Interviu cu soprana Florența Marinescu „Dumnezeu e în toate, dar mai ales în artă”

Soprana Florența Marinescu împărtășește studenților săi, de aproape 15 ani, din misterele vocii umane, predând cursuri, încurajând talente, organizând manifestări științifice și artistice.

Cu entuziasm, eleganță, implicare și modestie, cea care a întruchipat pe scenă zeci de personaje din repertoriul liric românesc și universal, ne vorbește despre viață și artă, cu naturalețea celei care a avut șansa unor momente de trăire extatică prin muzică, cultivându-și în același timp bucuriile simple ale vieții, alături de cei dragi, de prieteni și de familie.

- Pentru cei mai tineri, care încă nu vă cunosc, ne puteți face un scurt parcurs al evoluției dumneavoastră în lumea muzicală, de la primul contact cu un portativ și până ați ajuns pe scenă?
- E imposibil! V-aş răpi ore întregi din timpul dumneavoastră. Doar să vă spun că am urcat la 3-4 ani pe scenă, în braţele Sofiei Vicoveanca, la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, unde am început aventura mea artistică. Întâi ca spectator nelipsit de la repetiţii, apoi ca elevă în clasa întâi, care s-a remarcat imediat cu calităţi artistice ieşite din comun: dirijor de cor de copii, solist vocal, balerină, scenograf!! (mi-am făcut singură costumele de carnaval manual, cu care am luat premii mult râvnite).
Fată de constructor, am călătorit cu familia din oraş în oraş, acolo unde tata avea lucrări industriale mari. În clasa a doua, am ajuns la Piteşti, unde am început la 10 ani studiul pianului, la Liceul de muzică. Prin concurs. Acolo am luat primul premiu întâi, ca solistă de muzică populară! Doi ani mai târziu eram la Constanţa, ca elevă a Liceului de muzică, pe care l-am terminat în 1978 ca şef de promoţie.
Până în 1981, m-am pregătit să intru la Canto la Bucureşti, unde am terminat Conservatorul în 1986, tot ca şef de promoţie, fiindcă am iubit muzica şi cartea, mai ales. Din anii studenţiei eram nelipsită din toate programele de radio şi de televiziune, din concertele de orice ce fel de gen muzical, din Festivalul de la Mamaia, ori Crizantema de Aur, din spectacole în ţară.
În 1986 am primit repartiţie de guvern la Opera din Constanţa, unde am cântat şi am realizat roluri excepţionale, premiere sau debuturi, bucurându-mă de un uriaş succes de public.
În 1988, am luat premiul pentru cea mai bună interpretare în My Fair Lady, considerat spectacolul anului, la Bucureşti. Rolurile făcute sunt numeroase: Văduva Veselă, Prinţesa din Vânzătorul de păsări, Daisy Parker în Bal la Savoy, Santuzza în Cavalleria Rusticana, Musette în Boema, Amelia în Bal Mascat, Abigaille în Nabucco, Maria în Examene-Examene, Zâna în Pinocchio, Eliza în My Fair Lady, Silvia în Prinţesa Ceardaşului, şi Tosca, poate cel mai de succes rol al meu. Lady Macbeth, Thais, Leonora din „Forţa Destinului”, le-am cântat în concerte. Sute de recitaluri, oratorii şi concerte de lied, cântate peste tot pe unde s-a putut cânta.
Din 1996, am plecat la Opera din Braşov, unde am cântat foarte mult şi toate genurile muzicale: Rosalinde în „Liliacul”, Donna Elvira în „Don Giovanni”, Contessa în „Nunta lui Figaro”,  multe din rolurile mele din repertoriu, concerte de lied, de operă, am pus în scenă ca regizor un spectacol-feerie pentru copii, care se joacă şi astăzi, Fata Moşului cea cuminte, turnee lungi, frumoase şi de succes, peste tot în Europa, şi multe altele...Ce mai contează acum? Poate doar să nu uit că am debutat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti cu trei spectacole de Cosi fan tutte, în rolul Fiordiligi, la 27 de ani.  
Şi ar mai fi o valiză cu medalii, diplome şi premii, care zace pe undeva, uitată intenţionat de mine, fiindcă nu are...voce.
Şi ar mai fi 26 de pagini de poliţie politică pe numele meu, la CNSAS; o suspendare din RTV, în 1985, făcută la ordinele directe ale Cabinetului 2; şi ar mai fi multe negaţii să nu plec din ţară, dar m-a salvat Revoluţia, sau ce o fi fost, şi mă smeresc în faţa victimelor care au făcut posibilă salvarea mea.

- Ați lucrat cu mai mulți profesori. Care dintre ei v-au fost cu adevărat maeștri, care v-au format ca viitor profesionist și om de cultură?

- Arta Florescu şi Elena Cernei în ţară, dar mai ales Vera Rozsa-Nordell în Anglia.

- Care sunt „vârfurile” carierei dumneavoastră? Cu ce roluri v-ați identificat cel mai bine?
- Tosca, Santuzza din „Cavalleria Rusticana”, Donna Elvira din „Don Giovanni”, Musette din „Boema”, Eliza Doolittle din „My fair lady”.

- Sunteți un om de o rară modestie și smerenie, calități care se disting doar la oamenii de veritabilă valoare. De unde aveți aceste trăsături - din familie sau le-ați cultivat ca adult?  
- Nu m-a dat modestia niciodată afară din casă, pentru că am avut încredere oarbă în şcoala mea, în formatorii mei şi mai ales în publicul care m-a adorat, şi nu exagerez deloc! Dar nu am fost niciodată îngâmfată, plină de mine, ironică sau caustică, orgolioasă sau lipsită de maniere. Cu cât am urcat mai sus, cu atât am fost mai studioasă, mai retrasă şi mai smerită, pentru că am realizat că asta e vrerea lui Dumnezeu, că este doar menirea mea să o îndeplinesc. Am iubit oamenii simpli, croitoresele şi muncitorii de scenă, plasatoarele şi vânzătoarele de bilete, femeile de serviciu, coriştii care munceau de le săreau capacele pe tot litoralul în sute de spectacole, în fiecare seară, care respirau cu mine când cântam, care ştiau că din corista care am fost doi ani, cât timp am muncit să devin studentă la Conservator la Canto, s-a născut o pasăre care a zburat sus, acolo unde nimeni, niciodată, nu ar fi bănuit că pot să zbor. Am învăţat de la Sir Solti (eu în calitate de beneficiară a unei burse excepţionale la Londra, sub directa îndrumare a Lordului Solti) ce înseamnă să fii un titan al muzicii şi să fii modest prin nobleţe, prin educaţie şi prin iubire de Dumnezeu. Am înţeles de la marii mei profesori, că numai măsura şi modestia înalţă pe om. Doar proştii şi semidocţii sunt grozavi în cuvinte, că în fapte...vai lor! „Răgetele măgarilor nu ajung la ceruri”, spunea în operă o colegă de a mea. Nu pot să uit asta!  

- Ca pedagog, sunteți apropiată de studenții dvs? Cum „jonglați” între prietenie și autoritate față de tinerii pe care îi pregătiți?

- Sunt apropiată numai de valori profesionale, de acei tineri care demonstrează că pot investi în ei tot ceea ce știu despre arta cântului. Şi ei au înţeles mesajul şi m-au reprezentat pe mine, s-au reprezentat pe ei, şcoala unde învaţă şi au tratat cu mare succes aceste aspecte. Cu cei rătăciţi, care vor doar o hârtie cu ştampilă şi tratează şcoala cu lipsă de respect, am o relaţie strict oficială şi îmi fac datoria în litera legii. Ei nu au nevoie de mine, nu ştiu şi nu vor să ştie ce pot învăţa de la mine, de la tradiţia pe care eu o duc mai departe, nu văd de ce aş pretinde să mă preţuiască. Poate sunt naivi, ori prost şi nefericit sfătuiţi...treaba lor! Ei pierd! Cu viitorii artişti însă, muncesc enorm, la detaliu, până nu mai putem, până ne epuizăm, sau trecem barierele de netrecut ale vârstei lor, iubim muzica şi o respectăm să o facem aşa cum este ea scrisă, să dăruim publicului artă şi nu surogate.  

- Fiul dvs, Dorian - deși face alt gen de muzică - v-a moștenit pasiunea pentru artă. L-ați călăuzit către muzică sau a fost doar alegerea lui?  
- Dorian a fost şi rămâne rostul meu de fi, de a vedea viaţa. Dorian este ceea ce pot fi eu mai departe...studios, cult, modest până la intoleranţă faţă de autosuficienţă, pregătit să înveţe tot timpul, de la oameni de meserie, de la valori, de la profesionişti şi de la părinţi. L-am călăuzit, dar şi-a ales drumul singur, este matur şi profund. Îi respect crezul şi a demonstrat că a ales bine şi că pot fi mândră de el, în sensul că apreciez statutul lui de artist, cu cea mai sinceră dimensiune de creaţie. Ştie de la mine, a văzut şi el că arta înseamnă talent, dar mai ales muncă şi iar muncă, iubirea de face ceea ce crezi şi ceea ce eşti convins că merită. Un luptător pentru adevăr!  

- Dacă nu v-ați fi născut cu acest har, al unei voci sublime, ce altceva v-ar fi plăcut să faceți în viață?
- Aş fi ales să fiu balerină, aşa cum încă eram la 18 ani, să exprim prin corp frumuseţea trăirii vieţii, a sufletului etalat prin graţia braţelor, a capului, a trupului, prin muzică şi ritm, prin zbor şi plutire. Este o reverie pe care am părăsit-o şi nu m-a iertat. Am folosit baletul ca permanent instrument al corpului meu de a exprima cântul frumos. Celor care m-au iubit şi m-au aplaudat, le prezint înclinarea capului meu în semn de mulţumire.
Celor care m-au urât sau încă o fac, le mulţumesc pentru că m-au făcut să înţeleg cât sunt de valoroasă.
Celor care m-au sfidat, le prezint scuze că nu am reuşit să îi fac să înţeleagă că nu am nici un merit.
Dumnezeu e în toate, dar mai ales în artă.