Mirela Oprea - „Când am scris cartea, mi-am creat o lume a mea, dar am făcut-o să fie reală“ (galerie foto)

Experienţa interviului a trecut dincolo de dialogul cu o persoană care şi-a deschis mintea şi imaginaţia în faţa viitorului cititor. A fost o lecţie de psihologie din care cei dispuşi către schimbare - care poate porni cu sine - pot învăţa. Mirela Oprea, autoarea constănţeană a uneia dintre cele mai proaspete cărţi aflate pe rafturile librăriilor, „Falsă identitate“, are, dincolo de calitatea de a putea crea lumi pe care ni le-am dori reale, şi pe aceea de a fi putut să-şi schimbe propria viaţă, viziunea asupra lumii şi a oamenilor din jur, la un moment dat al vieţii sale. Un om bun, blând la chip şi la suflet, vizionar, şi-a descoperit calitatea şi capacitatea de a scrie abia când a depăşit o cumpănă a vieţii. La câţiva ani scurşi de la clipa în care a simţit că a renăscut, după cum ea însăşi declară, ne învaţă că niciodată nu e prea târziu să fim mai buni, să visăm, să-i ajutăm pe cei din jur, să nu-i judecăm şi să gândim pozitiv, pentru că doar aşa putem atrage binele asupra noastră. Şi, cel mai important, chiar dacă deseori uităm, este nevoie să iubim, pentru că iubirea este ingredientul magic al existenţei noastre. Acesta este mesajul pe care cartea îl transmite: al dragostei necondiţionate pentru viaţă şi pentru oameni, al frumuseţii relaţiilor interumane, indiferent de statutul lor social. Un argument în favoarea ideii că dragostea adevărată trece de orice bariere şi învinge chiar şi moartea.

Cum aţi început să scrieţi prima carte?

Materializarea acestei cărţi a fost o cale de experimentare şi autodescoperire, mi-am dat frâu liber viselor. Mi-am îngăduit să creez o altfel de lume, chiar dacă era doar în imaginaţia mea. Mi-am permis să văd dincolo de cuvintele pe care le aşterneam pe hârtie, iar ceea ce am descoperit a fost bucurie pură. A fost ca şi cum m-am trezit dintr-o lungă amorţeală. Am privit viaţa cu alţi ochi şi am lăsat-o să curgă prin mine. Acest sentiment măreţ m-a ajutat să trec cu brio peste un diagnostic nefast care mi-a pus optimismul la grea încercare. Spre surprinderea mea, am descoperit resurse nebănuite care m-au făcut să renasc, să fiu mai puternică şi mai viguroasă. Absolut nimic nu avea să mă îngenuncheze, iar ceea ce păruse o nenorocire a fost pentru mine o aşa-zisă binecuvântare. Parcă m-am trezit dintr-o amorţeală şi viaţa nu a mai fost aşa cum mi-am imaginat eu până atunci. Am scos acea parte pe care o ţineam doar pentru mine. Cu toţii avem două părţi. Eu cred că toţi oamenii sunt minunaţi, sunt perfecţi, au anumite daruri pe care însă nu le scot la lumină, ne este frică de ce cred alţii, de faptul că am putea eşua.

Ideile din această carte sunt măreţe. Iniţial, nu mi-am dat seama ce şi cum am scris, însă abia la final mi-am dat seama ce minunată este puterea divină din noi, pe care unii o numesc inspiraţie, pentru mine este altceva, este o putere ce nu poate fi descrisă în cuvinte.

De ce o carte de dragoste, aşa cum o caracterizează cei mai mulţi cititori?

Mai am trei cărţi la care scriu, dar pe care le-am lăsat deoparte. Acum lucrez la o trilogie, sunt la volumul trei. În aceste volume, eu am văzut că viaţa e altfel, lumea şi existenţa sunt altfel decât le vedem noi. Ca să pot să scriu astfel de cărţi, a trebuit ca, mai întâi, să mă ocup de o carte care îţi ridică vibraţia, de o carte de dragoste. Mi-am dorit să ajung în Statele Unite ale Americii, să cunosc anumite lucruri pe care mai apoi să le pot transpune prin propria mea gândire. La un moment dat, soţul meu a venit acasă să-mi spună că plecăm în Statele Unite, într-o vacanţă, cu câţiva prieteni. Îmi doream foarte mult să văd Hollywood, San Francisco, şi pot spune că am fost foarte încântată de această călătorie. Am putut să văd diferenţa dintre opulenţă şi sărăcie, am studiat tot ce am putut, mi-am adunat elementele care erau de folos imaginaţiei mele. M-am apucat de carte în ianuarie 2013, iar în decembrie a fost gata. Am făcut şi pauze, în perioada verii. Nici ziua nu scriu. Eu scriu noaptea. Ziua fac lucruri normale: mâncare, piaţă, cumpărături, mă ocup de casă, de copii. Seara, noaptea, sunt altă persoană, sunt mai liniştită, iar ideile curg atât de bine! Experienţa personală este foarte puţină în această carte, doar abordarea legată de moarte, pe care eu o văd ca o trecere în altă dimensiune. Mai mult, cartea este despre a fost o poveste trăită la maximum, o iubire necondiţionată, dar foarte reală. Am pus în toate personajele oameni reali, cu bune, cu rele, cu iubire, cu ură. Cartea este catalogată la „ficţiune“. Dacă stai să o citeşti, poate fi catalogată ca un roman de dragoste, dar depinde de fiecare cum citeşte.

Care este legătura cărţii cu imaginea aleasă pentru coperta ei, masca?

În această carte, este vorba despre o tânără, Johanna, cu un tată foarte bogat, dar, contrar bogăţiei sale, ea se comportă normal. Ba din contră, ajută săracii, face lucruri caritabile, se deghizează pentru a intra în lumea celor din clasa de jos. La un moment dat, tatăl află despre ceea ce face ea, îi dă în continuare bani, chiar dacă ea nu îi foloseşte, îi dă altora. Găseşte un tip, Nicholas, care, la rândul său, este bogat. Întâmplarea face ca, în momentul când era deghizată, pentru că făcea lucrul acesta pentru a se integra în diferite medii sociale, să nimerească la acest tip acasă. Când află cine este băiatul, intră în rol şi îl acceptă doar pentru a-l cunoaşte. Descoperă că, la fel ca şi ea, şi el are şi poartă diferite măşti. Cartea are şi o latură poliţistă, şi una romantică, şi una spirituală. Are şi foarte mult suspans şi intrigă. La sfârşit, arăt că iubirea este cea mai importantă, învingând chiar şi moartea.

Cine v-a citit pentru prima dată cartea şi cine sunt cititorii dumneavoastră?

Prima persoană care a citit-o a fost soţul celei care s-a ocupat de tehnoredactare. La acel moment, acesta mi-a spus că, deşi el nu este un cititor de cărţi siropoase, chiar dacă această carte pare a fi una de dragoste, totuşi, „Falsă identitate“ are altceva, are psihologie, are ceva ce depăşeşte limita realului, fiind în acelaşi timp şi o lecţie de viaţă. Contrar aşteptărilor, cititorii mei sunt oameni de toate categoriile. Sunt şi tineri, şi dintre cei mai în vârstă. Până acum, am crezut că această carte este adresată doar femeilor, dar nu este aşa. Cartea este primul meu copil din noua mea viaţă, iar lansarea ei a avut loc chiar de ziua de naştere a primului meu copil. Nu mă aşteptam să fie atât de bine primită. Iar soţul meu a fost cel mai bun critic pentru mine, dar nu a văzut persoana care a scris această carte, m-a văzut pe mine, soţia lui. Totuşi, nu se aştepta să pot să scriu, însă a fost bucuros, fericit şi îmi este alături.

Cartea este tradusă şi în alte limbi?

În decembrie 2013, editoarea mi-a dat câteva exemplare şi mi-a spus să le dau câtorva persoane să le citească. Nimic nu este întâmplător, nu a trebuit să fac eu foarte mult. O prietenă mi-a propus să o traducem. Au acceptat-o foarte repede şi a fost editată la nivel internaţional, de editura Lambert Publishing Geneva, în 2014.

Ce cărţi citiţi?

De multe ori, cărţile mă aleg pe mine. Intram în librărie să-mi iau o carte şi mă atrăgea altceva. Îmi plac mulţi scriitori şi am citit foarte mult, de multe ori minţeam acasă că îmi trebuie pentru şcoală. Împrumutam cărţi de la colegi care aveau relaţii. A fost un mod de viaţă. Noaptea, când nu scriu, citesc. În ultimii cinci ani, am citit mult cărţi spirituale, de dezvoltare personală, dar şi religioasă, şi am ajuns la concluzia că ele se îmbină.

Când aţi simţit că aveţi energia şi capacitatea să puteţi face o legătură între lumea reală şi cea pe care puţini au capacitatea de a o vedea?

Tot timpul am simţit că aş putea fi diferită. La un moment dat, în urmă cu 20 ani, am fost la părintele Arsenie Papacioc, la Techirghiol. Era pentru prima dată când mergeam şi când am intrat în chilie, am văzut ceva, i-am văzut aura. Pe moment, nu m-am speriat, dar m-am aşezat în genunchi. Am văzut o lumină, am simţit o bucurie, o linişte. Nu se poate explica aşa ceva. La un moment dat, m-a întrebat ce văd. Mă uitam pe geam, era o lumină inexplicabilă deasupra lui. Mi-a spus atunci că nu toată lumea vede ceea ce am văzut eu. Am ieşit apoi, i-am spus soţului meu şi atât, nu am mai povestit nimănui. Am zis ca poate şi pentru mine a fost ceva ireal.

Este nevoie să treci prin astfel de experienţe de viaţă şi de moarte pentru a putea privi lucrurile altfel?

Acum, după ce am trecut prin experienţa bolii mele, nu mai văd latura urâtă a lucrurilor, nu mă mai interesează. În general, când are o problemă, omul se transformă. Pe unii, problemele îi fac mai buni, pe alţii, nu, dar le pot deschide diferite laturi ale personalităţii. Suntem ceea ce gândim, spun medicii. Eu am reuşit să-i dau minţii de lucru. Şi, atunci, am putut să scriu. Până la urmă, această lume imaginară eu mi-am făcut-o reală. Unii au curaj, alţii nu. Eu când am scris această carte mi-am creat o lumea a mea, dar, în acelaşi timp, am făcut-o să fie reală. La lansarea cărţii, am avut un moment de blocaj când m-am văzut în faţa mulţimii venite special pentru mine. M-am blocat pentru că mi-am dat seama că ceea ce-mi imaginasem eu devenise realitate. Eu ştiam că voi reuşi să o public, a fost ca şi cum am avut o premoniţie, una pe care eu am creat-o şi tot eu am îndeplinit-o. Dacă vrei şi crezi în ea, o faci să fie reală. Însăşi existenţa noastră este un vis, de noi depinde dacă credem în el sau nu. Secretul este, din punctul meu de vedere, să-i dai putere Dumnezeului din tine, nu ţie. Nu trebuie să laşi mintea să te controleze. Nu trebuie să pui în filtrul minţii totul, dacă o faci, nu îţi mai iese nimic.

Cum le-aţi transmis copiilor atitudinea potrivită pentru a-şi trăi viaţa frumos?

Lucrurile acestea, când ei erau mici, eu nu le ştiam atât de bine. Le-am transmis şi eu aşa cum mi s-au dat mai departe şi mie. Copiii trebuie învăţaţi că Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni dacă greşim, Dumnezeu ne iubeşte, noi singuri ne pedepsim. Dacă tu vrei să trăieşti frumos, o vei face. Tu te pedepseşti singur. Funcţionează foarte bine psihologia inversă, copiii vor face fix ce le-ai interzis. Pe copii trebuie să-i laşi să facă ce cred, chiar dacă este greşit şi tu ştii asta. Când au greşit, trebuie să găsească atitudinea nepotrivită în ei, să-şi dea seama unde nu au procedat bine.
 
Nimeni însă în afară de părinţi nu-i învaţă pe copii cum să reuşească în tot ceea ce fac, cum să aibă încredere în ei. Cu o excepţie însă: învăţătoarea copiilor mei, mari acum, Antoneta Butnaru, le spunea acestora mereu că pot face tot ce-şi propun. Le inocula această idee puţin câte puţin. Acum, copiilor li se spun multe lucruri care îi descurajează. Această învăţătoare a creat între copii concurenţa, dar cea bună, plăcută. I-a făcut să înţeleagă noţiunea de „nobil“. A fi nobil înseamnă a te depăşi pe tine însăşi, nu pe celălalt. Pentru copii, contează foarte mult. Toţi copiii ei au ajuns la şcoli bune, sunt oameni buni şi serioşi. Nu le spunea niciodată că nu pot, iar dacă cei mici făceau asta, nu se lăsa până nu ajungeau unde trebuie, pentru că îi plăcea ce făcea. Acelaşi lucru îl pot spune acum despre mine, eu nu obosesc, fac ceea ce-mi place. Trebuie să le inspirăm copiilor dorinţa de a reuşi, de a putea. Oamenii fac şi lucruri care nu le plac, dar, dacă nu caută partea frumoasă în ceea ce fac, nimic nu iese.

Putem trăi fără iubire? De ce avem nevoie de ea?

Nu se face nimic fără iubire. Marea noastră greşeală este că uităm să ne îndrăgostim în fiecare zi. Noi trebuie să iubim necondiţionat, este greu de spus cuiva aşa ceva. Mai ales dacă acel om ţi-a făcut rău. Însă ştii cum poţi să schimbi un om care ţi-a făcut rău? Iubindu-l, îl vei dezarma! Poţi trăi fără orice, dar fără iubire, nu. Nu degeaba am scris în cartea mea, ca motto, că ingredientul magic este iubirea. şi Dumnezeu tot din iubire ne-a creat. Eu am încercat să valorific fiecare clipă. M-am bucurat inclusiv pentru diagnosticul pe care l-am primit. Mulţi din jurul meu au spus că sunt disperată sau că mi-e frică că am să mor. Cred că iubirea de viaţă mi-a dat puterea să trec peste boală. Cu diagnosticul care mi-a fost pus mie s-a confruntat şi directorul surorii mele, care acum e mort. Miracolul îl facem noi, pentru noi, Dumnezeu face miracole, dar prin noi. Aici intervine liberul arbitru pentru fiecare. Cei care au orice, şi iubire, şi fericire, şi-au dat voie să viseze, şi-au dorit cu adevărat. Oamenii de azi nu mai visează, ei se cred realişti. Totul în viaţă porneşte de la un vis. Noi gândim mereu ce nu vrem, nu ce vrem, aşa ne-am programat.
 
Sursa: Voceaconstantei.ro