Remus Macovei, preşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor „Regina Maria” Constanţa Din păcate, este o „inflaţie” de falşi eroi

Cum se definesc eroii secolului XXI? Cu ce diferă ei de eroii secolelor trecute?

Aş începe prin a încerca o împărţire, pe diferite categorii ale eroilor. Prima categorie şi cea mai importantă: aşa numiţii eroi ai neamului, reprezentaţi de conducători, care au fost respectaţi de cetăţenii ţării, fiind percepuţi ca apărători ai intereselor neamului - Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş. Ei reprezintă şi astăzi adevărate repere morale. A doua categorie o reprezintă militarii, care în timp de război, pe câmpurile de luptă s-au jertfit sub tricolor, apărând ţara, credinţa şi neamul. Această categorie este cea mai numeroasă. Putem vorbi de 10.000 de eroi în Războiul de Independenţă, aproximativ 800.000 de eroi în Primul Război Mondial şi aproximat 1 milion în cel de-al Doilea Război Mondial. Trebuie remarcat faptul că numărul foarte mare de militari căzuţi pe câmpurile de luptă reprezintă şi o consecinţă a faptului că permanent conducătorii politici nu au asigurat fondurile necesare unei înzestrări corespunzătoare a armatei şi deficitul acesta din domeniul înzestrării a trebuit să fie completat de spiritul de sacrificiu al militarilor români.
O altă categorie de eroi sunt eroii martiri, eroi care au căzut victime ale acţiunilor ocupanţilor bulgar şi german în Dobrogea, între 1916-1918, ocupanţilor hortişti ai nord-vestului Transilvaniei (1940-1944) sau care au fost victime ale represiunii dintre 16-22 decembrie 1989 sau ale acţiunilor duse împotriva teroriştilor de după 22 decembrie 1989.
Mai există o categorie a eroilor, formată din militari care şi-au pierdut viaţa pe timp de pace, cu ocazia unor accidente aeriene sau navale. Aş remarca faptul că, la Constanţa, primele două monumente care au fost ridicate au fost dedicate marinarilor, victime ale accidentelor navale din 1906, la Capul Midia, şi 1912, la Hârşova.
O ultimă categorie de eroi sunt cei care au căzut în teatrele de operaţii, apărute după 1990, urmare a participării armatei române la diferite misiuni, conform angajamentelor asumate prin tratate internaţionale.
A mai fi, totuşi, o categorie, reprezentată de militarii din serviciile secrete, care pe frontul din umbră s-au sacrificat pentru România, dar ale căror fapte vor rămâne în umbră pentru totdeauna.
Eroii secolului XXI nu diferă de cei din perioadele anterioare. Singura deosebire, dar care este majoră, constă în mediatizarea, unor excesivă, a acestor evenimente tragice de către mass media.

Avem de a face, la momentul actual, cu o „inflaţie” de eroi?

Într-adevăr, este o “inflaţie”. Din păcate, de falşi eroi. Şi, de multe ori, de false eroine. Aici, din nou un rol deosebit de important îl are mass media, care din dorinţa de senzaţional transformă pe oricine în erou. M-aş referi la un singur caz, anume cel al lui Gigi Becali, un om care primeşte corect condamnări pentru încălcarea legilor în vigoare, pentru fapte de corupţie, dar care, pentru o parte importantă a presei este un erou datorită numeroaselor acte de binefacere pe care le-a făcut. Se trece cu foarte mare uşurinţă peste faptul că sursa donaţiilor este una ilicită.

Mai avem nevoie, la ora actuală, de modele, de personaje puternice, de figuri care rămân fidele propriilor idealuri şi principii şi care luptă pentru o cauză?


Societatea românească are mare nevoie de modele, dar aceste modele trebuie să vină din rândul celor care au realizat şi au şanse să realizeze în continuare lucruri importante. Vedem în mass media doar oameni care fac paradă de incultură, fapt datorat în mod deosebit averilor acumulate, în majoritatea cazurilor, pe căi frauduloase.
Tinerii care şi-au creat cariere solide pe baza cunoştinţelor acumulate în universităţi de prestigiu din ţară şi din străinătate, care au acumulat cunoştinţe pe timpul desfăşurării activităţii în diferite concerne internaţionale nu sunt cunoscuţi şi nu sunt apreciaţi pentru ceea ce sunt şi ceea ce ar putea să facă. Dimpotrivă, sunt marginalizaţi şi numiţi în funcţii periferice. N-am să înţeleg niciodată de ce România nu poate să întocmească proiecte care să aducă bani europeni. Cei care au pregătirea necesară nu sunt în locurile de decizie, acestea fiind ocupate de politicieni sau amante, rude, prieteni şi lucrul acesta s-a simţit foarte mult, afectând situaţia economică a României.
Mi-aş dori foarte mult ca aceşti tineri performanţi să nu mai plece în străinătate, să rămână în ţară şi să ajute la redresarea României. Sper ca aceşti tineri să nu fie virusaţi de factorul politic şi deturnaţi de la idealurile pe care sigur le au.

Care au fost eroii copilăriei, ai tinereţii şi ai maturităţii dumneavoastră?

Am trecut de la basmele şi legendele românilor, direct la cărţile referitoare la partizanii sovietici. Era plină biblioteca şcolii de asemenea cărţi şi le citeam cu mare interes. A urmat perioada lui Mitrea Cocor şi a lui Darie, a lui Zaharia Stancu, dar şi „Neamul Şoimăreştilor” şi „Fraţii Jderi” ale lui Mihai Sadoveanu.
După care am citit foarte mult, în mod deosebit lucrări legate de istoria României şi istorie universală, cu accent deosebit pe istoria militară a poporului român. O preocupare constantă a mea, îndeosebi după 1990, a constat în studierea evenimentelor din decembrie 1989 şi în mod deosebit în înţelegerea modului în care s-a desfăşurat această acţiune. Am o bibliotecă întreagă de lucrări pe această tematică, numeroase dosare despre evenimentele desfăşurate în întreaga ţară. Am reuşit să public două cărţi despre decembrie 1989 la Constanţa şi am în proiect o lucrare intitulată “Represiunea 16-22 decembrie 1989”. Este un aspect asupra căruia foarte puţini analişti s-au aplecat, marea majoritate studiind evenimentele de după 22 decembrie 1989.


Aţi lansat, în urmă cu câteva luni, volumul „Condamnările generalilor”, în care vorbiţi despre elita militară românească, despre generalii care au murit în închisori. Care sunt cele mai pregnante figuri care v-au determinat să scrieţi această lucrare şi de ce?

Am elaborat trei lucrări cu o problematică asemănătoare: „Corupţia şi armata română”, publicată în 2004, „Generalii de armată” şi „Condamnările generalilor”, publicate în 2012. În aceste lucrări, abordez o temă ocolită cu sfinţenie de majoritatea istoricilor şi analiştilor militari: corupţia existentă la cel mai înalt nivel în armata română. În cărţile acestea am arătat că în perioada 1888-1989 au fost condamnaţi doar cinci generali pentru fapte de corupţie. După 1990 până în 2013 au fost condamnaţi 26 de generali, din toate structurile militare. Mie, ca militar, îmi este ruşine de faptul că armata română este, probabil, singura din lumea care, într-o perioadă scurtă de timp a avut condamnaţi pentru fapte de corupţie: trei şefi ai Marelui Stat Major. Dureros pentru mine este şi faptul că un alt şef al Marelui Stat Major a fost, înainte de 1989, şeful Rezidenţei GRU din România. Dacă amintesc şi faptul că un alt fost şef al Marelui Stat Major a fost condamnat la 25 de ani pentru represiunea de la Timişoara, este clar pentru oricine că ceva nu a fost în regulă la promovarea şi menţinerea în funcţii atât de importante a unor astfel de generali.
Deosebit de grav este şi faptul că sunt în anchete ale DNA-ului, aflate în diferite stadii, încă aproximativ 60 de generali, pentru însuşiri ilegale de apartamente, implicare în acordarea ilegală a titlurilor universitare şi de doctor, angajări ilegale etc. Ultimul pe listă este generalul Bontic, din cadrul Jandarmeriei, care este anchetat, şi el, pentru luare de mită. Aceşti generali nu reprezintă elita armatei române. Ei sunt un produs al politicienilor post decembrişti care, indiferent de partid, atunci când au ajuns la putere, au numit în structurile importante ale armatei oameni dispuşi să facă jocurile politice ale acestora şi nu să apare interesele armatei. Elita militară românească a fost distrusă în perioada 1944-1964 când, un număr de 161 de generali au fost închişi la Gherla, Aiud, Râmnicu Sărat, iar 73 dintre ei au murit pe timpul detenţiei. Aceşti generali, în timpul Primul Război Mondial au avut un rol esenţial la realizarea României Mari, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial s-au aflat la comanda marilor unităţi, a corpurilor de armată şi a armatelor, atât în războiul din est, cât şi în vest. În loc să primească mulţumirile cuvenite eroilor, au înfundat puşcăriile comuniste.
Aş vrea să remarc, dintre el, pe generalul Nicolae Dăscălescu. Acesta, fiu de ţăran fiind, a reuşit, printr-o muncă perseverentă, să ajungă până la funcţia de comandat de armată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Deşi s-a aflat la comanda unor structuri importante din armata română, nu şi-a permis niciodată să folosească banii publici în interes personal, fiind renumit prin intransigenţa cu care îi trata pe cei vinovaţi de astfel de fapte. El este cel care a lăsat un testament impresionant, în care arată că întreaga lui viaţă a muncit din greu pentru a-şi scoate familia din sărăcie. După eliberarea din închisorile comuniste, a fost unul din puţinii generali care nu a participat la nicio acţiune organizată de oficialităţile militare româneşti.

Figurile căror disidenţi din perioadă comunistă vă vin în minte atunci când vorbiţi despre eroi?

Despre disidenţii din perioada comunistă nu am cuvinte prea laudative. Singurul care s-a manifestat cu verticalitate până la moarte a fost generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim ministru necomunist al României. Acesta, în cadrul exilului, a încercat să unească eforturile tuturor românilor aflaţi în exil pe teritoriul altor state, dar a eşuat în acţiunea sa. Un rol important în menţinerea dezbinării în exilul românesc l-au avut reprezentanţii Securităţii, care au racolat o bună parte dintre cei care s-au erijat în conducători. Spre deosebire de cei din exilul din Ungaria, care au acţionat uniţi pentru a apăra interesele ţării lor, cei din exilul românesc au făcut tot ce este posibil să denigreze România şi poporul român.

Există, la Constanţa, tot soiul de pseudo-revoluţionari care, susţin ei, au luptat în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Cât este adevăr şi cât este impostură, în opinia dumneavoastră?

La Constanţa, până în 22 decembrie, ora 12.00, nu au existat mişcări împotriva reprezentanţilor autorităţilor comuniste. După această oră, un grup masiv de manifestanţi a reuşit să ocupe Casa Albă, unii dintre ei dedându-se la acţiuni de jefuire a bunurilor existente în această clădire. S-a constituit un grup de revoluţionari conduşi iniţial de Lazăr Cercel, care s-a remarcat prin atitudinea ostilă împotriva reprezentanţilor armatei. Singurul loc în ţară unde reprezentanţii armatei, generalul Popa George şi contraamiralul Constantin Iordache, au fost bruscaţi, a fost aici, la Constanţa şi acest lucru a avut o influenţă deosebită asupra evoluţiei evenimentelor în perioada imediat următoare. De asemenea, singurul loc în ţară unde au existat patru nuclee de conducere - Casa Albă, Miliţia Municipală, Sediul Inspectoratului Judeţean MAI şi Muzeul Marinei - a fost Constanţa. Din păcate, colaborarea între acestea a fost deficitară. Lucrurile s-au reglementat din păcate abia în data de 24 decembrie 1989, când a fost ales “democratic” primul CFSN coordonat de Barbu Dănescu şi colonelul Ioan Maliciuc.
Au existat foarte mulţi oameni care au acţionat pentru instalarea unor posturi de control, au patrulat în tot oraşul şi au sprijinit acţiunile armatei. Lipsurile care s-au manifestat la nivelul conducerii în perioada 22-24 decembrie a făcut ca 118 constănţeni să cadă victime în acest timp: 33 de morţi şi 85 de răniţi în judeţul Constanţa.
Revoluţionarii care au acţionat în perioada acestor evenimente au ratat şansa să joace un rol important în societatea românească, în perioada post 1989.
Ion Iliescu a avut grijă, prin acordarea unor beneficii materiale, să îi transforme pe cei care ar fi trebuit să fie adevărate repere morale în societate în echivalentul ilegaliştilor din perioada comunistă, semănând dezbinarea în rândul acestora.

Aţi fost membru al unui partid politic. Aţi remarcat vreun politician care ar putea să aibă alura unui erou? Păstrăm, desigur, proporţiile în contextul politicii româneşti.

Am fost membru al Partidului Democrat, în perioada 2003-2008. Am crezut sincer în sloganurile acestui partid, “Dreptate şi adevăr” şi “Să trăiţi bine!”. Am crezut sincer în Traian Băsescu şi, în 2007, când a fost prima suspendare, am condus aici, la Constanţa, o coloană de 500 de manifestanţi pro Băsescu, de la Casa de Cultură până în Piaţa Ovidiu. Aceasta, în condiţiile în care liderul Organizaţiei Municipale, Laurenţiu Mironescu, se ascundea prin boscheţi. Dezamăgirea a fost extraordinar de mare pentru mine, în momentul în care Traian Băsescu nu a realizat nimic din ceea ce a propus şi a promis românilor.
Începând cu 2010, am organizat mai multe pichetări şi manifestări în Constanţa, în calitate de lider al SCMD şi am participat la manifestaţiile organizate în Bucureşti împotriva domnului preşedinte Traian Băsescu.
Nu am remarcat niciun politician care să acţioneze în favoarea românilor. Mi-aş dori să apară un nou Ion I. C. Brătianu, cel care în 1919 şi-a dat demisia din funcţia de prim ministru, refuzând să semneze documentele tratatului de pace, nefavorabile României. Nu a semnat, pentru că nu era de acord cu graniţele stabilitate României, nu a semnat pentru că nu dorea ca instituţiile europene să urmărească rezolvarea problemelor minorităţilor din România, substituindu-se autorităţilor statului român şi nu a semnat pentru că nu vroia să fie părtaş la acapararea pe nimic a bogăţiilor României de către aliaţii noştri, tranformaţi în puteri învingătoare în Primul Război Mondial. Mi-aş dori să avem conducători care să meargă la Bruxelles şi să se opună unor proiecte nefavorabile românilor. La ora actuală nu avem aşa ceva.
Nu pot uita cele 11 porunci ale lui Barosso, adresate primului ministru, Victor Ponta, executate întocmai, chiar dacă legislaţia românească prevedea altceva.

Dacă aţi avea posibilitatea, ce muzeu aţi inaugura în Constanţa? Al foştilor disidenţi din perioada comunistă, al foştilor revoluţionari?

Aş inaugura obligatoriu, la Constanţa, un muzeu al luptătorilor anti-comunişti. Drama miilor de români chinuiţi, omorâţi în închisorile comuniste sau la Canal nu este cunoscută, în special de tânăra generaţie. Este obligatoriu ca ceea ce s-a întâmplat atunci să fie cunoscut. Şi, mai mult, este important ca asemenea orori să nu se mai petreacă. Aş fi de acord şi cu înfiinţarea unui muzeu al revoluţionarilor, cu un singur amendament, anume ca tot ceea ce se prezintă să fie în concordanţă cu ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 la Constanţa.

Aviatorii militari sărbătoresc sâmbătă Ziua Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene, odată cu praznicul Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, patronul şi ocrotitorul aviatorilor români. Pot fi consideraţi piloţii eroi ai cerului?

Aviatorii sunt probabil cei mai curajoşi militari, împreună cu scafandrii şi cu paraşutiştii. Misiunile lor, fie că sunt de antrenament, fie că sunt reale pot sfârşi tragic în orice moment: o defecţiune tehnică, o clipă de neatenţie îi pot costa viaţa.
La Regimentul 57 Aviaţie Vânătoare din Mihail Kogălniceanu, în perioada 1954-1994 şi-au pierdut viaţa 20 de piloţi militari, în accidente aviatice. Ei erau foarte bine antrenaţi. Tehnica era nouă şi era foarte bine întreţinută. Astăzi, piloţii militari români activi sunt adevăraţi eroi datorită faptului că, deşi cunosc starea precară de întreţinere a aeronavelor MIG 21 modernizate, deşi nu au un număr minim de ore de zbor, care să le permită menţinerea abilităţilor profesionale continuă să îndeplinească misiunile care le revin. Aceste avioane, la ora actuală, sunt considerate adevărate sicrie zburătoare şi cu atât mai mare este meritul celor care le utilizează.
Din păcate, perspectivele sunt sumbre pentru piloţii militari în condiţiile în care cele 12 avioane F 16 sunt achiziţionate la mâna a treia. Niciodată aviaţia militară românească nu a avut în înzestrare o astfel de tehnică. Conducerea politică poartă întreaga răspundere şi pentru starea dezastruoasă în care se află aviaţia română.