voceaconstantei.ro Tenorul Răzvan Săraru - „Dacă nu arzi ca o torţă pentru ceea ce vrei să faci, nu are sens să te apuci de muzică“ (galerie foto)

Un glas puternic, dar în acelaşi timp cald, vibrant, care îţi dă fiori şi te transpune în lumea artei pe care o iubeşte atât de mult. Este vocea tenorului Răzvan Săraru, gălăţeanul „adoptat“ de Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“ Constanţa în 2007, unul dintre cei mai buni artişti ai ţării aparţinând generaţiei tinere.
 
La cei puţin peste 30 de ani, are maturitatea, cultura şi înţelepciunea unui artist ce a traversat secole, cu experienţă de o viaţă pe scenele lumii, în aplauzele sutelor de mii de iubitori de muzică. Este câştigător al marelui premiu la Concursurile „Ionel Perlea“ şi „Paul Constantinescu“ şi al Premiului de excelenţă al Uniunii Criticilor şi Muzicologilor din România, care i-a fost decernat pentru rolul Alfredo din „Traviata“, opera lui Giuseppe Verdi, în 2003, când se împlineau 150 de ani de la premiera mondială a acestui spectacol. Rol cu care, alături de Mariana Nicolesco, a cântat pe scenele din Statele Unite ale Americii. Viaţa de artist l-a purtat pe scene mari din ţară şi din întreaga lume, Austria, Germania, Elveţia, Japonia, Polonia, iar provocările nu se opresc aici. Se perfecţionează zilnic şi le arată celor din jur că niciodată nu eşti suficient de pregătit pentru a face faţă exigenţelor lumii, care te priveşte şi aşteaptă de la tine superlativul artei pe care o iubeşte.

De ce aţi ales scena din Constanţa?

Nu am ales Constanţa, aşa a fost conjunctura în 2007, eu, proaspăt absolvent de Conservator din Bucureşti. A fost singurul post care mi s-a oferit. Mulţumită doamnei Daniela Vlădescu, directorului Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“, care a avut încredere în mine şi m-a angajat la acel moment. De atunci sunt angajatul Operei din Constanţa. Cariera mea se desfăşoară însă pe toate meridianele lumii, de la New York la Tokyo, eu mereu călătoresc, la festivaluri, contracte separate.

Care este motivaţia dvs. de a face muzică?

Depinde cum te apropii de această carieră. Există oameni exclusiv mânaţi în carieră de motivaţii pecuniare. Dacă vrei să faci muzică, lucrurile se complică puţin. Eu fiind instruit şi înţelegând să fac muzică într-un anume fel, mă lovesc tot timpul de realitatea acestor vremuri. Muzica se face altfel decât am învăţat eu, nu neapărat calitativ, de aceea există conflicte de conştiinţă profesională. Dacă eşti dedicat, poţi face lucruri foarte bune. Motivaţia principală este că o fac pentru mine, exclusiv. Eu nu cred în explicaţii precum „am dat publicului ceva din mine“, sunt vorbe goale, fără esenţă. În primul rând, un artist face asta pentru el, pentru rănile din suflet, pentru dorinţa de a se împlini. Eu cred că arta, dincolo de spectacolul efectiv, are un rol esenţial în societate, trebuie să aibă rolul de a educa, trebuie să arate modele de „aşa da/aşa nu“. Aceasta este esenţa. Dacă arta nu educă, atunci nu îşi are rostul.

Cum v-aţi apropiat de muzică, aveţi în familie persoane care au urmat acest drum?

Nu, nimeni nu a făcut muzică. Aşa a orânduit bunul Dumnezeu. Prima persoană care mi-a spus că ar trebui să urmez cursuri specializate a fost învăţătoarea mea, în clasa a patra. Prima profesoară de muzică de la Galaţi, Aurelia Ioan, care mi-a descoperit glasul şi m-a îndrumat, a avut un rol esenţial în viaţa mea, ea a pus bazele mele muzicale. Apoi au urmat Marilena Panamarciuc, de la Palatul Copiilor, pianistă şi profesoară de limbă franceză care m-a ajutat  foarte mult, şi mulţi alţii. Într-un final, maestrul Ionel Voineag, la Conservator, la Bucureşti. Este un parcurs orânduit de Dumnezeu, cu un firesc pe care nimeni vreodată nu îl va putea explica.

Cum este viaţa unui artist?

Este aşa cum şi-o face el. Trebuie să studiezi mereu. Vocea trebuie întreţinută, dar viaţa este aşa cum ţi-o faci, frumoasă sau dificilă. Depinde de noi.

Cum v-a schimbat, în decursul anilor, ceea ce faceţi?

 Doar cine nu are ochi de văzut nu vede. Arta, statul pe scenă îţi arată despre propria persoană foarte multe lucruri. Sergiu Celibidache spunea foarte frumos un lucru: „Muzica are marele dar de a-ţi arăta propria unicitate.“ Dar, în acelaşi timp, există şi foarte multe pericole. De când sunt eu pe scenă, arta mi-a arătat foarte multe puncte slabe ale mele, multe bune, şi, în consecinţă, am lucrat la ele.
 
Marele pericol care îi paşte pe artiştii ce stau pe scenă este mândria, infatuarea. Să crezi că tu faci, că tu eşti cel mai bun, că nu există nimeni ca tine. Noi încercăm să fim vase comunicative între Dumnezeu şi public. Când îţi aloci toate meritele, nu este în regulă. Nu există un hiatus în comunicarea cu ceilalţi, aplauzele sunt foarte parşive, în definitiv, la final, când se termină aplauzele, tot singur rămâi cu ale tale şi revii acasă. Sunt mulţi cei transformaţi aşa, mutilaţi sufleteşte din cauza aplauzelor, nu se mai comportă normal cu cei din jur. Cel mai greu de obţinut în această lume este simplitatea, firescul, noi încercăm să arătăm altceva decât ceea ce are legătură cu realitatea.

Ce vă place să interpretaţi cel mai mult?

Întotdeauna mi-a plăcut să fac roluri veriste, Puccini şi Verdi, aşa cum s-a văzut şi în cariera mea de până acum. Există o mare pasiune a mea de care ştiu cei care mă cunosc încă din facultate, liedul. Este o bijuterie muzicală. Încă din studenţie, de când am câştigat Marele Premiu la Concursul Naţional de Lied „Ionel Perlea“, am fost invitat de Radiodifuziunea Română să susţin un recital la Sala Radio, transmis în direct pe canalul România Muzical, cu „Dragoste de Schumann“, ciclu de 16 lieduri, pe versuri de Heinrich Heine, şi „Cele şapte cântece“, pe versuri de Clément Marot, ale lui George Enescu. Înregistrarea acestui concert a intrat în cartoteca de Aur a Radiodifuziunii Române. Pentru mine, este o mare realizare.
 
„Este păcat că oamenii din ziua de azi nu se cunosc pe ei înşişi“

Care sunt sacrificiile pe care trebuie să le facă un artist pentru a-şi atinge obiectivele?

În momentul în care faci ceva cu pasiune, nu pot să consider că acel lucru este un sacrificiu. Vine şi din firea mea. Eu nu sunt foarte expansiv, sunt mai retras, nu îmi place în cluburi, de exemplu, aşa că mi-a venit foarte uşor să stau în casă să studiez - sute, mii de ore de studiu.
 
Sacrificiile acestea, pe care unii le văd ca sacrificii, la mine au venit foarte uşor. Îmi place compania cărţilor, îmi place mult să citesc. Până acum câţiva ani, citeam proză, beletristică, tot ceea ce-mi pica în mână, toate numele mari ale literaturii. Acum citesc foarte multă literatură duhovnicească, vieţile Sfinţilor Părinţi, nu mai pot să citesc decât acest tip de cărţi. Citind astfel de cărţi, descoperi lucruri pe care nu le ştiai despre tine însuţi, este o altă realitate despre care nu credeai că există. Este păcat că oamenii din ziua de azi nu se cunosc pe ei înşişi.

V-a tentat să plecaţi din zona culturală românească?

Am avut multe oferte de a pleca din ţară, pe care le-am refuzat dintr-un sentiment de apartenenţă la acest pământ. Cel mai mult am stat plecat din ţară o lună şi o săptămână, nu aş fi putut sta mai mult.

Cum sunteţi primiţi în afara ţării atunci când concertaţi?

Foarte bine, de fiecare dată am fost primit regeşte, în Japonia, în Germania, dar şi în alte ţări. De opt ani cânt, în fiecare an, de Crăciun, în Elveţia, cu muzică de Verdi. De fiecare dată când apar pe scenă, reacţiile sunt dintre cele mai fabuloase. Acolo există un cult pentru a merge la teatru. Se vede diferenţa de nivel de trai, lumea chiar o duce foarte bine, vin foarte elegant, există chiar o opulenţă demonstrativă, dar sincera lor dragoste pentru muzică se vede în reacţii. Atunci când nu este bine, te taxează. Ei au parte de „crème de la crème“, cum spun francezii.

Care este artistul pe care îl apreciaţi cel mai mult din punct de vedere muzical?

Nu poţi să nu-i admiri pe marii artişti, pe Franco Ferelli, Franco Bonisoli, Maria Callas şi alţii. Maria Callas consider că este cel mai frumos dar pe care l-a făcut Dumnezeu lumii operei, după părerea mea, nu există un artist de operă mai valoros decât ea. Ea şi-a sacrificat într-adevăr toată viaţa ei pentru operă. Atunci când a vrut să renunţe la a face aceste sacrificii, s-a năruit şi ceea ce avea. Callas într-adevăr este un întreg capitol, restul suntem rânduri, propoziţii sau pagini. Apanajul marilor artişti este simplitatea, umilinţa.

Aveţi vreun mentor?

Cel care m-a îndrumat este tenorul Ionel Voineag, de la Conservatorul din Bucureşti, el m-a şi format. Lui îi datorez dragostea pentru operă şi cea pentru studiu. El m-a „îmbolnăvit“ cu acest microb al studiului, să ai plăcerea şi răbdarea să cauţi calitate şi expresie.

Care este publicul pe care îl vedeţi cel mai frecvent în sălile de spectacol? 

Constanţa are un public foarte bun. Eu sunt în relaţii foarte bune cu familia profesorilor Leon, care, de 40 de ani, vin la operă, la fiecare spectacol. Au văzut-o pe Cernei, pe Voineag, pe Slătinaru, pe toţi, aici, pe scena Teatrului „Oleg Danovski“. Ce onoare trebuie să fie pentru mine să cânt în faţa acestor oameni care i-au văzut pe cei mai mari! Constanţa are un public extraordinar.

Care sunt amintirile care v-au rămas în suflet legate de spectacolele în care aţi cântat?

Primul meu contact cu un public deosebit a fost în 2004, când am debutat cu Deutsche Film Orchestra Babelsberg din Germania. Am văzut în faţa mea domni şi doamne cu partitura în faţă care urmăreau notă cu notă ce se întâmplă. A doua întâmplare care m-a şocat a fost la final, când, la aplauze, s-a tropăit aşa de tare, încât am crezut că este cutremur, aşa îşi manifestă ei bucuria. La filarmonica din Zürich a fost o întâmplare uşor nefericită, dar care s-a transformat în ceva foarte frumos, când dirijorului polonez, un mare nume, i s-a făcut rău în timpul spectacolului, iar eu, fiind pe scenă, a trebuit să preiau bagheta şi să dirijez tot finalul spectacolului. A fost un triumf, erau 2.500 de oameni care ovaţionau.
 
„Acum 70 de ani, când era Maria Callas, a fost perioada de glorie a operei. Acum suntem în plină decadenţă.“

Se mai îndreaptă tinerii către această zonă de activitate?

Publicul tânăr poate fi un public extraordinar datorită energiei şi prospeţimii lui. Dar această energie este puţin umbrită de atitudinea lor faţă de viaţă, de lipsa lor de îndrumare. Este o realitate pe care trebuie să o privim în faţă. Tinerii sunt dezorientaţi în zilele noastre, sunt într-o intersecţie fără indicatoare şi nu ştiu pe unde să o ia. Drumul lor în viaţă îi aşteaptă, dar nu ştiu care este acela. Ei nu mai citesc, ei au renunţat la propria lor frumuseţe şi prospeţime pentru lucruri trecătoare.
 
De preluat, o vor prelua oricum, dar depinde de ceea ce vor face cu ea. De la o zi la alta se simte o degradare. Lucrurile nu se mai întâmplă ca acum 70 de ani când era Maria Callas, atunci a fost perioada de glorie a operei. Acum suntem în plină decadenţă.

Dvs. v-aţi îndrepta copiii către această zonă?

Eu sunt de părere că orice copil ar trebui să aibă minime cunoştinţe muzicale. A cânta la pian de la vârste fragede ajută foarte mult dezvoltarea creierului, te învaţă să citeşti pe două rânduri, să foloseşti mâinile diferit. Este foarte bine pentru copii. Astăzi, dacă nu ai cu adevărat ceva de spus, dacă nu arzi ca o torţă, nu să pâlpâi ca o lumânare, pentru ceea ce vrei să faci în muzică, nu are sens să te apuci. Nu sunt adeptul jumătăţilor de măsură, dacă faci, trebuie să faci performanţă, dacă nu este bine să ai o viaţă liniştită, să fii un bun profesionist în ceea ce alegi să faci, dar nu să fii un ilustru mediocru. Ne putem îmbolnăvi de o autosuficienţă. Concurenţa, în primul rând, trebuie să fie a noastră, cu noi înşine. Eu circul în toată lumea, dacă aţi şti ce voci aud, cu ce artişti am cântat… Cine are impresia că este centrul universului se înşală.

Cum vă definiţi ca om?

Nu sunt o persoană uşor de înghiţit, sunt destul de exigent, dar doar în scopuri benefice muzicii, cu scopul de a obţine rezultate cât mai bune. Acum îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru fiecare clipă, pentru că poate fi ultima. Măcar pentru faptul că eu pot conştientiza acest lucru.

Sunteţi un om cu credinţă în Dumnezeu. Cum vă raportaţi la El?

Eu nu văd, ştiu că este Dumnezeu. Cu siguranţă există rolul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Nu există lucru întâmplător. Primul lucru pentru care trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu este că ne-am trezit în această dimineaţă. În toate există voia lui Dumnezeu.

 
Sursa: voceaconstantei.ro