Aniversări la Universitatea „Ovidius” Profesoara Viorica Moisuc, la ceas aniversar, „permanent pe baricadele relevării şi apărării adevărurilor istorice”

Născută pe 8 aprilie 1934, la Bucureşti prof. Viorica Moisuc a absolvit Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie (1956), zece ani mai târziu devenind doctor în istorie la aceeași instituție universitară românească.
Venirea sa, în anul 1993, la Universitatea „Ovidius”, a ridicat prestigiul Facultății de istorie. Despre colaborarea cu prof. Viorica Moisuc a vorbit pentru ZIUA de Constanța reputatul istoric dobrogean, Stoica Lascu.
 
Activitatea profesională a prof. Viorica Moisuc
- profesor de Istorie al Liceului nr. 36, Bucureşti (1956-1961)
- cercetător ştiinţific principal la prestigioase instituţii de specialitate: Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române (1961-1969); Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. (1969-1990); Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române (1990-1997)
- profesor (din 1993 până la pensionare) la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa, conducator de doctorat (peste 20 de doctoranzi), specialitatea: Istoria contemporana a României, Istoria relaţiilor internaţionale; la Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene din cadrul Universităţii „Spiru Haret” (din 1999)
- director al Centrului de Studii şi Cercetări ale Istoriei şi Civilizaţiei Zonei Mării Negre (1996) (Universitatea „Ovidius”)
- preşedinte al Comisiei Române de Istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial, afiliată Comitetului Internaţional de Istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial, Anglia (1985)
  - 2004-2008, senator (jud. Neamţ) din partea Partidului România Mare
- de la 1 ianuarie până în noiembrie 2007, membru în Parlamentul European.
 
„Una dintre vocile cele mai autorizate în domeniul cercetării şi scrierii istoriei interbelice a României”
Despre personalitatea ştiinţifică a venerabilei octogenare, unul dintre foştii săi colegi de Catedră, de la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius”, profesorul Stoica Lascu, ne-a spus:

 
„Venirea la Universitatea «Ovidius», în 1993, a doamnei profesoare Viorica Moisuc – căreia îi adresăm, şi pe această cale, să aibă parte, în continuare, de multă sănătate întru folosul ştiinţei româneşti de azi, şi o asigurăm de respectul membrilor Filialei Constanţa a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România –, colegă de facultate cu regretaţii dascăli Adrian V. Rădulescu şi Panait I. Panait, a reprezentat, fără nici un dubiu, îmbogăţirea colectivului tinerei specializări de Istorie (aici a fost şi conducătoare de Doctorat, ridicând substanţial prestigiul ştiinţific al Facultăţii şi, implicit, al Universităţii) cu o personalitate deja evidenţiată, prin activitatea de până atunci pusă în slujba zeiţei Clio, a istoriografiei naţionale, având şi preţioase recunoaşteri şi racorduri personale internaţionale. Domnia sa a reprezentat şi reprezintă, în continuare, una dintre vocile cele mai autorizate – în plan ştiinţific – în domeniul cercetării şi scrierii istoriei interbelice a României, mai ales în contextul evoluţiei acesteia în ansamblul impactului şi a dinamicii relaţiilor internaţionale. (Unul dintre volumele sale se intitulează, de altfel, ca atare – Istoria relaţiilor internaţionale, până la mijlocul secolului al XX-lea, apărut în 2002, a cunoscut, probă a valorii şi interesului manifestat de specialişti, studenţi şi doctoranzi, şi alte două reeditări: 2003, 2007.)
 
Stau mărturie, în acest sens, cele aproape 100 de studii apărute în perstigioase reviste de specialitate din Ţară («Studii»/«Revista de istorie», «Revue roumaine d’histoire», «Revue des études sud-est européennes», «Anale de istorie», «Roumanie. Pages d’histoire», «Revista română de studii internaţionale», «Manuscriptum», «Magazin istoric», «Dosarele istoriei», «Historia», «Glasul Bucovinei» ş.a.) şi peste hotare («Revue d’histoire de la Deuxième Guerre mondiale et des conflits contemporains», «Studia Balcanica»).
 
Iar cărţile sale, nu puţine la număr şi ele (circa 20 – de unic autor, coautor, editor) sunt veritabile modele de cercetare, de rigurozitate documentară, de analiză istorică şi consecvenţă ideatică. Cel puţin câteva dintre ele, unde este unic autor, sunt monografii tematice reper în cunoaşterea problematicilor respective – Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţii şi independenţei naţionale în perioada anilor martie 1938-mai 1939 (1971) (încununată cu Premiul Academiei Române), Premisele izolării politice a României. 1919-1940 (1991), respectiv Românii şi politica externă rusească. Un secol din istoria tezaurului românesc «păstrat» la Moscova. (Studiu şi documente) (2013). Altele, sunt corpusuri documentare de cea mai netăgăduită însemnătate, în care scrupulosul cercetător este fie unică autoare – precum Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea din 1918 (1996), România şi criza cehoslovacă. Documente diplomatice. Septembrie 1938 (2010) –, fie coautor, precum Tezaurul României la Moscova. Documente, 1916-1917 (împreună cu Ion Calafeteanu şi Constantin Botoran) (1993), Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente (1995, volum apărut la Chișinău, coautor fiind Ion Calafeteanu).
 
În anii ’70-’80 ai veacului trecut, doamna profesoară a coordonat nu mai puţin de patru volume de studii privind Probleme de politică externă a României 1918-1940, cu mare răsunet în rândurile nu doar a specialiştilor, ci şi a opiniei publice, aşa cum a reprezentat-o, nu mai puţin, şi un alt volum coordonat, cu titlul România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor (1983). Să amintesc, în context, că dânsa este autoarea, tot în deceniul opt, a unui foarte semnificativ, pentru perioada respectivă, serial documentar sub titlul Din arhiva istorică a României, apărut – fără a fi semnat – în «Anale de istorie», publicaţia institutului la care lucra în acea perioadă. Nu insist acum, în aceste scurte conotaţii (după cum nu mai amintesc aci prefeţele şi îngrijirile de ediţii), asupra noutăţilor documentare relevate de către autoare, şi a semnificaţiei lor în contextul istoric dat – cert este că doamna profesoară Viorica Moisuc s-a aflat permanent pe baricadele relevării şi apărării adevărurilor istorice în ce priveşte în ce priveşte trecutul nostru nu prea îndepărtat. De aici, consecvenţa promovării cunoaşterii veritabilei noastre istorii naţionale – în care relevarea «triumfului principiului naţionalităţilor» în 1918 va constitui o permanenţă în activitatea sa istoriografică. „Istoria ne învață să înțelegem mersul lucrurilor de azi și de mâine. Trebuie doar să ne aplecăm asupra ei – scria, la 16 martie 2017, distinsa şi respectata doamnă a scrisului istoric de azi. Istoria nu este o «poveste», nici o creație a «imaginarului», este o știință bazată pe cercetarea documentelor, a tuturor mărturiilor oferite de inepuizabila bogăție a arhivelor și care dezvăluie fapte, fenomene, evenimente în contextul lor politic, economic, social, diplomatic. Istoria trebuie înțeleasă și asumată cu tot ceea ce a fost bun și rău – dacă vrem să ajungem la cunoașterea obiectivă a realităților în evoluția lor firească. Nicolae Titulescu, cel mai strălucit ministru de Externe al României, la fel ca și artizanul Marii Uniri, Ion I.C. Brătianu, la fel ca și alți mari oameni politici români, considerau istoria ca un izvor al înțelegerii prezentului și prevederii viitorului. Azi, oamenii politicienii români (pentru că de oameni politici nu prea poate fi vorba), refuzând cunoașterea istoriei, lucrează cu sârg nu pentru interesul național al României ci împotriva lui”.
 

Relevare pe care o va evidenţia, nu de puţine ori, şi de la tribuna Senatului României, în perioada 2004-2008. Aşa cum, de pildă, la 29 martie 2005, se va adresa membrilor «maturului» – cum se spunea în perioada interbelică – corp legislativ: «27 martie – în câteva cuvinte numai – a fost primul dintre momentele de înălţare sufletească a naţiunii române în 1918, pentru că a însemnat unirea Basarabiei cu patria mamă. A fost momentul în care naţiunea română din Basarabia conştientă de trecutul său şi de misiunea istorică pe care o avea a luat decizia, prin Sfatul Ţării, prin puterea legală de la Chişinău, să se unească cu ţara, printr-o majoritate covârşitoare exprimată în acest Parlament. Aceasta a fost prima unire (...), care a însemnat pentru români începutul procesului Marii Uniri din 1918, încheiat la 1 Decembrie cu marea manifestare de la Alba Iulia».  
 
În mod particular, Marea Unire din 1918, mai ales din perspectiva documentelor esenţiale, şi istoricul tezaurului «evacuat la Moscova în 1916 şi confiscat de Soviete – o problemă internaţională actuală», cum se intitulează un articol – s-au situat preeminent, în ultimele decenii, în sfera cercetărilor şi a fructificării în plan editorial a rezultatelor ştiinţifice ale profesoarei Viorica Moisuc. De altfel, ultimul dintre volumele iniţiate şi coordonate de către reputata cercetătoare poartă titlul Generaţia Marii Uniri a românilor – 1918. Repere istorice (2018); este o semnificativă culegere de studii, la care coordonatoarea a angrenat o parte din discipoli, foşti doctoranzi ai săi – respectiv, ai Universităţii «Ovidius» şi ai facultăţii de profil –, anume: profesorii Dorel Buşe, Vincenţiu Armand Dascălu, Marinica Târziu, Tiberiu Târziu, Marian Zidaru, arhivistul Valentin-Ioan Fuşcan, respectiv părinţii-profesori Nechita Runcan şi Ioan Rusu”.
 
Sursa foto: www.youtube.com (14 noiembrie 2018) Fundația „Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”