Voceaconstantei.ro Adelina Toncean - „Împreună putem face miracole”. Darul lui Cristi – „Împarte pentru altă parte”

Când o vezi pentru prima dată pe Adelina Toncean ţi se arată o tânără firavă, cu ochi trişti, care nu-şi trădează în nici un fel forţa. După ce ajungi să o cunoşti realizezi că ai în faţă unul dintre cei mai puternici oameni pe care îi cunoşti. Dacă nu chiar pe cel mai puternic. Adelina este, aşa cum spune, mama lui Cristi şi a lui Andrei. Este omul care l-a ajutat pe Cristi, plecat acum dintre noi, să cunoască fericirea, iubirea şi ceea ce înseamnă dragostea unei mame. Nu a mamei care l-a născut, ci a celei care l-a vrut şi l-a iubit pe el, băieţelul cu inimioara suferindă. Iar Adelina este o mamă atât de bună încât copilul ei puternic şi darnic a lăsat o moştenire: „Împarte pentru altă parte!”. Dorinţa care va salva „oameni mici”.Cine este Adelina Toncean?

Eu sunt Adelina, sunt mama lui Cristi şi a lui Andrei, sunt Adelina care a învăţat mult, sunt Adelina care învaţă în fiecare zi. Cristi mai spunea că sunt Yoda şi dacă a spus-o Cristi sigur sunt şi Yoda. Astăzi sunt Adelina care, cu tot ce a învăţat, mai vrea să ducă mai departe ce a primit direct de la cei mai mici oameni ai acestui oraş.

Te-ai definit ca fiind mama lui Cristi şi a lui Andrei. Cine sunt copiii tăi?

Cristi şi Andrei sunt doi copii născuţi în Constanţa şi care, absolut neîntâmplător, au trecut la interval de ani de zile prin aceeaşi secţie a Spitalului Judeţean Constanţa cu aceeaşi malformaţie cardiacă. Au ajuns amândoi în viaţa mea, Cristi în 2004, când am decis că vreau să fiu mama lui şi a rămas alături de mine aproape 11 ani. Andrei a intrat în viaţa mea acum un an şi mi-o face foarte frumoasă.

Ai decis să fii mama lui Cristi şi ai fost. Aţi avut şi aveţi încă o poveste foarte frumoasă, cu final deschis. Care este povestea ta cu Cristi?

Cristi, atât timp cât a fost aici, a fost un copil şi apoi un adolescent viu, care ştia deja cu cine va vota prima dată în viaţa lui, la prezidenţialele din 2019, dar îmi spunea că îi este teamă să nu îl dezamăgească, aşa cum l-a dezamăgit Obama. Era fascinat de Kennedy şi făcea des comparaţia între preşedinţii Americii. El avea criteriile lui foarte clare legate de aşteptările lui. Visa să candideze într-o zi şi mereu îmi spunea că nu este sigur dacă vrea să fie primar sau preşedinte. Spun asta pentru că aşa a trăit, mereu preocupat de alţii, cu o bucurie totală la care nu a renunţat niciodată şi cu o grijă faţă de mine. Deşi nu mi-a spus niciodată mama, doar când vorbea despre mine spunea „mama mea”, altfel eram iniţial Adelina şi apoi Ade. Şi Yoda. De fiecare dată când aveam discuţiile noastre îmi spunea: Ţi-am spus eu că tu eşti Yoda, că tu le ştii. Cristi era îndrăgostit când a plecat şi am fost foarte fericită că a trăit şi experienţa asta, că a ştiut cum este să iubeşti altfel decât pe cei din jurul tău, dar peste toate acestea, nu i-a fost uşor să fie aşa într-o lume care este prea puţin pregătită pentru a înţelege că suntem diferiţi şi că asta este minunat şi că dacă astăzi sunt eu cel care are nevoie de ajutor sau că poate par slab în faţa altora este pentru că aşa cum astăzi şi este minunat că aşa sunt astăzi. A fost la şcoală până în ultima săptămână de viaţă şi a trăit la maximum ceea ce noi de multe ori credem că este greu, că ar putea fi greu. Cred că în 2014 a avut cea mai frumoasă vară a lui, vara în care s-a îndrăgostit. Şi, deşi noi continuam să fim fericiţi şi să ne bucurăm unul de altul, la sfârşitul lui august şi-a încheiat jurnalul, pe care-l ţinea cu un deadline. Repeta mereu că se termină vara. Iar pe 28 august, după ce a scris „împarte pentru altă parte”, încheie cu „30 de secunde până în rai şi lumea te roagă să mai stai”. Am citit asta când deja era plecat şi am ştiut că m-a protejat în lunile în care a fost şi în care probabil că îi era teamă că îmi va fi greu.

În momentul acesta cum vezi lecţia pe care ai primit-o de la viaţă?

Poate pare foarte ciudat să spun asta, dar sunt atât de recunoscătoare pentru tot. Nu aş schimba nimic din tot ce a fost între noi. Şi, dacă există o lecţie şi dacă eu am fost aleasă să o primesc direct, asta este: nu poţi să schimbi şi nu este în puterea noastră de a decide ce se întâmplă ţi cât suntem pe pământ. Dar atâta timp cât suntem putem şi trebuie să facem ceva. A spus „Împarte pentru altă parte”. Era un copil de 13 ani care ştia că nu va mai fi mult timp. Nu a spus „vreau să mă fac bine”, nu a consumat timpul spunând „vreau să mă fac bine”. A spus „împarte pentru altă parte”. Este de multe ori copleşitor să te uiţi în jur şi să vezi multă suferinţă, foarte, foarte multă. Este copleşitor să te uiţi doar spre ea, dar să încerci să fii acolo şi să fii parte din ea şi instinctul nostru ne face de multe ori să plecăm din faţa suferinţei. Dar a sta şi a aştepta să se întâmple în altă parte sau a căuta doar vinovaţi este, în final, un act care duce la întâmplări ca aceea în care un copil de 13 ani pleacă şi nu mai ajunge nici să fie preşedinte, nici să voteze pentru că nu a făcut nimeni nimic atunci când se putea face ceva, când era foarte mic şi se putea să se intervină. Fără a încerca să cad într-o notă de dramatism, este în sarcina noastră de oameni să facem lucruri, să ne uităm acolo unde este greu. Un copil, un om care a ajuns în suferinţă, nu va putea să se ridice singur. Este uman să faci ce poţi fără să te gândeşti la ce ţi se va întâmpla ţie. Nu pentru că s-ar putea să fii tu într-o zi în situaţia aia. Bunătatea şi umanitatea nu sunt poliţe de asigurare.

Ţi-ai cunoscut fericirea de două ori până acum la etajul 9 al Spitalului Judeţean. Acolo realitatea este alta decât cea de la nivelul existenţei noastre cotidiene. Care sunt problemele nevăzute ale oraşului nostru?

Sunt, într-adevăr, de multe ori nevăzute, poate instinctul sau viaţa ne fac să nu ne uităm într-acolo. Realitatea nu este de multe ori uşor de văzut. Judeţul Constanţa este statistic pe locul 5 în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă. Adică copii morţi până la un an în raport cu o mie de naşteri. Acesta este un indicator care se foloseşte tocmai pentru a da o imagine clară asupra dimensiunii problemei la nivelul judeţului. Suntem la nivelul la care aproape doi copii pe săptămână cu vârsta de până la un an mor în judeţul Constanţa. Şi, din nou, nu vreau să fiu dramatică şi să arăt într-o direcţie, este o realitate de care ne pasă sau nu, dar care există. Mulţi dintre noi avem copii acasă şi ne bucurăm că sunt acasă şi sunt în viaţă. Din judeţul nostru, doi copii până la un an nu sunt în viaţă în fiecare săptămână. Deci, dacă astăzi moare unul, probabil că până la sfârşitul săptămânii mai moare unul. O parte trec prin spitalul în care i-am întâlnit şi eu pe Cristi şi pe Andrei. O parte nu, o parte nu ajung niciodată să fie văzuţi de un medic. Există o situaţie ireală, dar în judeţul Constanţa este o situaţie pe care o cunosc foarte bine, de cele mai multe ori o sarcină nu este monitorizată deloc. De la momentul în care o femeie rămâne însărcinată până la momentul naşterii nu o vede nimeni. Sunt foarte probleme care apar din situaţia asta, multe naşteri premature, mulţi copii morţi la o vârstă de prematuritate foarte mică. Toate se pot rezolva mai uşor, doar făcând un control în timpul sarcinii.

Ei sunt oamenii mici care nu pot face nimic pentru viaţa lor. Sunt total dependenţi de oameni mari care  iau decizii pentru ei sau care nu iau decizii pentru ei. Şi care îşi aşteaptă moartea de multe ori, care de multe ori nu pot face altceva decât să încheie o viaţă în care au venit prea repede sau în condiţii care nu erau pentru ei.

 Cum crezi că am putea să ajutăm să schimbăm Constanţa? Care ar fi soluţia?

Cred că porneşte de la alegerea şi de la decizia de a vrea. Eu am avut de ales în viaţă. Am mai învăţat în ultimul an că nu poţi face nimic singur, că oricât de mult îţi doreşti există un moment în care îţi vezi limita şi nu mai contează cine eşti şi ce rol îţi asumi în grupul în care te afli, fie că este oraş, judeţ sau grup de prieteni. Fie că eşti societate civilă sau autoritate publică, că eşti o firmă sau oricine ai fi, idee este de a veni toţi alături şi de a înţelege că fiecare îşi are rolul lui, dar că împreună putem face miracole. Eu am văzut direct că atunci când a fost nevoie să se unească multe voci şi multă acţiune pentru salvarea lui Andrei s-au întâmplat miracole. Se poate face, dar este nevoie de un generator, este nevoie să privim în altă parte decât a căuta doar vinovaţi. Este frustrant, iar de multe ori sunt victime colaterale care nu au timp să ne aştepte să ne trezim. Dacă ne unim şi dacă înţelegem că fiecare poate să schimbe ceva, mai ales în atitudine, în a refuza să mai întoarce capul, în a renunţa să căutăm vinovaţi acolo unde este nevoie de acţiune ASTĂZI.

Ce ne lipseşte de fapt? Ce putem face pentru copiii de la etajul 9?

Cred că acţiunea lipseşte. Cred că trezirea este ceea ce lipseşte. Am văzut că este rău, am văzut că nu îmi place. Aşa e. Şi? Mai departe? Etajul 9 este locul care poate şi trebuie să arate altfel. Dar miracole se întâmplă în momentul în care nu se ajunge la etajul 9.  Îi cunosc pe cei de acolo şi ştiu că se zbat să facă multe în situaţii care uneori îi depăşesc, care se învârt într-un sistem care se mişcă greu.

Cu Cristi citeam mult „Micul prinţ”. Şi este momentul în care poţi vedea 43 de apusuri de soare. De câte ori eşti trist vezi un apus de soare. Este suficient să întorci scaunul şi să vezi răsăritul. Atât. Poţi să te uiţi în continuare la apus şi să fii trist poţi să întorci scaunul ţi să vezi răsăritul. Este o alegere care pleacă de la fiecare lucru dar care, dacă nu se schimbă, produce drame ireparabile. Noi putem să facem ceva. Oamenii mici, nu.

Care este povestea lui Andrei? Cum îi descrii lumea?

Lui Andrei îi spun că este foarte iubit. Că este copilul care m-a salvat şi cred că el ştie asta, că inocenţa şi iubirea lui au făcut că astăzi pot să fiu aici. Învăţ în fiecare zi lucruri de la o fiinţă mică. Andrei s-a născut cu aceeaşi malformaţie ca şi Cristi. A fost abandonat la câteva luni, când mama naturală a înţeles că nu poate face faţă  problemelor medicale şi a trăit aproape nouă luni în Spitalul Judeţean într-o stare de sănătate foarte precară. A fost momentul în care ne-am întâlnit, printr-un efort extraordinar am reuşit să ajungem în Italia, la o clinică care se ocupă de astfel de cazuri şi, deşi situaţia lui era extrem de gravă şi şansele mici spre foarte mici, a putut să fie operat la începutul anului trecut şi să înceapă o viaţă reală, o viaţă în acre să afle cum este să fii copil. Este un copil care efectiv se bucură de fiecare pupic. Este extraordinar de pupăcios. Sunt recunoscătoare pentru fiecare moment în care realizez cum trăiesc un miracol în fiecare zi. Şi mă refer aici la viaţa în formă pură. Nu sunt salvatoarea lui, nu este vorba despre aşa ceva. El este parte din lecţia mea, din a înţelege că dacă am primit scris „Împarte pentru altă parte” este alegerea mea să merg mai departe şi lucrurile mi s-au dat atât de clar. Nu putea să fie mai clar de atât.

Lucrezi la un proiect. Despre ce este vorba?

Nu am simţit niciodată nevoia să găsesc un vinovat în plecarea lui Cristi. Dar i-am promis atunci, în zilele acelea foarte grele, că voi face ceva pentru copiii abandonaţi cu boli grave. Cred că este una dintre cele mai vulnerabile categorii. Sunt atât de multe probleme încât oricât ne-am uita într-o parte sau într-alta nicio instituţie nu ar putea rezolva. Şi am promis că o să fac ceva. Am încercat să înţeleg multe dintre problemele care trebuie rezolvate ca lucrurile să nu se mai întâmple. Am început un proiect, se numeşte „Certificat de viaţă”, dedicat copiilor pentru care un certificat de naştere nu este suficient. Este cel mai important şi cel mai de bază dar pe care putem să îl dăm lor. Sunt veniţi deja pe lume cu probleme greu de imaginat. Este greu de înţeles cum poate rezista un copil abia născut la o suferinţă fizică atât de mare. Este greu de înţeles cum o poate face fără cea care l-a adus pe lume. Dar nu îi putem lăsa aşa. Proiectul acesta este o colaborare, pune alături factorii implicaţi în protecţia copilului şi protecţia copilului bolnav. Nu se desfăşară doar la nivelul judeţului Constanţa şi identifică care este rolul şi responsabilitatea fiecărei instituţii, care sunt pârghiile legislative şi procedurale pe care le avem. Lucrez şi cu ONG-uri implicate de ani de zile în a înţelege toate aspectele în aşa fel încât acolo unde există goluri să găsim soluţii şi acolo unde lucrurile pot fi făcute mai uşor din afară să sprijinim din postura de societate civilă şi să venim în complementaritate cu legislaţia şi cu instituţiile.

Cum vezi Constanţa altfel?

O Constanţa implicată, în care să poţi spune uitându-te în ochii oricui că eşti constănţean. Asta înseamnă să îmi asum ce înseamnă Constanţa pentru că ştiu că fac parte din ea, pentru că ştiu că fac parte din schimbarea pe care o vreau. Dacă vreau schimbarea în Constanţa, dacă vreau Constanţa altfel, adică nu aşa cum este acum, înseamnă că nu mă uit în jur ci că sunt implicată în schimbare.

Corina SAMOILĂ

Sursa: Voceaconstantei.ro