Pianistul Dorian Pîrvu - „Am revenit în ţară cu gânduri artistice mari“

Unul dintre cei mai valoroși pianiști autohtoni ai momentului, Dorian Pîrvu, ne vorbeşte, în cadrul unui interviu, despre viaţa de artist, dorinţa de a cunoaşte şi alt mod de a face artă, dar şi despre planurile de viitor.

Studiaţi pianul de la vârsta de şase ani. Ce a inspirat alegerea acestui instrument? De asemenea, credeţi că este mai indicat pentru un copil să fie introdus în lumea fascinantă a pianului de la o vârstă fragedă sau când este mai mare şi se poate concentra mai uşor?

Cu talentul muzical te naşti. Îl ai sau nu îl ai. Eu am avut norocul să-mi fie descoperit acest talent şi apoi, cu sprijinul părinţilor, să-mi fie cultivat. Nu eu am ales pianul, ci pianul m-a ales pe mine.

Aţi trăit, timp de un deceniu, în Grecia, unde aţi fost profesor de pian şi pianist la Baletul de Stat din oraşul Larisa. Ce a declanşat dorinţa de a pleca din ţară natală, dar şi de a reveni?

Bărbaţii sunt, în general, imprevizibili. Nu am plecat din ţară mânat de frustrări sau de neîmpliniri profesionale. Am plecat din dorinţa de a cunoaşte şi alt mod de a face artă. Am trăit experienţa artistului într-o ţară cu tradiţie muzicală şi asta mi-a deschis noi orizonturi. Am avut contacte cu artişti de prestigiu din Grecia şi - lucru îmbucurător - am reuşit să menţin colaborarea cu ei şi întorcându-mă în ţară.

Prin prisma experienţei acumulate, aţi spune că publicul este diferit, în funcţie de ţară?

Grea întrebare. Publicul iubitor de frumos este acelaşi oriunde te-ai afla. Este diferit modul în care ajungi la acest public. Problema artiştilor din România este că există destul de puţine locuri în care pot fi văzuţi.

În opinia dumneavoastră, prin ce calităţi se distinge un mare pianist?

Am ascultat de-a lungul vieţii numai câţiva mari pianişti. I-am ascultat, nu i-am întâlnit personal. Marii pianişti se nasc prea rar. Cu certitudine vă pot spune că principala lor calitate este talentul muzical şi, nu în ultimul rând, seriozitatea artistică.

Fiecare artist are un mod diferit de a aborda relaţia cu publicul şi cu muzica. Care este modul dumneavoastră?

Studiez şi repet mult. În timpul repetiţiilor, eu sunt propriul meu public şi credeţi-mă că sunt foarte exigent cu mine însumi. Respect publicul aşa cum respect muzica. Îi ofer muzică şi respect, iar de la public primesc întotdeauna... aplauze.

Credeţi că într-o societate în care contează mai mult imaginea, tinerii mai sunt interesaţi să înveţe instrumente muzicale şi să ajungă la nivelul lui Franz Liszt sau Dinu Lipatti?

Liszt sau Lipatti nu au fost instrumentişti. Au fost genii muzicale. Dacă înveţi să cânţi la un instrument nu înseamnă că eşti muzician. Înseamnă că eşti educat şi că iubeşti arta şi frumosul. Şi atunci când iubeşti arta, despre ce imagine vorbim?

Cum ar defini un pianist libertatea de exprimare artistică?

Atunci când preferinţele artistice ale pianistului coincid cu cele ale publicului. Cu alte cuvinte, să cânţi ce-ţi place şi să fii apreciat.

Vă oferă viaţa de artist tot ceea ce aţi visat atunci când aţi ales-o?

Un artist nu se opreşte niciodată din visare. Cânt şi încânt publicul, şi asta este cea mai mare mulţumire.

Povestiţi-ne despre proiectele muzicale din prezent şi din viitorul apropiat.

Am revenit în ţară cu gânduri artistice mari; am câteva proiecte de suflet. Publicul mă va ajuta să înţeleg priorităţile. Caut muzicieni talentaţi cu care să pot colabora. Concomitent, predau la şcoala de muzică Delta Music School din dorinţa de a transmite şi tinerilor talentaţi din experienţa mea artistică.