Psihologul Cristina Dincu, despre „drogul violului”, relaţia profesor-elev, părinte-copil

Învăţământul constănţean a fost zguduit, recent, de un scandal privind un posibil viol. Se vorbeşte, neoficial, despre existenţa GHB, aşa numitul drog al violului. Dincolo însă de acuzaţii de natură sexuală, elevii din şcolile constănţene nu sunt străini de acte de violenţă verbală şi fizică. Asistăm la o răsturnare a valorilor din Educaţie? Cărui fapt se datorează derapajele unora dintre elevi? Cât este de importantă educaţia primită în familie, în primii ani de viaţă? Ce influenţă poate avea un anturaj indezirabil asupra unui elev? La aceste întrebări răspunde, într-un interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanţa, psihologul Cristina Dincu.
 
Un scandal privind un posibil viol a clătinat, recent, învăţământul constănţean. Dar nu este prima situaţie care ajunge în atenţia autorităţilor şi a presei. Dincolo de acuzaţii de natură sexuală, elevii din şcolile constănţene au fost, uneori, autorii unor violenţe verbale şi fizice. De ce credeţi că se ajunge la astfel de fapte?

Pentru că şcoala este oglinda societăţii, aşa cum copiii reprezintă oglinda familiei. Prin urmare, o societate agresivă, în care nu există valori, şi o familie tensionată nu pot da naştere decât unor disfuncţii. Odată ce agresivitatea este prezentă în societate şi excesiv mediatizată, asta învaţă şi copilul. El învaţă că se poate impune sau poate ieşi în evidenţă folosindu-se de forţa fizică sau de statutul economic pe care îl are şi mai puţin că se poate impune prin dezvoltarea propriei personalităţi, prin creşterea şi dezvoltarea abilităţilor personale, întărirea propriului eu.
Este vorba şi de vârstă, de perioada adolescenţei, cea mai dificilă perioadă a vieţii. Acum încercăm să stabilim cine suntem, să ne găsim propriul drum, să ieşim în evidenţă. Atunci când exemplele din jurul nostru se legitimează prin agresivitate, prin non-valoare, este firesc ca aceşti copii să procedeze potrivit exemplelor. Învăţăm mai mult din faptele celorlalţi decât din vorbe.

Pornind de la un caz concret, s-a vorbit, din nou, despre existenţa unui drog numit GHB (Gamma-hydroxybutyrate), supranumit „drogul violului”, praf fără miros şi fără gust care, pus în băutură, ar avea caracteristica de a lipsi persoana căreia i-a fost administrat de discernământ. Ce spun psihologii despre acest drog?

Consumul de GHB nu reprezintă un fenomen în România. Efectele sunt similare cu cele ale consumului de ecstasy. Noi, psihologii, atragem însă atenţia asupra faptului că şi consumul de alcool este un drog şi poate avea aceleaşi repercusiuni asupra individului.
De asemenea, consumul de GHB poate duce la nelinişte, atacuri de panică, insomnie, transpiraţie, tahicardie şi hipertensiune. Pacienţii în sevraj pot dezvolta psihoză şi delir.

Ce rol au învăţătorii, profesorii, în principiu, mediul în care este şcolarizat un copil în evitarea situaţiilor de genul celor mai sus menţionate?

Rolul învăţătorilor este cel de pedagog, Cel care îţi transmite informaţia, nu doar în legătură cu o anumită materie, ci şi în legătură cu modul în care te poţi dezvolta frumos, şi mijloacele prin care poţi să te integrezi în societate. După părinţi, profesorul este următorul formator de opinie, de mentalităţi, cel care îşi pune amprenta asupra personalităţii noastre. Şi el trebuie să iniţieze discuţii legate de sexualitate, de protecţie, de consumul de droguri etc.

Profesorul are rolul de a găsi motivaţii prin care să îl determine pe elev să înveţe, pentru că se ştie că un nivel ridicat de inteligenţă corelează cu un nivel mai scăzut de agresivitate.

Învăţământul din România a fost, în ultimii ani, subiectul unor dezbateri foarte aprinse şi al unor scandaluri majore. S-a vorbit în egală măsură despre dascăli slab pregătiţi, despre profesori violenţi, uneori despre şpăgi. Ce efect are vicierea sistemului de educaţie asupra elevilor?

După cum am spus, meseria de profesor este una vocaţională. Trebuie să ai un anumit har pentru a putea presta această meserie, pentru că implică, pe lângă multe cunoştinţe, şi integritate şi morală personală şi profesională. Profesorul este cel care poate să-ţi dea încredere în tine, să te înveţe să te dezvolţi, şi tot el este cel care îţi poate tăia aripile. Se dezvoltă multe frustrări, anxietăţi, tensiuni, atunci când copiii simt că sunt nedreptăţiţi, că în şcoală, în loc să primeze valoarea personală, şi anume cât de mult ai învăţat şi cât ştii, uneori contează banii pe care părinţii îi aduc de acasă.
Profesorii care încurajează astfel de practici le fac rău atât copiilor care învaţă şi sunt nedreptăţiţi, cât şi celor care nu învaţă, însă obţin notele dorite. Cei din urmă, vor fi demotivaţi în sensul învăţării, al muncii, al dezvoltării personale, ceea ce le va crea un deficit de adaptare la vârsta adultă.

Educaţia defineşte un om dincolo însă de pregătirea sa profesională, dincolo de studii, de distincţii. Credeţi că ceea ce un elev pierde astăzi din punct de vedere al educaţiei familiale şi şcolare se poate recupera mai târziu?


E o vorbă a românilor legată de „cei şapte ani de acasă”. E perfect adevărată şi ceea ce nu s-a făcut în anii aceştia este aproape imposibil de recuperat. Aşa cum este greu de presupus că familia, şcoala sau societatea se vor ocupa de copil în alt moment al vieţii lui, cu scopul de a recupera deficitul cognitiv, educaţional, comunicaţional creat în cei şapte ani.

Care este rolul care le revine părinţilor în această poveste? Cât de importantă este educaţia primită în familie, în primii ani de viaţă?

Rolul cel mai important în viaţa copiilor le revine părinţilor. Încă din primul moment al vieţii, când copilul este pus la sânul mamei, pentru a înţelege că este iubit, protejat, în siguranţă. Pe măsură ce copilul creşte, în ecuaţie mai intră comunicarea, educaţia, puterea propriului exemplu. Personalitatea se formează în primii ani de viaţă. Reperele morale, educaţionale, culturale, afective, pe care le trăieşte copilul în familie vor fi cele pe baza cărora se dezvoltă personalitatea viitorului adult. Armonia, echilibrul, comunicarea, atenţia, toate sunt ingrediente absolut necesare pentru p dezvoltare psihică, afectivă, morală armonioasă.

Există numeroase situaţii în care, copii provenind din familii linişte, onorabile devin de nerecunoscut. Ajung să frecventeze medii rău famate, să se drogheze, uneori, chiar să fure. Unde anume se produce, în aceste cazuri, ruptura?

Atunci când am vorbit despre educarea copiilor am pus un accent deosebit pe comunicare. Pentru că ea dezvoltă şi întreţine legătura între copil şi părinte. În momentul în care apar rupturi în comunicare, părintele pierde controlul asupra copilului. Vârsta adolescenţei, o societate lipsită de valori, comunicarea întreruptă între copil şi părinte pot aduce copiii în astfel de situaţii.

Cum pot fi readuşi aceşti copii pe ceea ce, generic, numim calea cea buna?

Numai prin eforturi susţinute din partea părinţilor, care trebuie să înveţe să nu mai eticheteze şi să îşi asume o parte din ceea ce înseamnă “eşecul” de moment al copilului. E un întreg travaliu pentru părinţi, pentru că ei trebuie să facă o introspecţie în legătură cu propria persoană şi să recunoască anumite erori în relaţia pe care o au cu copilul. Cei mai mulţi părinţi, din experienţă ştiu, pleacă de la ideea că problema este a copilului şi eventual îl duc la un psiholog care trebuie să „îi scoată problema din cap”, „să-l repare”. De aceea spun că este un proces dificil, dar nu imposibil.

Prin ce metode pot fi motivaţi elevii să înveţe, atât de părinţi, cât şi de profesori, în contextul în care modelele lor sunt astăzi tot soiul de „vedete” promovate excesiv de mass media, figuri care nu sunt din niciun punct de vedere un exemplu?

Prin independenţa pe care ţi-o dă conştiinţa propriei valori. Eşti, în mare parte, propriul stăpân, sigur de cunoştinţele tale, gata să obţii un loc de muncă bine plătit, în ţară sau în străinătate şi, în egală măsură, gata să îţi dezvolţi propria afacere. Chiar dacă România de azi nu apreciază valoarea personală, în Europa şi nu numai un om bine pregătit este un om plătit.

Pentru că am menţionat modelele, de ce credeţi că formulele succeselor dobândite foarte uşor, dar efemere, îi încântă atât de mult pe elevi?

Pentru că aceste „modele” reprezintă drumul scurt spre succes. Vă aduceţi aminte de personalul din Pinocchio care, în timp ce acesta merge spre şcoală, îl opreşte şi îi spune „N-ai auzit de metoda mai uşoară către succes?” şi începe să-l corupă… Şi atunci e normal pentru orice fiinţă să caute şi să accepte drumul mai scurt spre atingerea nevoilor, viselor, scopurilor.

Putem vorbi despre o răsturnare a sistemului de valori, chiar şi în Educaţie? Cine sunt responsabilii?

Îmi place să cred că sunt cazuri izolate acelea în care profesorii nu se respectă pe ei şi profesia lor. Ne lovim aici şi de o mentalitate balcanică, pentru că în fiecare grup se găseşte o persoană dornică să strângă bani, atenţii pentru profesori, cu scopul de a-i face mai blânzi în judecarea lucrărilor, a tezelor etc.
Renaşterea morală pleacă de la fiecare individ şi de la curajul de a spune „nu” atunci când se află pus în faţa unei astfel de situaţii.
În ceea ce priveşte responsabilitatea, e un întreg lanţ vicios, plecând de la anomia socială, de la importanţa pe care o acordă oamenii politici Educaţiei şi continuând cu realităţile vieţii cotidiene, respectiv salarii prea mici pentru o viaţă decentă. Aşa cum spuneam, o problemă rămâne mentalitatea balcanică, anume înclinaţia psihologică a poporului român spre a face compromisuri, de genul „capul plecat sabia nu-l taie”, „te faci frate cu dracul până treci podul”.