Mihai Coman, creatorul învăţământului de jurnalism din România „Cea mai bună cale să te sinucizi pe piaţa media este să tabloidizezi“

Mihai Coman este considerat părintele învăţământului de jurnalism şi comunicare din România. Profesor universitar doctor, Coman a fondat Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bucureşti şi a semnat o serie de volume semnificative pentru cei care au ales să urmeze şcolile de jurnalism, dintre care menţionăm „Introducere în sistemul mass-media“, „Manualul de jurnalism“, dar şi „Mass-media în România post comunistă“. Despre el, Coman spune că este, înainte de toate, antropolog.

Distins, la finalul săptămânii trecute, cu titlul de Doctor Honoris Causa de către Universitatea „Ovidius“, Mihai Coman a acordat cotidianului ZIUA de Constanţa un interviu în care vorbeşte despre cele mai importante etape ale presei româneşti de după Revoluţia din decembrie 1989, despre pericolul tabloidizării, dar şi despre inexistenţa modelelor morale în presa autohtonă.

 Prin ce transformări a trecut presa românească în cei 25 de ani postdecembrişti? Care sunt momentele fundamentale?

 Dintr-o perspectivă istorică, după mai mult timp, câteva vor rămâne clare. Etapizările sunt importante, dar sunt şi relative, în acelaşi timp. Cert este că o primă etapă, până în ’92-’93, este aceea a trecerii de la presa comunistă la presa postcomunistă. Era o dominaţie a presei scrise, radiourile private abia apăruseră, televiziunea, nici urmă... Era mecanismul de transformare a vechilor instituţii de presă în noi instituţii, erau câteva titluri noi, doar foarte politizate, deci apărute din raţiuni politice, nu comerciale, precum „Azi“, „Dimineaţa“, care erau pe stânga, „Cotidianul“, pe partea cealaltă... Era o presă făcută cu afilieri ideologice foarte precise, o presă în care fiecare articol era orientat împotriva unui articol din cealaltă aripă. Un anume entuziasm sălbatic, o anumită violenţa a limbajului, care ţinea de perioada aceea foarte confuză.

În ’92 şi ’93, se întâmplă două lucruri foarte importante. Pe de o parte, lansarea „Evenimentului zilei“, care scoate la iveală un curent existent şi până acum, dar nu atât de vizibil, care va duce către presa senzaţionalistă, presa comercială. Şi înainte erau „Infractorul“, „Infractoarea“, alte reviste de genul acesta, dar nu erau atât de vizibile. „Evenimentul“ aduce însă, în ziarul de zi cu zi, primordialul crimei, al senzaţionalului în raport cu faptul politic. Încet, şi „Adevărul“, şi „România liberă“, şi „Ziua“ (n.r. fostul cotidian naţional „ZIUA“) încep să imite „Evenimentul“ şi, din ziare militante politic, se orientează, devenind, dacă vreţi, „zona gri“, între tabloid şi militant politic.

Tot în 1992, prin votarea Legii audiovizualului, se deschide poarta către televiziunile şi radiourile comerciale, care vor umple peisajul: Antena 1, apoi ProTV-ul, care iniţial „sparge“ şi care apoi creează o mulţime de clone. Aşadar, asta ar fi o a doua perioadă.

A treia este un pic mai complicată. Ar trebui să fie undeva în 2007, 2008. Este legată şi de criza economică, dar şi de o nouă radicalizare a peisajului politic. Apar televiziunile de ştiri, care devin foarte repede militante şi polarizate. Se produce retragerea publicului dintre presa scrisă, o parte trece către online, o parte începe să consume presa scrisă gratuită care îl dezvaţă să mai dea bani pe ziare.

Intră acum în prim-plan generaţia consumatorilor, o generaţie care e mai atentă la ecran, tabletă, telefon, laptop şi îşi citeşte ştirile aşa. Peisajul se îmbogăţeşte cu portaluri, bloguri şi alte forme alternative de circulaţie a informaţiei, deci acum se produce această a treia etapă, despre care nu ştim însă în ce direcţie va evolua, ce anume va privilegia.

Este momentul în care se solidifică, de asemenea, dispariţia unui public care este acum în străinătate, lucrează şi nu ştim ce media consumă, media ţărilor naţionale... Deci, sunt toate aceste transformări care apar undeva în 2007-2008, dar ele, ca orice transformare, au rădăcinile mai înainte.

 Cum a afectat criza-economico financiară presa din România?

 Criza asta trebuie asociată şi cu fenomenele interne, pentru că este perioada în care cei care investiseră în presă, cei pe care lumea s-a obişnuit să-i eticheteze ca moguli, încep să se retragă. E perioada în care Patriciu renunţă la visul de a face un mare trust media, perioada în care Vântu se prăbuşeşte şi ceea ce încercase el să facă se sparge în bucăţele, perioada în care Sârbu nu mai e interesat de piaţa românească, nu mai e activ şi se simte o oarecare lipsă de idei.

În acelaşi timp, este perioada în care se resimte un anume deficit de publicitate şi în care nu apar idei noi pentru a compensa acest deficit. El nu a fost, totuşi, atât de radical, atât de dramatic, dar ei au ales atunci soluţia cea mai simplă: dăm afară oameni şi cu asta au rezolvat totul sau închidem produse. Dacă am urmări piaţa, am vedea că au apărut alte produse, în număr aproape egal cu cele care s-au închis.


Nu doar criza este factorul. Ea a arătat, de fapt, cât de slabă era baza economică a presei noastre. Noi n-am avut grupuri de presă puternice. Dacă vreţi să forţez paradoxul, cel mai mare trust de presă este, la ora actuală, grupul de presă Trinitas, dacă e s-o luăm ca număr de titluri, ceea ce este un pic ciudat. Noi trăim o fărâmiţare din aceasta, aproape precapitalistă, în domeniul presei, cu capitaluri foarte nesigure, ascunse, cu forme - n-aş vrea să par marxist, dar asta este - de exploatare a forţei de muncă, cu ziarişti neplătiţi sau prost plătiţi. Deci, toate aceste vulnerabilităţi ale bazei economice ale mass-media se văd în puterea ei de a rezista presiunilor politice, presiunilor publicului, presiunilor presei străine, concurenţei.

Criza singură, dacă am fi avut o presă sănătoasă, nu ar fi fost dramatică. Ea n-a făcut decât să arate picioruşele firave ale castelului de cărţi pe care se construise acest palat numit mass-media postcomunistă.

 În ultimii ani, se remarcă o tendinţă de tabloidizare a ziarelor quality. Credeţi că vom asista, în viitorul apropiat, la o diminuare a acestei tendinţe, că va exista un turning point?

 Fenomenul nu se petrece numai la noi. Tendinţa de dumbing down marchează presa de toate felurile, şi audiovizualul, şi presa scrisă. Asta în primul rând. În al doilea rând, noţiunea de tabloid este însă prea simplă, iar eu ador analiza lui Colin Sparks, care identifică şapte tipuri de tabloid. Cele extreme sunt cele acoperite de cuvântul „tabloid“ la noi. Sunt cele care combină minciuna cu faptele şi exagerează şi încalcă dreptul la viaţa privată. Acest fenomen merge, în general, pe logica - metaforic vorbind, Petrică şi lupul. În primă fază, tot satul fuge să vadă ce e. În timp, oamenii se plictisesc şi abandonează. Deci, cea mai bună cale să te sinucizi pe piaţa media este să tabloidizezi. E simplu ca bună ziua. Poţi să ai un succes imediat, poţi să iei banii să fugi. Dar dacă vrei să rezişti, să fii durabil, dacă vrei să fii o forţă, atunci, sigur, anumite elemente ale senzaţionalizării, dramatizării apar şi la tine, fiindcă este trendul general, dar până la o anumită limită. Or, eu cred că, la noi, mimetismul şi faptul că succesul facil al unor produse de acest fel au făcut ca şi ziarele, şi canalele de televiziune să se tabloidizeze, au dus, de la un punct încolo, la pierderea audienţelor, nu la câştigarea lor.

Nu este însă mai puţin adevărat faptul că, pentru unele televiziuni, tabloidizarea a fost o şmecherie pentru a scăpa de presiunea politicului.

Nu ştim, din nefericire, nu avem studii, informaţii despre ce se întâmplă în presa locală. România nu se reduce la presa din Bucureşti. Nu ştim dacă şi aici trendul de tabloidizare a fost la fel de puternic sau dacă deja s-a găsit un echilibru. Pe online nu se poate tabloidiza atât de uşor, fiindcă omul va vedea încă o crimă şi încă una şi nu va mai da click. Cred că tendinţa de tabloidizare va marca, încetişor, un reflux. În general, publicul este deştept.

 „Presa devine un fel de agitator al unui partid, al unui lider“

 În ce măsură presa anului 2015 este afectată de presiunile politicului?

 Dacă ne uităm la presa generalistă şi la cea specializată pe informare, constatăm că polarizarea politică este mai mult decât evidentă. Ne-am întors la o presă militantă. Sigur că mulţi autori spun că sistemele de presă spaniol, grec, italian, românesc ţin de modelul partizan, bipolar politic. Dar la noi s-a trecut dincolo de această caracteristică... să spunem, culturală, pentru că am intrat în partizanatul politic, în transformarea în instrumente de propagandă. Cel puţin unele talk show-uri, dar chiar şi la nivelul unor jurnale de actualităţi, elementul de propagandă este vizibil. În felul acesta, presa devine un fel de agitator al unui partid, al unei aripi, al unui lider, al unui grup de interese, ceea ce-o face prizoniera unui grup foarte limitat din public. Deci, este o formă de stagnare.

 Cum vede un antropolog presa din România după zeci de ani de studiu? Dezamăgit, resemnat?

 Antropologia este o ştiinţă care se bazează pe valoare, relativismul cultural. Esenţa acestei valori este să nu judeci. Antropologii încearcă să suspende judecăţile acestea normative, simpliste, de alb-negru, bine-rău. Însă, din punctul de vedere al antropologiei, presa din România este o mină extraordinară, pentru faptul că ea este foarte mult simbolică, fiind încărcată de elemente simbolice, de arhetipuri narative, de o ritualizare foarte intensă, chiar şi de o spiritualizare (relaţia presei noastre cu religia este mult mai puternică decât îşi dau jurnaliştii seama, nu cu religia ortodoxă, ci cu gândirea religioasă sau magico-religioasă). Este un obiect de studiu absolut fascinant. Din perspectivă antropologică, noi avem un câmp care ne ajută şi ne dă mereu material de studiu.

Credeţi că mass-media din România se va sincroniza vreodată cu mass-media occidentale de tradiţie?

 Acesta a fost visul în 1989, că tranziţia înseamnă o sincronizare rapidă, mulţi au spus că s-a aplicat modelul imitaţiei şi că noi ar trebui să imităm. Nu te poţi sincroniza cu orice. Nu te poţi sincroniza cu o presă de tip scandinav şi nici măcar cu o presă americană de tip New York Times. Din anumite puncte de vedere, s-a sincronizat foarte repede, adică au apărut toate instituţiile moderne, avem televiziuni comerciale, formatele de genul „Big Brother“ s-au preluat foarte repede, grila de programe de tip occidental, punerea în pagină, soft-urile folosite... Deci, foarte multe lucruri s-au sincronizat şi, cu multe aspecte, suntem chiar competitivi.


Sincronizarea profesională a jurnaliştilor este însă o chestiune mai complicată. Trebuie văzut cu ce tip de cultură profesională rimezi, cu care poţi intra în dialog. Suntem sincronizaţi cu modelul presei italiene, doar suntem latini.

 De ce nu (mai) avem modele în presa din România?

 Sunt două probleme aici. Modele am avut întotdeauna. Sunt ziarişti care scriu minunat, scriu foarte frumos şi sunt modele. Eu sunt mai atent însă la modelul etic, iar noi n-am avut modele etice. Iată, în 25 de ani, n-am auzit să se fi gândit cineva să dea un premiu de etică profesională ziariştilor şi, dacă ar trebui să-l dea, întrebarea este cui? În schimb articole sclipitoare, campanii fulminante şi analize subtile avem foarte bune. Avem şi ziarişti de investigaţie foarte buni. Dar trebuie să fii mai mult decât un model de virtuozitate, trebuie să fii un model de viaţă virtuoasă.