Profesorul campionului olimpic la nataţie Răzvan Florea Octavian Tileagă - „Un antrenor bun este acela care nu greşeşte“ (galerie foto)

Dovada că oamenii de lângă tine, prin cunoştinţele, priceperea şi determinarea pe care o au, îţi influenţează viitorul este cât se poate de adevărată şi o putem vedea în faţa noastră atunci când citim despre performanţa înotătorului constănţean Răzvan Florea. Octavian Tileagă este profesorul de înot cu care Răzvan a făcut una dintre cele mai bune echipe pe care le-a dat nataţia românească în ultimele decenii. Numai un profesor pasionat de activitatea pe care o desfăşoară de-o viaţă se poate dedica complet copiilor performeri ai nataţiei.
 
Un om plin de viaţă, voioşie, care emană un optimism ieşit din comun. Iubeşte copiii la fel de mult cum îşi iubeşte meseria pe care a practicat-o decenii întregi, căreia i s-a dedicat şi care a devenit un stil de viaţă. Intens, solicitant, dar plin de satisfacţii. Cariera de profesor antrenor al celor mai buni copiii ai nataţiei constănţene şi nenumăratele deplasări pe care le-a făcut cu elevii săi, pe tot globul, i-au deschis apetitul pentru cea mai bună investiţie: călătoriile. Iar celor cărora le-a devenit mentor le transmite zi de zi că amintirile frumoase şi vacanţele sunt singurele bunuri proprii pe care nu ni le poate fura nimeni. Energia pe care o  emană nu te-ar face să crezi că este în prag de pensionare, însă spune că nu este pregătit pentru a se retrage. Viaţa profesională mai are multe de oferit, la fel cum şi el mai are de pregătit campioni ai nataţiei constănţene. Acum se dedică celor 45 de copii care sunt pe drumul performanţei şi pe care îi pregăteşte alături de fosta sa sportivă Elena Hanu.

Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru înot?

Primul meu contact cu înotul a fost la cinci ani, la Eforie, unde am venit cu părinţii în concediu. A doua zi, când ne-am întors la Oradea, m-au şi înscris la înot. Am făcut înot de performanţă, dar nu de înaltă clasă, nu am avut acest noroc, probabil că nici talentul nu m-a ajutat prea mult să ajung pe podiumul naţional. Am o singură medalie câştigată într-o competiţie interzonală, pe care o ţin cu sfinţenie în casă. Am câştigat-o pe la 12 ani. Viaţa mea a fost şi este înotul. Iniţial, am vrut să fac facultatea de drept şi visul meu era să merg la o şcoală de detectivi, fosta şcoală a Ministerului de Interne de la Băneasa. Soarta a făcut că în acel an s-a anunţat că nu se mai echivalează facultatea de drept cu şcoala de la MAI şi am hotărât să merg la sport. Am ajuns la IEFS Bucureşti, am absolvit printre primii şi am avut posibilitatea de a-mi alege locul unde să merg. Voiam să merg acasă, la Oradea, dar în acel an, în 13 judeţe au fost blocate posturile şi, tot ca o consecinţă a sorţii, am ajuns la mare. Am avut rezultate foarte bune în anii următori, lucru care a atras atenţia partidului, cum era în acele vremuri. Am fost chemat de secretarul Vâlcu, care mi-a propus să rămân în Constanţa şi care mi-a oferit şi o locuinţă de serviciu, ceea ce m-a determinat să rămân aici. Şi de 42 de ani sunt tot aici. Eu activez acum doar pentru înotul de performanţă şi m-am preocupat de copiii cu aptitudini, am lucrat mai mult de trei sferturi din activitate.

Cum ați contribuit la performanța sportivilor constănțeni de top?

Rolul meu nu îl văd decât ca pe un exemplu personal. Dacă ei iubesc un lucru, se ţin de el şi încearcă să-l parcurgă cu toată dăruirea, eu spun că majoritatea reuşesc. Bucuria mea este atunci când îi văd pe copiii care-şi termină stagiatura la sport, se apucă de facultăţi, că perseverează şi nu cedează. Am mândria că, în activitatea mea, nu am avut niciun copil care nu şi-a terminat facultatea. Mulţi sunt tentaţi să spună că, dacă au făcut sport, nu vor fi în stare să termine o facultate. E adevărat că sportul îţi mănâncă mult timp, dar ceea ce se omite este faptul că sportul îţi imprimă un obicei de a-ţi programa riguros ziua, ceea ce la elevul obişnuit nu se întâmplă.

Cine au fost elevii dumneavoastră?

Se remarcă Răzvan Florea, un supertalent. Nu am fost doar eu antrenorul lui, a avut vreo cinci antrenori. El iubeşte înotul. Şi acum este în stare să meargă la ora cinci dimineaţa, numai să intre mai repede în apă. A doua lui mare şansă a fost ambiţia, tot ce şi-a propus a reuşit. Având un copil atât de talentat şi care nu punea condiţii în pregătire, faţă de alţii, supus unui antrenament riguros şi bine planificat, a ajuns în top. Lui Răzvan nu trebuia să-i explic de ce face o repetare a unui exerciţiu. Când ne-am despărţit, i-am spus că am un mare regret, că nu ştiu dacă vreodată voi mai da peste un sportiv ca el. A fost şansa antrenorului, a mea. În afară de el am mai avut vreo 20 - 30 de copii care au bătut la porţile lotului naţional, au fost promovaţi, iar din aceştia, şase au participat la competiţii internaţionale de mare anvergură.
 
Au fost Mirela Mercic, Andrei Ciurcă, Florin Nicola - actualul director de complex la şcoala de înot a lui Răzvan Florea, Elena Catană, actuală Hanu - prima campioană de seniori a României, din Constanţa, care este acum colega mea şi parteneră de antrenament. Bucuria mea a fost că am reuşit să le induc dragostea mea pentru sport, mulţi dintre aceştia au mers pe urmele mele cu meseria. De exemplu, Loredana Horvat este antrenoare în Canada, Andrei Ciurcă este în SUA.

Ce calităţi trebuie să aibă o persoană pentru a fi un bun antrenor?

Mulţi antrenori motivează dragostea pentru copii, plăcerea de a lucra cu copiii mici. Dacă nu îţi plac copiii, antrenorul devine un mic terorist. Cunosc destul de mulţi antrenori aşa. Un antrenor bun nu este neapărat un antrenor care obţine un rezultat, ci unul ce reuşeşte în permanenţă să scoată rezultate. Nu are nimeni pretenţia să scoţi mereu medalii olimpice, dar, în activitatea ta, dacă lucrezi corect şi profesionist, nu se poate să nu apară o masă mare de copii pe care să-i vezi în fruntea înotului românesc. Singura mea contribuţie la succesul lui Răzvan Florea a fost că nu am greşit cu el. Dacă eram un antrenor care să nu fie pasionat de meseria lui sau care să aibă informaţii eronate în ceea ce priveşte această meserie, atunci puteam să fac cu el o pregătire neadecvată cerinţelor individuale. Un antrenor bun este un antrenor care nu greşeşte, în rest, el se perfecţionează. Ca să nu faci greşeli mari trebuie însă să cunoşti metodica antrenamentului.

Care este vârsta potrivită pentru ca un copil să înceapă să facă înot?

Mai devreme de vârsta de şase ani este prematur ca un copil să înceapă înotul, până atunci, el nu are autocontrol asupra mişcărilor. Actualii copii pe care îi am ajung pe locul 20, unii chiar 15, la nivel naţional. Consider că nu trebuie să forţezi copiii de mici să înveţe să înoate. Să-i laşi să progreseze până pe la 11 - 12 ani. Din punct de vedere fiziologic, nu trebuie să forţezi copiii, asta le-am spus mereu, când am fost, timp de cinci ani, antrenor federal la Federaţia de Nataţie, celor care se pregăteau să devină antrenori.

Există vreo diferență între elevii de acum 20 de ani și cei de astăzi?

Enormă. În primul rând, motivaţia. Mulţi dintre colegii mei o pun pe seama Internetului, dar eu spun că este mai mult vorba de libertatea care li se acordă şi pe care ţi-a creat-o sistemul. Generaţiile de după revoluţie s-au aruncat în libertate şi astfel au pierdut simţul realităţii. Totul a fost completat de Internet, iar în această situaţie, de vină sunt părinţii, că îi lasă de dimineaţă până seara la calculator.
 
Internetul este un mijloc de a te culturaliza, însă copiii nu fac altceva decât să se joace prin intermediul lui. Copilul nu are discernământ până la o anumită vârstă, nu este vina lui că nu înţelege anumite lucruri.
 
Pe copii nu-i mai preocupă sportul şi din cauza sistemului de învăţământ din ce în ce mai restrictiv în privinţa activităţii fizice. Când făceam practica la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti, îmi amintesc că pe 60 - 70% dintre elevii unei clase i-aş fi luat la înot a doua zi. Acum, dacă mergi într-o clasă, 60 - 70% sunt obezi. Plus că sunt neîndemânatici.

De ce își trimit părinții în ziua de astăzi să facă sport, pe ce considerente?

Părinţii aduc copiii la sport pentru ca cei mici să aibă o activitate, iar ei să-şi vadă de serviciu, de casă, de alte treburi. Am rămas surprins de părinţii care-mi spuneau să pot veni cu copilul doar la anumite ore. Înainte, erau bunici care aveau grijă de programul nepoţilor, existau autobuze care-i luau de la şcoală pe copii şi-i duceau la antrenament… Acum nu mai există aproape nimic din toate acestea. Acum, părintele decide viitorul copilului. Dacă copilul vrea tot timpul la părinţii lui, este clar că a fost adus forţat la înot. Dacă copilul nu iubeşte înotul, nu va face nimic, mai ales că este un sport extrem de plictisitor, stai tot timpul cu capul în apă, singur. Dacă copilul iubeşte apa, el nu va simţi plictiseala niciodată.

La ce nivel al carierei sunteți acum și cât vă doriți să mai pregătiți sportivi?

Nici nu mă gândesc să fac altceva deocamdată. În afară de înot, nu mă preocupă nimic. Anul acesta, ar fi trebuit să ies la pensie, dar pentru că o să împlinesc vârsta de pensionare după începerea anului şcolar, pot profesa. În ianuarie, anul viitor, voi solicita prelungirea activităţii cu încă trei ani, cât se va putea legal, apoi voi opta probabil pentru cluburile private.

Mai sunt copiii motivaţi de practicarea spotului de performanţă?

Singura motivaţie a copilului de astăzi pentru a face performanţă este autodepăşirea. Înotul nu este un sport care să-ţi aducă bani. La înot mai degrabă cheltuieşti bani, să-ţi iei echipamente şi cele necesare. Dacă ai dragostea de înot, ulterior poţi să te realizezi şi dau din nou exemplul lui Răzvan, care a ajuns la standardul la care este azi. Inclusiv familia şi-o datorează activităţii de la înot, aşa s-a cunoscut cu soţia sa. Performanţa este motivată de dragostea de înot şi de autodepăşire.

Cum îi putem motiva pe copii să facă performanţă, şi nu doar să înveţe să înoate?

În primii ani, încercam această motivare, dar acum nu mai încerc. O practic doar atunci când văd că acel copil iubeşte înotul, arătându-i că prin performanţele pe care le obţine îşi creează o anumită imagine printre colegii şi prietenii lui, în oraş, în ţară, în lume, ceea ce nu este puţin. Copiii ţin foarte mult la imaginea lor, e un paradox pe care părinţii nu îl realizează şi aşa se ajunge ca aceştia să-i pedepsească foarte aspru, trecând peste personalitatea lor. Copilului trebuie să-i respecţi şi să-i dezvolţi personalitatea, dar să fie pozitivă. Copilul simte nevoia să fie lăudat.
 
A doua motivaţie este plăcerea de a vedea lumea. Acum oricine poate vedea lumea, dar prin sport poate vedea lumea gratuit. Am copii de părinţi înstăriţi care se duc sistematic în călătorii. Nu este acelaşi lucru ca atunci când merg cu mine în Bulgaria, de exemplu, se simt mândri de ieşirea lor, pentru că au meritat-o.

Ne puteţi împărtăşi câteva dintre cele mai frumoase amintiri din cariera de antrenor?

Din punct de vedere profesional, nu încape îndoială, cea mai frumoasă amintire este finala olimpică de la Atena, din 12 august 2004. Îmi amintesc ca şi acum că au venit cei din presă, după medalia obţinută de Răzvan, şi m-au întrebat dacă realizez ce am făcut. Eram conştient, le-am spus că am luat-o ca pe o ambiţie proprie pe care am reuşit-o, dar încă nu realizez impactul asupra înotului, în România, sau imensitatea rezultatului. Chiar înainte cu două, trei zile de finala de la 200 de metri spate, m-am întâlnit pe aleile Satului Olimpic cu Ion Ţiriac şi cu antrenorul federal de la atletism, care mi-a spus: „Ştii ce înseamnă la voi ca un băiat să ia medalie?! E ca şi cum la mine, la atletism, un alb ar lua medalie la probele de fond“. Dar după câteva zile, a luat bronzul.

 
O amintire frumoasă este şi excursia în safari pe care am făcut-o tot datorită sportului, atunci când am fost la Cupa Mondială, în 2004, în Africa de Sud. Eu sunt pasionat de animale şi când m-am văzut în sfârşit în safari, înconjurat de lei, tigri… Mi-am propus să mai merg încă o dată. Cele mai frumoase amintiri ale mele sunt legate de viaţa profesională.

V-a urmat cineva din familie pasiunea pentru înot?

Din păcate, nu. Băiatul meu o urmează pe mama lui, care a fost scutită de sport toată viaţa (râde). El este profesor de istorie - geografie, îi place sportul, dar la televizor.
Ce nu faceți atunci când nu antrenați?
 
Cea mai mare pasiune a mea este călătoria, pentru care sacrific toţi banii, este boala mea, dar foarte bună. Cu amintirile rămânem în viaţă. Le spun mereu copiilor mei că singurul lucru care îi aparţine omului şi pe care nu i-l poate lua nimeni sunt amintirile. Îmi planific vacanţe mereu când am liber, îmi place să văd lumea. Şi când am puţin timp liber, merg pe plajă, pe faleză, să mă mişc, să respir aer curat.

Cum vedeţi Constanţa altfel?

Eu sunt orădean, crescut, născut şi educat tot acolo. Prin urmare, originea mea îmi impune să iubesc acest oraş pentru tot restul vieţii. Constanţa a fost pentru mine, la început, un vis frumos, lucru care, după ce am venit aici, s-a transformat într-o pasiune pentru acest oraş. Eu şi acum am schimburi de replici cu prieteni, foşti sportivi, care îmi critică faptul că arăt doar părţile frumoase ale oraşului. Unii chiar mă acuzau că fac parti-pris-uri. Eu am devenit un constănţean înfocat, mai mult decât un constănţean get-beget. Asta pentru că îmi place marea. Sunt o fire optimistă şi văd doar partea frumoasă a lucrurilor, partea urâtă o judec doar în capul meu, dar nu o spun.
 
Sursa: voceaconstantei.ro