O discuţie cu poetul Liviu Țiplica „Poezia, apanajul unei aristocraţii a spiritului”
O discuţie cu poetul Liviu Țiplica: „Poezia, apanajul unei aristocraţii a spiritului”
24 Aug, 2016 00:00
ZIUA de Constanta
3736
Marime text
Mai mult decât poet, un om deosebit, cel care are în sânge blestemul lirismului, Liviu Țiplica este, pe deasupra, şi un dascăl rafinat, profesor de religie, de o rară modestie. Oricum ar fi, în ziua de azi este foarte greu să nu te laşi posedat de harul scrisului şi fără să ai acele puseuri de orgoliu care te fac să te porţi printre muritorii de rând ca un zeu fără Olimp. Ei bine, poetul Liviu Țiplica reuşeşte să se menţină pe linia de plutire şi să echilibreze realitatea poeziei domniei sale cu lirismul din viaţă. Acolo unde-l găseşte, iar dacă nu-l găseşte, îl creează. Poemele sale cântă despre lumile pierdute ale îngerilor, populate de oameni care nu-i simt şi nu-i văd, de revolte sugrumate de neputinţe, de melancolii adânci şi tristeţi care plouă peste lumea cititorului cu pene albe, desprinse parcă din aripile heruvimilor. Cele trei volume lucrate de-a lungul anilor nu s-a grăbit să le publice. În ordinea apariţiei lor, acestea sunt titlurile cărţilor: „Poeme pentru copilăria sufletului”, „Poeme… la răcoarea serii” şi „Scara fără îngeri”.
Vorbiţi-mi puţin despre activitatea dumneavoastră poetică. Cum a luat ea fiinţă? A început în acea perioadă lirică pe care o avem unii dintre noi (şi la care renunţăm apoi) sau a existat dintotdeauna ca mod de exprimare?
„Activitatea mea poetică“, să-i spunem aşa, s-a ivit în marginea unor nelinişti, în marginea unui dor fără obiect. Nu mă satisfăcea nimic… Eram trist şi obsedat de moarte… copil fiind. Poezia s-a ivit ca un leac împotriva acestei „maladii” aproape mortale. [Farmecul naturii în care mi-am petrecut copilăria nu era de ajuns. Farmecul culturii, care, potrivit spusei lui Eminescu, este cel mai mare farmec, m-a deschis către literatură, către Poezie… Din clipa în care am descoperit acest lucru, drumul a fost fără întoarcere. Bucurie şi biciuitoare tristeţe, paradis şi infern învălmăşite în inimă. Am trecut prin cenacluri şi prin noroiul vremii cenaclurilor, am fost la multe colocvii de poezie, la diverse festivaluri de literatură, am cunoscut mai toată scriitorimea română şi nu numai…]Ziceţi într-un poem astfel:
„Iată, Poezia poate purta spre Eden
Propria-ţi limbă,
Însă «tu» pregăteşte-te,
Acolo să fii pregătit,
Adică demn de lauda
Stării pe loc.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră această „stare pe loc”? Încremenirea aceea în care sinele este lăsat să se întâmple sau acea nemişcare invizibilă, dar atât de personală a fiecăruia dintre noi, care, atunci când se întâmplă, ne dăm voie să accesăm zona noastră cea mai pură, acel „tu” la care puţini dintre noi se mai gândesc odată cu înaintarea în vârstă?
Pentru mine, însuşi actul poetic este un act religios. Poezia concepută de mine este actul de refacere a legăturii cu polul metafizic al vieţii. Religia este singura care reface această legătură. Este însăşi legătura - legătura cu un pol metafizic viu, nu doar unul conceptual, aşa cum îl concep filosofiile. Pericolul cel mare este aici mimetismul religios - diluarea misterului într-o morală de conjunctură, superficială şi angoasantă. Mimetismul religios este mai rău decât ateismul. „Starea pe loc” nu este de fapt o „stare pe loc”. Este realitatea ce scapă simţurilor şi minţii noastre. Este mişcarea în absolut ce impune fiinţei permanenta primenire de sine, veşnica înnoire. Aici, raportul sinelui cu sine este depăşit la infinit. Este o dăruire absolută de sine, dar şi o revenire absolută la sine. Eminescu a simţit lucrul acesta atunci când a spus: „Ca să pot muri liniştit // Pe mine mie redă-mă”.Starea pe loc este gravitaţia divină în jurul căreia înfloresc lumile… Și, într-adevăr, aşa cum sugeraţi şi în întrebare, este acel ceva care îl propune pe „tu”, pe celălalt. Este origine a existenţei ,existenţa ca ex-entis, adică ieşirea din ascundere a fiinţei şi crearea unui nou pol pentru dialog - dia-logos.
Aveţi poezii pe care le dedicaţi anumitor personalităţi, de pildă: Sfântului Isaac Sirul, Aurel Matei, Paul Evdokimov, Mircea Eliade, Ion Jalea, Nikolai Berdiaev, Aurel Dumitraşcu, Nichita Stănescu. Este un omagiu pe care simţiţi nevoia să-l aduceţi în versuri sau un fel de discuţie peste timp a celor ce-au plecat dintre noi, lăsând în urmă lucrările sau întâmplările lor?
Este întâlnirea vie, în Duh, cu aceşti oameni. În perioada în care am gândit, am trăit şi am scris acele poeme, am avut sentimentul unei întâlniri reale într-un adevărat banchet al frumuseţii. Odată, am scris: „O, frumuseţe, o, har! // Să te-ntâlneşti cu toţi acei ce-şi unesc respirarea prin vremi…”Cât timp v-a luat să scrieţi volumul „Poeme pentru copilăria sufletului”? Credeţi că ar trebui să rămânem copii toată viaţa?
Nu ştiu cu exactitate cât timp mi-a luat. Nici nu contează. Știu doar că aceste prime poeme au trecut prin filtrul mai multor „aşezări”. Au fost scrise şi rescrise. Cartea a fost făcută şi refăcută. Multe poeme au fost publicate în diverse reviste… Nu aveam „curajul” să ajung la o editură. Impulsul l-am primit de la Ovidiu Dunăreanu, minunatul scriitor şi prieten de vocaţie, actualmente directorul editurii Ex Ponto din Constanţa. Prea multă întârziere sub teascurile exigenţei - aproape douăzeci de ani.„Copilăria sufletului” nu este doar o stare a sufletului, o vârstă… Este însuşi „organul” de receptare a miracolului poetic, este sufletul care poartă în el sămânţa uimirii, a fascinaţiei. Fără acest „organ” nu putem înainta, cum ar spune Blaga, în orizontul misterului. Copilăria sufletului este starea în care sufletul este permisiv jocului revelării. Dincolo de această „copilărie”, chipul divin din noi se osifică, devine rezistent la miracol. „Sufletul copil” este singurul în stare să intercepteze lumina din interiorul cuvântului limbii, adică principiul revelator din câmpul existenţei noastre, alături de lumina fizică… Astfel, limba îşi recapătă funcţia ei de început, de spaţiu al manifestării în adevăr şi întru frumuseţe. Da, cred că ar trebui să rămânem copii toată viaţa! Să lucrăm toată viaţa pentru a rămâne copii. Nu e puţin lucru.
Recunosc că atunci când am citit poemele dumneavoastră m-am simţit proiectată într-o altă dimensiune, o dimensiune tăcută, cea dintre vis şi trezie, am avut senzaţia de şoaptă între două lumi, ca o chemare mută, nu ştiu cum s-o descriu, dar cert este că m-a proiectat într-o lume aproape încremenită, în care foiesc zboruri subtile, invizibile, o lume curată, puţin tristă, oarecum melancolică, o lume pierdută, magică, în care m-am simţit intrusă şi recunoscătoare în acelaşi timp că am avut acces la ea. De unde aplecarea aceasta către lumea heruvimilor, a îngerilor? E „de vină” puţin şi formaţia dumneavoastră teologică?
Următoarele două cărţi, „Poeme… în răcoarea serii” şi „Scara fără îngeri” continuă acelaşi experiment în marginea miracolului. Sunt largi parabole ale bucuriei şi tristeţii, ale construcţiei şi deconstrucţiei, ale căutării fărâmei de adevăr fără de care murim.În „Scara fără îngeri”, pe lângă melancolii şi visare, vă veţi întâlni şi cu lucidităţile mele cotidiene concretizate în revoltă, ironie şi chiar sarcasm. Răutatea şi prostia acestui veac în care ne-a fost dat să fim contemporani mă revoltă şi mă întristează până la moarte. Îngerul, ca şi omul, este un partener viu, raţional, sublim. Este un partener de călătorie şi zidire, un prieten. Nu studiile teologice m-au adus întru acestea. Specializarea în exces face din îngeri simple afişe.
Sunteţi genul de poet care se lasă invadat de inspiraţie sau vă aşezaţi la masa de scris şi aceasta vine? Trebuie să existe un mediu propice pentru poezie sau poezia se creează indiferent de atmosferă, de stare, de problemele cotidiene, de suferinţele interioare? Sau toate acestea sunt cele care dau suflu divin versurilor?
Da, cred în inspiraţie. O simt, o trăiesc… Dar vreau să fac o diferenţiere între inspiraţia de moment şi inspiraţia continuă. Există inspiraţie de moment, care se consumă ca un meteor, şi există inspiraţia permanentă. Poetul născut este sub acest „blestem” (binecuvântare) pentru totdeauna. Este sub zodia inspiraţiei continue. Parafrazându-l pe Heraclit, această inspiraţie se aprinde şi se stinge după măsură. Măsura intră deja în iconomia (lucrarea) divinilor. Sub acest foc al inspiraţiei, poetul lucrează asupra cuvântului limbii, îşi construieşte Poemul… Este nevoie şi de o anume inginerie a textului. Aceasta izvorăşte din talent şi exerciţiu. De aceea poetul dator este să cunoască tot ce s-a scris până la el şi să-şi formeze stilul său propriu - formă şi conţinut. Poezia răsare indiferent de atmosferă. Numai că în zgomotul lumii ea nu se poate auzi. Poezia este frumuseţe şi, de aceea, aşa cum spune Nietzsche, frumuseţea vorbeşte cu voce scăzută, nu este urlătoare, asemenea urâciunii şi răutăţii…Este de datoria poetului să facă tot posibilul ca versurile lui să vadă lumina tiparului? Ce înseamnă acest lucru în România?
Da. Poetul trebuie să lucreze la „toată zidirea”. De la „zidirea” versului până la „zidirea” cărţii. Materia este locul epifaniilor. Poezia este o epifanie care îşi are suportul material în carte, pe foaia de hârtie. Cartea este „mormântul” poeziei şi, de câte ori este deschisă şi citită, acest „mormânt” devine loc al învierii, tărâm al minunii, izvor de viaţă. Cititorul intră deci în acest scenariu. Ia parte la actul creaţiei, la miracol. Este zeul care ţine în mâinile sale viaţa şi moartea. Deschiderea şi citirea cărţii sunt gesturi divine.În România sunt edituri generoase care publică poezie. Este mai greu cu difuzarea. Dar noi trebuie să înţelegem că poezia este apanajul unei aristocraţii a spiritului. Nu este un bun al „maselor largi populare“. Cel care vrea să citească poezie o caută şi o va găsi cu siguranţă. Magnetul spiritului său va găsi exact ceea ce-i trebuie… Nu am îndoială în privinţa aceasta.
Se poate trăi din versuri? De ce a ajuns să fie atât de puţin „văzut” poetul român?
Se poate trăi, dar nu se poate subzista - fie-mi îngăduit jocul acesta de cuvinte!… şi de ce este atât de puţin văzut poetul român?… Probabil din cauza unei acute „miopii“, dinspre privitor… Poezia, lumina ei, este pentru „ochii sănătoşi”, nu pentru „ochii bolnavi”. Poetul nu are nicio vină…În momentele mele de adâncă tristeţe tind să cred că poezia are un rost pur metafizic: să nu mergem cu „mâna goală” la Judecata de Apoi a culturilor. Un singur vers de va trece proba focului divin, este bine. Ne vom ţine de „poala” lui şi vom intra în Împărăţie. Este mare lucru. Este, poate, singurul lucru mare. În rest, moartea şi locuinţa morţilor…
Există în Medgidia, oraşul care v-a adoptat, un spaţiu unde se pot întâlni poeţii, scriitorii? Au adulţii un loc al lor unde pot discuta despre problemele lor, unde îşi pot susţine lucrările, unde se fac lecturi de poezie, un fel de cenaclu pentru adulţi?
Nu. Nu-i organizat nimic care să satisfacă exigenţele unei astfel de întâlniri. Întâlnirile şi discuţiile se petrec din când în când la biblioteca oraşului, a Casei de Cultură „I.N. Roman” sau întâmplător, prin oraş. În rest!… Sperăm ca în viitor să realizăm un cenaclu, o cafenea literară. Vom vedea…Și pentru că veni vorba de Medgidia, Liviu Țiplica a ales un poem scris în 2010 pentru a vi-l oferi spre lectură.
La Medgidia, în umbra lui Orfeu
Ovidiu tace, reîntors în piatră,privirea şi-o retrage din senin,
paşii lui duşi pe Pontul Euxin
către o stea sau către stele latră.
Întunecat e-n miezul lui cuvântul
Și-n chinga nopţii care mă cuprinde
Iudele ţării simt că mă vor vinde
şi-n val de mare mi-or săpa mormântul.
Arcul de umbră în puterea lunii
m-o legăna cu calmă disperare,
şi-n ochi şi în auz cu punţi de sare
m-o coborî în marginea genunii.
Acolo o să-l văd pe Dumnezeu
Suit pe cruce şi bătut în cuie,
scuipat de o istorie călâie
urzită ruşinos de neamul meu
ce şi-a ales tembelii să-l conducă…
În zbor sublim, printre sublime astre,
cu gând meschin şi glorie caducă,
un înger rău m-o prăvăli în vid,
unindu-mă cu tainice dezastre.
(Liviu Țiplica, 2010)
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii