebe ce le place să simtă, să vadă, să audă, să atingă, să guste, să miroasă, de ce, cum își pot satisface simțurile, la ce activități duce asta? Ar trebui să caute în urmă, să-și amintească și să analizeze. Nu știi ce-ti place? Observă când ceva îți atrage atentia într-o vitrină, la televizor sau în jur. Este o culoare? o formă? un material? Ce semnificație are pentru tine? De ce îți aduce aminte? Odată ce ai găsit o imagine sau un simbol, adu-l în viața ta. În fiecare om sunt părți care așteaptă să fie reînviate. Pasul următor este de a identifica mijloacele prin care pot fi transpuse în practică.

Acest know-how al obținerii păcii interioare transcende domeniul psihologiei și este esența unei științe noi, life-coaching. Esența ei este onorarea sufletului, iar ideea centrala este ca trebuie sa-ti identifici problemele, sa-ti stabilesti prioritatile, sa alegi sa renunti la tot ce îți vampirizează energia și să descoperi mijloacele care îți aduc pacea fără să depinzi de nimeni altcineva și fără să te simți vinovat dacă prin asta îi dezamagesti pe altii.
 
- Sunteți un amestec interesant de sensibilitate și forță. Iubiți arta, animalele și natura, dar pe de altă parte, sunteți tenace și hotărâtă atunci când vă propuneți să duceți ceva la bun sfârșit. Ați moștenit această structură sau ați deprins-o treptat, în contact cu viața ?
 
- Noi toți suntem o sumă a vectorilor. Totuși, cel mai important vector este modelul familial. Un tată alcoolic va forma aproape inevitabil un fiu alcoolic; niște părinți care cultivă frumosul, pacea și armonia, vor insufla copiilor aceleași valori. Nu am văzut niciun tânăr discomportamental, consumator de droguri sau cu o viață parazitară ai cărui părinți să nu-i fi oferit exemple de aceeași natură în perioada de structurare a personalității.

Eu am fost norocoasă din acest punct de vedere. Mama e cea mai echilibrată, altruistă și înțeleaptă persoană pe care o cunosc, iar tata avea o expresie favorită, „homo faber”. Complet atehnic și nu foarte indemanatic, îi plăcea să lase ceva în urma lui pe oriunde trecea, să repare, să construiască, să planteze flori sau pomi, să creeze un ambient estetic și îngrijit.

Sensibilitatea e moștenirea pe care am primit-o de la părinți. Tenacitatea, determinarea, hotărârea, țin mai mult de motivație, deci de filozofia de viață. Dupa cum vedeti, am renuntat la zgomotul din viața mea și am ales să-mi hrănesc sufletul. Vine un moment în viața fiecărui om în care viața, dacă nu pricepuse până atunci și continuă să se expună frustrărilor normative, începe să-i dea șuturi. Eu am priceput după al doilea șut, și tot a fost bine. Prea multă tenacitate poate deveni distructivă când scopurile nu sunt cele fundamentale și calea nu e cea bună.
 
- V-ați dedicat viața întreagă studiului naturii umane și nu cred că a fost o misiune ușoară să descoperiți că omul nu este doar miracol și frumusețe, ci și dizarmonie, sfâșiere, întuneric,  tristețe și infern. Dacă ar fi s-o luați de la capăt, ați alege aceeași cale?
 
- M-am gândit de multe ori la asta. La 20 de ani nu alegem în deplină cunoștință de cauză. Tata a fost tot medic și m-a sfătuit să nu fac psihiatrie, dar eu îmi doream asta de la sfârșitul școlii primare. Mama a plâns când am ales specialitatea și chiar eu mi-am regretat decizia în desele ocazii în care m-am confruntat cu statutul psihiatrului în România. Aici medicii de altă specialitate au impresia că nu e nicio știință să prescrii Diazepam sau Zoloft, sau că nu e mare lucru să „stai de vorbă”; ziariștii scriu mari articole când descoperă în vreun prospect riscul de moarte subită, autoritățile din domeniul sănătății și cele legiuitoare ignoră cu desăvârșăre problemele legate de psihiatrie, pentru că totul se face la ordin politic și gunoiul de sub preș nu aduce popularitate și voturi.

Psihiatrul este legat de mâini și de picioare de lipsa de reacție a celorlalte instituții cu care ar trebui să colaboreze și pus la zid când lucrurile se întâmplă să iasă prost, pe principiul că cineva trebuie sa raspunda. Suntem cam ca în situația restaurantelor, în sensul că o mie de instituții au atribuții de control și sunt dotate cu carnete de amenzi, dar nimeni nu vrea să pună umărul la sesizarea sau la rezolvarea problemelor.

Tot extrapolând, psihiatrul are soarta unui croitor căruia clientul obez și scund îi cere să-i facă un costum înalt și taliat. Pe motivul ăsta, tulburările psihotice, adică cele mai grave din punct de vedere psihopatologic, sunt cel mai ușor de tratat; e mult mai ușor să faci să dispară halucinațiile sau ideile delirante decât să ameliorezi anxietatea, tulburările de comportament, consumul de alcool sau droguri, care sunt intim legate de personalitatea individului.

Punând în balanță, da, tot asta aș alege, pentru că suferința psihică este mai grea decât cea fizică, calitatea vieții și sanatatea fizica sunt imposibile fără cea psihică, iar mulțumirea oamenilor care o recâștigă este pe măsură.

Citește și:
Crudul adevăr din postarea medicului Diana Cîrjaliu-Meliu, medic șef al Secției de Psihiatrie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Constanța