Revista Zări Alb Astre Concursul județean de creație „LITERATUR@LASĂ-NE SĂ TE CITIM!”

Am avut multă vreme convingerea că „Decameronul”, „Dragostea în vremea holerei” sau „Ciuma” sunt cărți ale căror subiecte sunt ancorate într-o realitate instabilă, oferind exemple alegorice despre experiențe de mult depășite. Ne-a fost dat să trecem printr-o pandemia, care s-a abătut asupra noastră și a generat o stare de urgență, la propriu și la figurat, angoasantă și imprevizibilă. Ne-am amintit, poate, de Camus ori de Boccaccio, iar literatura ne-a oferit șansa de a evada din realitatea cotidiană.

Concursul județean de creație „Literatur@Lasă-ne să te citim!” din 2021, ediția a IX-a, a fost, pentru organizatori și participanți, un factor de coeziune, de reluare sau de întărire a unor legături interpersonale. Înscris în Oferta de activităților educative la nivelul județului Constanța, aprobat de IȘJ Constanța, an școlar 2020-2021, la poziția 4763A/ 54/ 06.10.2020, acesta este organizat de colegiul nostru în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Constanța și cu Fundația „Alumni” a CNMB. S-au înscris la cele patru secțiuni din cele cinci ale concursului 43 de elevi din liceele constănțene și din unități de învățământ din Hârșova, Năvodari, Slobozia și Tecuci.

Juriul format din profesori de limba și literatura română ai liceului au avut bucuria de a descoperi și la această ediție texte literare care vorbesc cu delicatețe despre lume, adolescență, suferință, timp, libertate sau iubire. Au fost înscrise în concurs și texte în care autorii nu s-au sfiit să accepte că totul s-a mai spus, dar nici nu au cedat în fața tentației de a supralicita teme literare consacrate, riscând să alunece pe panta stridenței. Pendularea între exteriorul urban sau rural și interiorul sufletesc tulburat de prea multe neliniști adolescentine este exploatat cu naturalețe, cu finețe.

Poezia celor ce s-au lăsat citiți este generoasă, cuprinzătoare, ludică, ironică uneori, melodioasă alteori. Proza încearcă a satisfice nevoia tacită de a citi povești; aceste spectacole neverosimile, consumate în universurile inventate, scot cititorul din lumea arhicunoscută. Remarcabil este textul dramatic înscris în concurs. Cred că autoarea a intuit că teatrul înseamnă un salvator și fundamental „împreună”; și-a urmat instinctul și a imaginat personaje care se caută și învață să comunice. Festivitatea de premiere s-a consumat într-un cadru restrâns impus de regulile situației de urgență, în sala „Gheorghe Coriolan” a CNMB. Cei premiați au citit fragmente din textele înscrise în concurs. Alăturăm acestor rânduri, rezultatele Concursul județean de creație „Literatur@Lasă-ne să te citim!”, ediția a IX-a, și o selecție de texte literare distinse cu premii.

MARELE PREMIU „LITERATUR@LASĂ-NE SĂ TE CITIM!”

Eftimie Elena, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, județul Ialomița

SECȚIUNEA POEZIE

PREMIUL I


Poteră Miruna Ioana, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța
Vasea Ioana, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

PREMIUL al II-lea

Retezanu Bianca Miruna, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța
Tănase Andrei Mihai, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Constanța
Iani Sonia, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța


PREMIUL al III-lea

Bintiuc Andreea, clasa a IX-a, Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”, Constanța
Sorici Maria Galathea, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța
Nistor Liliana, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța

PREMIU PENTRU DEBUT

Pichineriu Florentina Mirela, clasa a IX-a, Liceul Tehnologic „Tomis”, Constanța

MENȚIUNI

Puținelu Mihai Alexandru, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Al. Ioan Cuza”, Constanța
Vlădăreanu Alexandru, clasa a IX-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, județul Ialomița
Zamfir Roxana, clasa a IX-a, Liceul Teoretic Internațional de Informatică, Constanța
Ciubotariu Ana-Sînziana, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța
Perjan Andreea Ștefania, clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Ioan Cotovu”, Hârșova
Căpităneanu Elena, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Decebal”, Constanța
Dobre Miruna, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Constanța
Vlad Ilinca, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Constanța

SECȚIUNEA PROZĂ

PREMIUL I

Bugnar Maria Gabriela, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

PREMIUL al II-lea

Irizan Samira, clasa a IX-a, Liceul Tehnologic „Lazăr Edeleanu”, Năvodari
Duță Adrian Florin, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, județul Ialomița

PREMIUL al III-lea

Geru Alexandra, clasa a IX-a, Liceul Teoretic Internațional de Informatică, Constanța
Scolnicu Lidia, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța

MENȚIUNI

Belecciu Crina, clasa a IX-a, Liceul Teoretic Internațional de Informatică, Constanța
Popescu Diana, clasa a IX-a, Liceul Teoretic „Lucian Blaga”, Constanța
Pascaru Lia Gabriela, clasa a XII-a, Colegiul Național Militar „Al. Ioan Cuza”, Constanța

SECȚIUNEA ESEU

PREMIUL I

Nistor Nona Maria, clasa a X-a, Colegiul Național „Calistrat Hogaș”, Tecuci, județul Galați

PREMIUL al II-lea

Buliga Ana Maria, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

PREMIUL al III-lea

Toma Andreea, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța

MENȚIUNI

Mocănescu Maria- Cătălina, clasa a IX-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, județul Ialomița
Filipache Maria, clasa a X-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, județul Ialomița
Peiu Ruxandra Ștefania, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța
Gheorghe Maria-Doriana, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, județul Ialomița

SECȚIUNEA TEXT DRAMATIC

PREMIU PENTRU ORIGINALITATE

Chistruga Cătălina, clasa a IX-a, Liceul Teoretic „Ovidius”, Constanța

SECȚIUNEA TEXT SATIRIC

PREMIUL „ȘTEFAN BRÂNZĂ” – nu se acordă.

DIPLOME DE PARTICIPARE

Doroftei Paul Eduard, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Al. Ioan Cuza”, Constanța
Floroiu Alexia, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța
Mugea Andreea, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța
Alsayaed Rahaf, clasa a X-a, Liceul Teoretic Internațional de Informatică, Constanța
Dingu Sara, clasa a X-a, Liceul Teoretic Internațional de Informatică, Constanța
Luca Bianca, clasa a X-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța

Stancu Andrei, clasa a X-a, Liceul Teoretic Internațional de Informatică, Constanța
Vasile Teodora Cătălina, clasa a X-a, Liceul Teoretic „Ovidius”, Constanța
Radu Maria Cătălina, clasa a XII-a, Liceul Tehnologic „Carsium”, Hârșova

MARELE PREMIU „LITERATUR@LASĂ-NE SĂ TE CITIM!”

Eftimie Elena, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, județul Ialomița

Blasfemii

Sunt un frenetic
Pășesc molcom
pe gresia rece.
Apoi mă răzgândesc,
Fac glisade către sufragerie.
Mă opresc în dreptul
unei oglinzi
Sunt Edith.
Mă delectez cu un fruct, într-un lan de maci
Iarba din împrejurimi mă încântă,
Sunt în Paradis.
Nu îmi percep
Greșeala.

Îmi săvârșesc dorințele
pline de ispită.
Iau decizii hățiș și regret.
Mă întristez, căci voi fi amintită
drept o desfrânată docilă
Vor ști ei că acest deliciu
a fost o concesie de dragul lui Amir?
Că paharul e un mit?
Că păcatul-i un concept?
Sau vor da crezare ca-ntr-o skitoma?
Dintr-o turmentată de resemnare, devin convalescentă
Culeg maci și
Devin
Magdalena.

SECȚIUNEA POEZIE – PREMIUL I

Poteră Miruna Ioana, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

Scări spre răsărit

Scări spre răsărit,
Ce veneau din asfințit;
Tu trebuia să fi venit,
Iubit afurisit…

Șase dimineața, căldură infernală,
Dar eu tremuram de frig.
O zi normală, aparent banală,
Tu, pe drum, mergeai aprig.

Era timpul, dar n-ai ajuns.
Te-am așteptat, lângă apa de mărgărit.
Te-am așteptat, da, până m-am plictisit,
Pe scările spre răsărit.

Apa zvârcolea plăcută,
Nu ca de-obicei, tăcută.
Dar pacea se simțea-n trecut,
Cu tine, fără tine, neîntrecut.

Cerul, apa, reale vreuna?
Și respirația-i simțeam întruna,
Chiar dacă eram singură, una
Se lumina viața întotdeauna

Și te-am așteptat
Pe scările spre răsărit,
Poate ar fi fost mai bine
Dacă n-ai mai fi venit.

Vasea Ioana, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

Ce fac copiii de la științele naturii în timpul liber ?
Împletesc arta cu… științele!

Geam

două celule
divizate de o membrană
fără conștiință

membrana e
în schimb
de sticlă
și se preface în gheață
de fiecare dată
când
te prefaci
a avea un contur

crezi că puteam
trece
peste anafază?

hai să fugim.

PREMIUL al II-lea

Retezanu Bianca Miruna, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

Visul

Te voi visa curând
Și te voi aștepta pe o stradă
Sau poate la o cotitură de drum.
Cerul va fi roz
Sau poate negru de supărare
Căci nu te-ai arătat atâta vreme.
Te voi visa curând
Și eu voi purta cea mai frumoasă amintire
Și părul se va pierde în vânt
La fel cum stropii de lalele se pierd pe pielea mea
Tu vei fi grav
Străin de emoție, pierdut în viitor
Căci timpul pentru tine a trecut
Dar nu și pentru mine.
Te voi visa curând
Și vei veni
Dar nu așa cum am sperat

Tănase Andrei Mihai, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Constanța

Capricii albe (fragment)

Am strâns în casta-mi interzisă colecție placidă
De suveniruri și trăiri din codrii nemuririi,
Am prins cu palma-mi veștejită o dragoste acidă
Întruchipată-n fulgi de-argint prin voalul amintirii.

Larmă metalică răsună când iar moneda cade
O parte-a mea, una a ta, unite de solfegii,
Sunt preschimbate-n două lumi și-n ele acolade:
O iarn-a mea, o iarn-a ta, așa-i dorința legii.

În emisfera nordică o iarnă prea senină,
Fără de vânt, ninsori sau ploi, răceală în simțire,
Se-așterne-n fiecare an pe piele și retină
Și te orbește timpuriu o neagră amuțire

Fulgi în culori, vânt parfumat, miracole rupestre
Ți-arată ție an de an o lume nepătată
De spini, nămol, păcat străvechi prin a tale ferestre,
Doar pentru tine, suflet drag, de la îngeri păstrată

Iani Sonia, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

Ora de geografie

Am omorât o muscă cu cartea de chimie.
ora morții
anunțată
de un „of ” grav
murdărisem peretele alb
martor la o crimă lipsită de remușcare.
ca să nu se observe
cafeaua
prea rece pentru o persoană
cu gusturi rafinate de pseudoartist
a acompaniat musca
într-un dans vulgar.
am rămas cu harta lumii
în doua nuanțe
și un punct fixat
pe Marea Moartă
amuzantă.

PREMIUL al III-lea

Bintiuc Andreea, clasa a IX-a, Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”, Constanța

Ruine

Corpul meu fie-ți vina plecării,
Plec și eu de scârba lui,
Atâtea scenarii monotonii,
Chiar din vina nimănui.

Să-mi dezvălui că mă-nșel,
Și să-mi atingi corpul crăpat,
Să te dăinuiești pe el
Și să-mi spui ce ai visat.

Să mă lași să țip în tine,
Cuvântul meu, pierdut să fie,
C-am mai căutat în el,
Și-am găsit numai ruine.

Sorici Maria Galathea, clasa a X-a, Colegiul Național
„Mircea cel Bătrân”, Constanța

6. Când vom lua foc
cenușa ne va lua locul oaselor obosite
o pală de vânt ne va purta umedă spre malul înspumat
al Constanței
și de pe un nor de furtuna
greoi îți voi zâmbi
Acolo unde nicio amintire nu cară după ea
Povara însemnătății
unde suntem toți infimi
curățați de simțul sinelui molatic ce vara visează la
furtuna unei luni de mai
și iarna tânjește după zile mai scurte
Acolo unde suntem toți copii
Ființe de lumină rece
Scrumați într-o cană de cafea pe noptiera unui tânăr
dansator

Nistor Liliana, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța

Soldat de primăvară

Plecându-ți trup firav la margine de fag,
tu-mbălsămezi natura în muguri și-n scântei
și-nviată-n flori din tânăr
sarcofag.
Împrăștii freamăt mare în frunze
verzi de tei
cu pașii tăi mărunți.
O, zână neschimbată,
mireasma unei păci, a cântecului sfânt,
aduci podoabe albe, învii natura toată
mireasma unei păci, a cântecului sfânt,
aduci podoabe albe, învii natura toată

PREMIU PENTRU DEBUT

Pichineriu Florentina Mirela, clasa a IX-a, Liceul Tehnologic „Tomis”, Constanța

Iubitul meu
Iubitul meu cu pielea fină,
cu ochii schimbători,
ți-aș spune că eu sunt de vină,
că suntem muritori.
Iubitul meu cu buze moi,
cu părul dat pe spate,
aș vrea să vii iar înapoi.
Nu vreau să fiu pe jumătate!

SECȚIUNEA PROZĂ – PREMIUL I

Bugnar Maria Gabriela, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

Vorbește-mi!
(fragment)

Cum l-am cunoscut pe David? Am râs în momentul acela la întrebare și mi-am șters sosul de paste din colțurile gurii.

– Am avut o criză în vacanță după ce m-am pierdut de grup iar el aproape m-a lovit cu mașina, am spus eu zâmbind la filmul amintiri.

Toți prietenii mei de la masă au afișat un surâs stânjenit și au sorbit din vin în sincron.

De ce mi-aduc aminte de asta acum? Ultimul mesaj la care am răspuns a fost de la el. Mă verifică, deși cuvântul a verifica sună greșit. Îi place să se asigure că nu sunt în vreun șanț fără cunoștință. Nu că ar fi posibil, dar o face. De ce nu mă sună? Nu am idee. O face rar și când o face… e ajutorul meu virtual nu omul care-mi știe întreaga viață mai bine decât mine. Poate de aceea preferă să-mi scrie. Cobor scările în fugă și fac slalom printre oamenii deloc grăbiți. Unde mă grăbesc eu? Întrebarea mai bună ar fi de ce, pentru că trenul nu va ajunge mai repede dacă sunt prima pe peron. Și nici nu vreau să fiu. Îmi verific biletul prost tipărit și reușesc să descifrez număr trei. Peronul trei să fie atunci. Telefonul îmi vibrează în buzunarul de la spate și îl scot din mers cu mâna liberă. Încă un mesaj de la David. „Ai grijă. Dă-mi mesaj când ajungi acasă.”

„Așa o săfad” tastez eu grăbită, atentă și la ecran dar și la drum. Mă corectez când văd ce abominație am scris: ”să fac* :)))”. „:)”. Îmi arunc telefonul în buzunarul deschis al micului geamantan și verific fiecare stâlp pe lângă care trec. În paralel cu mine pe cilindrele de beton sunt plăcuțe vopsite cu 2 și 4. Nu m-am pierdut! Așa cum speram să nu fie, nu mai e nimeni. Ochii îmi fug dintr-o parte în alta, căutând o urmă de viață, în timp ce mâinile mi se frământă pe plasticul dur al mânerului geamantanului. Îmi e foarte cald! Trag după mine rapid bagajul pe rotițele gălăgioase și mă așez pe bancuța din apropiere. Răceala metalului îmi pătrunde prin materialul subțire al pantalonilor de blug și rămân pe loc pentru a mă bucura de senzație. Îmi desfac puțin la gât geaca și trag aer adânc în piept. 1, 2, 3, 4. 1, 2, 3, 4. Inspir, expir. Nu merge. Privirea îmi fuge alertată spre celelalte peroane. Goale. Îmi verific pulsul, este acolo. Cu mâini tremurânde îmi pescuiesc telefonul din compartimentul strâmpt și bâjbâi prin aplicații după mesagerie.

„NU MERGE” scriu rapid și pipăi forma telefonului până când vibrează.

„Nu va merge dacă te panichezi.” răspunde el imediat.

„DE CÂND NU MAI MERG OAMENII CU TRENUL?” continui fără să-i bag în seamă întrebarea și privesc din nou după fețe necunoscute. Oameni se văd mulți dar sunt la prea multă depărtare. În loc de vibrarea scurtă, soneria mă face să tresar și răspund imediat. Nu apuc să spun nimic pentru că vocea lui calmă și joasă mă învăluie ca adierea de primăvară proaspătă.

– Chiar mă întrebam cât îți va lua.

– Nu am chef de glume… mă plâng eu și încep să inspir mai adânc. Mârâitul lui amuzat mă face să surâd și realizez că afară e mai frig decât credeam. Îmi închid geaca la loc și îmi încordez corpul.

– Nu e nimeni în jur? Ai spus că gara e plină ochi.

– S-au decis să rămână toți la cafea. La naiba… Îl aud cum respiră în receptor. Ascult sunetul robotic și îl înregistrez în memorie. Mă concentrez pe respirația lui și o oblig pe a mea să o urmeze.

– Vrei să vin să te iau?

Tonul vocii lui e relaxat. Pare că doar ce s-a trezit. Eu l-am trezit, știu asta. Pielea uscată mă furnică când mă încrunt și îmi sterg fața cu palma rece ca gheața. Îmi e și sete.

– Astăzi pare că-ți place să mă iei peste picior!

– Crezi? M-ai lăsat să dorm doar trei ore.

Fără să-mi dau seama îl imit. Îi recreez expresia facială, surâsul enervant pe care mi-l imaginez că-l afișează acum.

– Nici dacă te-aș plăti personal nu ți-ai căra fundul leneș până la mine.

Îl aud cum oftează și inima îmi tresare. Doar să nu-l fac să-mi închidă. Apoi inima îmi tresare iar când văd un grup de femei de vârsta a treia cum se apropie încet de mine. Râsetele lor mă animă, îmi gâdilă creierul.

– Am găsit cine să mă salveze! spun cu un ton pițigăiat.

– Deci nu mai ai nevoie de mine, bine.

Dau din cap, deși nu mă vede. Femeile se opresc la câțiva metrii de mine.

– Te descurci acum? mă întreabă și îmi dau seama că ăsta e sfârșitul conversației noastre pe ora asta.

– Du-te și culcă-te la loc! Te anunț când ajung. îi spun eu și verific dacă mi-am revenit.

PREMIUL al II-lea

Irizan Samira, clasa a IX-a, Liceul Tehnologic „Lazăr Edeleanu”, Năvodari

Încrede-te în lună. Shakti I
(fragment)

Este legenda unei forțe. Într-un fel, o zeiță ce deținea puterea absolută, controla soarele și luna.

E femeia ce ar fi trebuit să scrie istorie prin a sa putere, însă a sfârșit plânsă pentru al său destin. Viața… e crudă uneori, destinul se încăpățânează să-ți arate exact contrariul a ceea ce gândești. Uneori, ambiția și puterea pot fi nule în fața dragostei… Însă până și cea mai împietrită inimă a învățat să iubească. Shakti era doar un copil când mama ei a trecut de poarta cerului. A cunoscut, atunci, de la o vârstă mult prea fragedă, mușcătura suferinței, durerea, pierderea. Rămasă singură, într-o lume în care tatăl ei cunoștea doar gustul alcoolului și regimul fricii, Shakti a fost nevoită să se descurce pe cont propriu. Familia ei era săracă, de-abia își ducea traiul de la o zi la alta, iar micuța se descurca cum putea. Zilele treceau greu, foamea era păcălită de puținul fructelor de la marginea pădurii. Copiii o evitau, îi puneau adesea porecle morbide („monstrul din pădure” sau „fata cu păr de matură”). Deși zilele treceau, iar ea devenea din ce în ce mai matură, un lucru a rămas la fel: perindările prin pădure. Când Shakti era mică, mama ei obișnuia să o scoată în fiecare seară la plimbare. Adesea le prindea ploaia și rămâneau afară să se bucure de stropii reci. Mama fetei era un înger, așa îi plăcea Shaktiei să creadă, o femeie cu corp de zeiță, ochi de abanos și păr tăciune. Întruchiparea bunătății și a curajului. Cele două calități pe care a încercat să i le insufle fetei până în ultima sa clipă – „Fii bună, căci într-o lume plină de rău, bunătatea răzbește”, obișnuia să-i spună seara, înainte de culcare.

Însă după moartea mamei sale, Shakti a lăsat-o în urmă pe fetița dulce cu zâmbet de zână. A lăsat în urmă cuvintele mamei sale crezând că, astfel, durerea va dispărea. Cu cât timpul trecea, cu atât fata devenea mai rea, mai pierdută printre cioburile inimii sale. Își înfrunta destinul pe cont propriu și se lupta cu demonii interiori de una singură. La finalul zilei, ce-ți mai rămâne? Rămâi doar tu și gândurile tale. Gânduri care de multe ori îți calcă sufletul în picioare și îți brăzdează anii. Gânduri ce nu te lasă să dormi nopțile sau să mergi mai departe. Gânduri ce te țin – vrei, nu vrei – ancorat în trecut.

Serile erau cele mai grele, tatăl ei se întorcea acasă sub efectul substanțelor ce l-au ruinat atâția ani la rând. Ce putea să facă? Să fugă nu era o opțiune. Cu bune, cu rele, era tatăl ei. Așa că suporta. Suporta fiecare palmă, fiecare injurie, fiecare nouă rană. Suporta fiindcă nu avea de ales, ultima bucată din sufletul ei era în mâinile acelui om.

Cu toate astea, amintirea poveștilor spuse de mama sa o țineau pe linia de plutire. Preferata ei era despre prima femeie pe acest pământ: Lilith. Își amintește fiecare detaliu al poveștii, de parcă i-ar fi spus-o ieri. Lilith a fost făurită din același nămol cu Adam, ca egal al său. Însă când Dumnezeu i-a spus că femeia trebuie să se supună bărbatului, aceasta nu a acceptat. A preferat să plece în iad, ca regină, decât să trăiască în rai, ca supusă. Povestea spune că Lilith s-a îndrăgostit de regele infernului și l-ar fi înșelat pe Adam, iar ăsta ar fi fost adevăratul motiv al plecării sale. Mai târziu, Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, drept supusă credincioasă bărbatului. De fiecare dată când mama fetei ajungea la sfârșitul poveștii, îi spunea copilei același lucru „Nu fi Eva, fata mea!”. Shakti a fost dintotdeauna fascinată de curajul lui Lilith: a renunțat la tot ce îi putea oferi raiul, pentru puținul iadului. Dar a făcut-o cu capul sus, cu onoare. La vremea aceea, fata făcu o promisiune, atât ei cât și mamei sale. Avea să fie întotdeauna ca Lilith și niciodată Eva.

Duță Adrian Florin, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, județul Ialomița

Hekataion

Mă adresez acum ție, cititorule, prezent, trecut sau viitor. Fie că ne-am cunoscut sau nu, asta nu-ți vei putea aduce aminte, fie că m-ai știut drept Calamir, fie că mă vei fi cunoscut sub un alt nume. Căci am în minte o vagă imagine cu tine, alături de alte imagini pe care știu că nu le-am trăit vreodată în această viață. Pot vedea prin praf imaginea unui gard de lemn, cu boltă, și o casă veche din altă lume ce-mi pare familiară. Pot vedea și alte clădiri mărețe, într-un loc pe care l-am vizitat, dar în timpuri pe care nu am avut șansa de a le trăi.

Dar mai presus de toate pot vedea acum un întuneric complet, dureros, înăbușitor și sufocant. Și în mijlocul acelui întuneric un punct distinct, trei femei ce împart același corp ce se pierde în imaterial, cu trei perechi de umeri cu bănuți aurii și veșminte albe vaporoase și o greutate titanică ce îi apasă, cu trei perechi de mâini ce se unduiesc în vid, într-un dans străvechi și sumbru, trecând din deget în deget pumnale și chei, șerpi și rodii, Și cele trei busturi se împletesc haotic, se îmbină, se separă și se micșorează într-un punct incandescent: o torță. În tot timpul ăsta tăcere, urmată de o clipă de nemișcare, iar apoi flacăra torței erupe violent, iar cele trei femei se despart pentru totdeauna în trei direcții diferite, lăsând în urma lor stele și viață. Asta e o imagine la care sigur nimeni nu a fost martor. Căci fără aceste trei femei, nimeni nu ar fi străbătut acum potecile pădurii, nimeni nu ar fi cules pietrele de pe fundul râului, nu ar fi strâns busuioc și dafin, nu ar fi cântat noaptea pe luncă, vestind destinul lui Macbeth, și nu ar fi încercat seară de seară să recreeze în ritualuri dansul primordial. N-ar fi adus nimeni rugăminți și nu s-ar fi aprins lumânări. Și în inima pădurii, unde ne-au prins în sfârșit, nu s-ar aduna lume.

Dar pe tine, cititorule, nu știu unde te-am văzut sau când și regret amarnic. Căci sentința tocmai mi-a fost anunțată. Zadarnic încerc acum să mă ridic și să fug, căci picioarele nu vor să mă asculte, pietrele din buzunare în loc să-mi poarte noroc, mă trag în jos. Și de pretutindeni mâini străine mă țintuiesc și mă leagă, tâmplele îmi zvâcnesc, părul mi se lipește de frunte. Simt cum sunt târât și legat de stâlp, forțat să stau în picioare, cu spatele-mi lipit de rug. Deschid cu greu ochii, cu stângul văd în ceață, căci părul de pe frunte și sprânceana îmi sunt năclăite de sângele ce mi se scurge din tâmplă în ochi și în jos pe obraz. Toată lumea strigă acum „Calamir cel Orb”, așa cum mulți, mulți ani înainte îmi strigau „Sebastian! Sebastian!”. Încă o viață ce mi se sfârșește la stâlp, întâi prin săgeți, acum prin foc. Îi văd cum se apropie cu torțele aprinse și cum mi le depun la picioarele rugului, printre crenguțe și frunze uscate.

Îmi închid ochii înspăimântat, iar căldura sfâșietoare dispare într-un final, într-un moment de liniște. Deschid ochii și mă văd pe o alee; totul în jurul meu este negru, poteca este luminată de ceva ce se află la mare depărtare în fața mea. Cerul pare să fie peste tot în jurul meu, negru ca smoala și bătut de vânturi. Înaintez și aud vag țipete, dându-mi seama că sunt țipetele lui Calamir cel Mistuit de Flăcări.

Ajung la sursa mea de lumină. O statuie înaltă, mai înaltă aproape decât îmi poate cuprinde privirea, o coloană de marmură înconjurată de trei siluete identice: trei femei în veșminte albe. Una dintre ele ține în mână o torță și un pumnal din bronz, alta ține o torță și o cheie veche de aur; ultima ține în mână o torță, iar pe cealaltă mână i se încolăcește un șarpe. Aceasta din urmă este cea care se află în fața mea. Celelalte sunt îndreptate în direcții opuse, căci statuia păzea o răscruce de drumuri. Zeiță a răscrucilor și pentru scurt timp mamă a noastră, a nălucilor. Și la baza măreței statui te văd pe tine, cititorule, exact așa cum mi te aminteam! Așezat pe un soclu, porți doar un veșmânt negru care nu-ți acoperă tot corpul; picior peste picior, mâna stângă îți atârnă pe genunchi, până dreapta ți se odihnește sub bărbie. Lumina statuii te lovește din spate, picioarele îți sunt scăldate în întuneric, umerii îți lucesc. Nu mă privești, ochii îți sunt îndreptați spre pământ; părul îți este negru, dat pe spate, iar chipul îți este întunecat de sprâncenele negre și ascuțite ce se încruntă: „Steaua Dimineții”.

Când ajung în dreptul tău, strigătele se opresc. Hecate mă privește cu unul dintre cele trei chipuri. Un alt chip privește în jos, pe fața de marmură se citește regretul, chiar dacă ochii sunt goi. Chipul din stânga mea privește în sus, așteptând parcă să audă o voce care să o ghideze. Dar vocea nu vine însă de nicăieri. În aer însă se simți o schimbare, căci era acum plin de mirosul foilor de dafin. Un corb apăru de nicăieri și se așeză în palma femeii din stânga. În același timp, o bufniță ocupa o poziție asemănătoare în palma femeii din dreapta. Vântul îmi bate în spate, semn că nu mai pot rămâne în loc și e timpul să aleg. Mă duc deci pe drumul din stânga, îndemnat de mirosul dafinului. Figura mea întunecată se ridică și oftează, semn că nu mă mai pot întoarce.

– Pe aceeași cărare au apucat-o și Hyacinthus și Cyparisus, îmi spune. Corbul își ia zborul și îmi lasă pe cap laurii, iar eu îmi continui pasul pe potecă ce se cufundă tot mai tare în întuneric.

În pădurea aceea veche, Calamir „cel Orb” își strigă ultimul țipăt, alături de alte ruguri ce înălțau la cer voci și șuvoaie de fum negru. În timp ce fac ultimii pași pe cărare, în întuneric complet, lăsând statuia în spate, uit tot: Calamir nu mai există. Un moment de liniște. Deschid apoi ochii într-o noua lumină, și pentru a nu știu câta oară, trag în piept prima mea gură de aer, sub semnul unui alt zeu.

PREMIUL al III-lea

Geru Alexandra, clasa a IX-a, Liceul Teoretic Internațional de Informatică, Constanța

Sacrificiul Islei, partea I
(fragment)

Deși majoritatea oamenilor consideră că în afara sistemului nostru solar nu există viață, se înșală. La o distanță enormă față de planeta noastră, printre miile de corpuri cerești de diferite forme, printre galaxii de toate culorile, se află o altă planetă. Terra seamănă mult cu aceasta, având faună și obiceiuri similare, locuitorii fiind asemănători cu noi… mai mult sau mai puțin. Primul lucru care i-ar scoate în evidență ar fi înălțimea. Trupurile lor sunt mai alungite față de cele cu care ne-am obișnuit, mai bine construite: parcă ar fi exersat cel puțin o oră în fiecare zi. Aceștia se fac remarcați și prin culoarea anormală a ochilor; nu suntem obișnuiți să vedem nuanțe de mov, roz, portocaliu, chiar și roșu în ochii celor cu care ne vedem sau purtăm o discuție. La fel este și pentru ei dacă ar vedea asemenea culori „naturale” în ochii
apropiaților. Desigur, limbile pe care aceste două planete le folosesc sunt complet diferite. În schimb, cea mai mare diferența este la interior. Aceasta rasă, numită Ozark, are ceva ceea ce noi am numi „magie”, dar ei îi zic energie. Pasionații de jocuri video ar crede că sunt, de fapt, personaje din jocurile lor alături de care au câștigat nenumărate lupte împotriva răului.

– Nu vom accepta! răsună gălăgios o voce feminină din capul mesei mari plină cu foi și hărți; o voce care îi făcu până și pe marii generali să tresare. Țara mea nu va intra într-un război, fie ca vă place sau nu!

La auzul hotărârii, câțiva generali mai în vârstă se strâmbară, pregătindu-și un discurs care să o facă să se răzgândească. Câteva minute de liniște au fost suficiente pentru creionarea unor idei, dar adevărata problemă era cine are curajul să se ridice în picioare și să își expună opinia. Se uitau unii la alții, așteptând ca cineva să se ridice. Încercau să vorbească silențios, prin mișcarea ochilor, dar eșuau.

Priveliștea asta nu era ceva nou pentru Isla, conducătoarea uneia dintre cele 7 țari numita Fleur. Chiar dacă era singura femeie din acea încăpere, era și cea mai periculoasă. Figura ei lungă nu se încadra în medie, dar nu îi lua din eleganță. Din contră, rangul ei înalt contribuia la imaginea ei: strictă, serioasă, gânditoare și plină de încredere în propriile sale alegeri. Așa era văzută de către majoritatea persoanelor din încăpere, chiar și de populație. Totuși, fix de aceea aveau încredere în ea, erau convinși că ceea ce face le va aduce numai bine. A și demonstrat acest lucru când a semnat pentru pace, după nenumărate victorii ale poporului ei.

– Obiecții? Întreba ea, asigurându-se că cei nemulțumiți vor avea o șansă să se afirme.

– Din păcate, da, îi răspunse unul dintre cei mai bătrâni dintre membrii, privind-o în ochi. Dacă am participa, am avea oportunitatea de a ne antrena trupele cu alte țări, chiar de a face rost de pământ! exclamă el.

– Am pierde mulți oameni datorită unora care consideră că am putea lua niște pământ, în condițiile în care deja avem mai mult decât ne trebuie pentru următorii ani, îi răspunse aplecându-se puțin deasupra mesei.

– Gloria pe care am dobândi-o ar motiva populația! sări un alt general în ajutorul amicului său.

Scolnicu Lidia, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța

Poveste fără titlu
(fragment)

O adiere ușoară pătrunde în dormitorul simplu mobilat. Una dintre razele mai curajoase își face loc printre jaluzelele de un roz pal. Simt cum aceasta îmi mângâie blând obrazul.

Nu vreau nici în ruptul capului să cobor din pat. Însă o aromă de cafea proaspăt făcută reușește să mă ridice și să mă ducă în bucătărie. Acolo, soțul meu își bea cafeaua cu înghițituri mici. Stau în pragul ușii, admirându-l. Calm, este pierdut în gânduri. Simțindu-mi prezența, își ridică privirea spre mine, oferindu-mi un zâmbet larg în schimbul unui salut. Alexandru. Un nume des întâlnit, dar singurul care îmi dă lumea peste cap. Sunt sigură că și el simte la fel. La muncă, toți subordonații îl așteaptă cu răsuflarea tăiată. Toți îi ascultă regulile, niciunul întârziind sau greșind. Colonelul Toma Alexandru. Un militar de temut, dur, corect și fără expresie pe chipul brăzdat de o cicatrice. Leul fioros de la locul de muncă se poartă cu mine ca un blând motan. În timp ce mă holbez la el, în mintea mea se derulează prima noastră întâlnire. S-a întâmplat în urmă cu doi ani, când în fața mea a apărut un bărbat care m-a salutat fără să schițeze vreo emoție.

Ciudat, mi-am spus eu. Cea mai mare parte dintre oamenii care intrau pe acea ușă, cea a unui cabinet de avocatură, erau îndurerați, furioși, poate speriați sau chiar bucuroși. Dacă el simțea ceva, atunci ascundea acest lucru foarte bine.

– Bună ziua! Sunteți domnul Toma Alexandru, bănuiesc.

Bărbatul a afișat un mic zâmbet în colțul gurii, care a dispărut așa cum apăruse. În 40 de minute, mi-a povestit toate lucrurile importante din fosta lui căsnicie pentru a-l ajuta în procesul de divorț. Am aflat astfel că avea o fetiță de doar șapte ani. Am încercat să mă apropii de el, deși simțeam că e o greșeală. Tot ce trebuia să fac era să aplic legi, hotărâri și ordonanțe pentru a primi și el custodia fetiței sale. Chipul lui îmi plăcea, iar comportamentul rece, de militar, mă făcea să vreau să-l cunosc mai mult.

La următoarea ședință mi-a adus un buchet mare de flori și m-a invitat în oraș. Poate era puțin prea repede, dar sigur știți momentul acela în care inima zice Da, iar creierul zice Nu. I-am spus că îmi voi verifica programul, nu plănuiam să accept, deoarece îmi era frică. Cu toate acestea, am fost foarte încântată atunci când în buchetul de flori am găsit un bilețel pe care scria Ești frumoasă azi și… întotdeauna și un număr de telefon. A urmat apoi cea mai plăcută seară dintre toate. Văzând că nu reacționez, îmi spune cu glas dulce, trezindu-mă din amintire:

– Ți-am pregătit micul-dejun.

– Mulțumesc, îi răspuns eu puțin amețită.

Uitându-se îndelung la mine, Alexandru rupe liniștea din încăpere:

– Am rezervat un apartament într-un hotel. Peste două săptămâni. Dar nu-ți spun unde, adaugă, după care îmi zâmbește răutăcios, știind că m-a făcut curioasă și că sunt lipsită de răbdare de felul meu.

SECȚIUNEA ESEU – PREMIUL I

Nistor Nona Maria, clasa a X-a, Colegiul Național „Calistrat Hogaș”, Tecuci, județul Galați

Cine mai suntem?

Piele uscată și arsă de soare, prăfuită și mânjită și totuși un copil fericit…Haine murdare și rupte, coate julite și genunchi zdreliți și totuși un etern zâmbet nevinovat…Înconjurat de familie, de prieteni sau de niciun om, cu jucării nenumărate sau fără acoperiș deasupra capului, copilul se ivește oriunde în această lume printr-o taină negrăită a lui Dumnezeu. Și totuși, ce e copilul? Un maldăr de oase mici, de carne și sânge, de zâmbete fără sfârșit, de idei fără capăt, de vise fără număr, de bucurii fără îngrădire, de sinceritate fără limite, de libertate fără margini? Copilul e făptura care se mulțumește cu puțin, oferă mult, nu cere nimic, iubește total și dezinteresat, nu se leagă de nimic și totuși le are pe toate… E aruncat în brațele sorții, unele mai calde și mai primitoare, altele mai reci și mai neprimitoare! Și peste tot sunt copii, firavi și vulnerabili, însă înzestrați cu o neostoită putere de a răzbi prin viață oriunde s-ar afla… N-au fost toți oamenii cândva copii? Și unde s-a pierdut copilul din ei? Cine l-a alungat din ei, din noi? Ne e cumva rușine să mai fim copii? E o țară? O batjocură, o imaturitate?

Și totuși, copilul e buturuga mică ce răstoarnă carul mare al timpului când acesta trece prea repede și am vrea ca toți să redevenim copii… În frenezia timpului, în nebunia lumii în care trăim, copilul acela, alungat cândva în ungherele sufletului, se mai vede în zarea adâncurilor firii noastre, înoată, se zbate, se scufundă și-o ia de la capăt cu îndârjire, se bucură și se rănește deopotrivă. Chipul lui ascuns răzbește câteodată la lumină, uneori plângând, alteori râzând, murind și înviind odată cu reîntoarcerea adultului la nevinovăția pruncului de odinioară! Tuturor ni se face dor de copilărie și de copilul din noi, dar nu toți conștientizăm sau recunoaștem acest lucru! Copilăria nu va muri nicicând și nici oamenii care vor să rămână mereu copii! Copilăria nu va muri atâta timp cât îi vom da aripi să zboare spre infinit, să atingă culmile visărilor și ale împlinirilor! Ce lume tristă fără copii și fără copilărie!

V-ați imagina o astfel de viață? O viață în care inocența, farmecul nevinovat, curăția, ghidușia, râsul cristalin ar dispărea? Și ce putem pune în loc? Disimularea, ermetismul, seriozitate rece, severitatea? Nu cumva realitatea dură, gândirea materialistă dislocă din noi copilul de odinioară? Nu tot noi acceptăm să fie gonit, uneori fără putința de întoarcere, angelicul din noi? Adolescența! Cuvânt rostit cu admirație și cu teamă deopotrivă! Adolescența, vârsta întrebărilor, a îndoielilor, a zbuciumului interior! Și în adolescenții de azi zace copilul de ieri, chiar dacă autosuficiența nu ne lasă câteodată să vedem limpede acest lucru! Unii, mai timizi, își ascund cât mai în adânc copilul din ei, alții, îndrăzneți, îl lasă să răzbată deseori! Și ce-i împiedică pe tinerii de azi să fie copii? Tehnologia, internetul, distracțiile, prieteniile? Dar nu suferă și în ei pruncul de altădată? Chiar își găsește liniștea adolescentul în spatele emoticoanelor, a telefoanelor, a tabletelor?

Mai cred oare tinerii în întâlnirile și îmbrățișările calde, în zâmbetele și râsetele zgomotoase, în jocurile copilărești, în plimbările distractive? Cred că lumea e definită încă și de frumusețea, simplitatea și prietenia adolescenților! Pandemia!…

O epidemie extinsă pandemic! O mască sufocantă, o izolare a oamenilor de lume și de ei înșiși, de lucrurile firești! Reguli dure impuse tuturor, orașe pustii, oameni deprimați, dezorientați, bolnavi sau suspecți, aruncați deodată într-un urât fără margini, fără formă, fără nume! A apărut de nicăieri, s-a ridicat deodată cu colbul drumului și ne-a deformat prezentul într-o hidoasă arătare. Ce contur mai poate avea viitorul? Mai putem da contur copilului din nou? Se mai poate împlini adolescentul de azi în tânărul plin de vise de mâine? Greu de zis! Și-a meritat omenirea această palmă aspră pe obrazului ei? Cine a îngăduit-o? Nu tot noi, oamenii, mai mari sau mici am provocat-o? Nu setea noastră de putere, goana după împlinirea dorințelor celor mai năstrușnice au grăbit venirea ei? Ne-am înțeles noi lecția? Un mic virus și lumea se oprește din mișcare ei înnebunitoare! Un mic virus și timpul stă în loc! Pentru un timp, mecanismul de veacuri al timpului și-a slăbit articulația și alunecă lent, dezarmonios. Ecourile lui răzbat de un an în catedrala pustiită a lumii, înfiorând cu teamă inima oamenilor de pretutindeni! Când se va sfârși? Și mai ales cum? Pandemia ne fură tuturor fărâma de viață cu care fusesem înzestrați de la naștere de Creatorul nostru! Pandemia ne urâțește ființa, ne schimonosește sufletul, ne modifică firea, ne face necunoscuți nouă înșine! Ne șterge trecutul, ne alungă prezentul și ne întunecă viitorul! Ne înstrăinează unii de alții, ne orbește, ne încarcă de patimi! E invizibilă și totuși mai prezentă chiar decât noi, oamenii! Ne frânge aripile zborului spre înalt și ne taie din îndrăzneala avântului! Ce scăpare mai are omenirea în fața tăvălugului care o răsucește neîncetat și o macină între dinții ei metalici și neiertători? Cred că speranța nu a murit și lumina nu s-a stins, cred că omenirea se poate ridica din genunea degradării în care a căzut!

Și mai cred că doar copiii și adolescenții sunt cele două mâini cu care putem atinge cerul!…

PREMIUL al II-lea

Buliga Ana Maria, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Constanța

Curajul
(fragment)

Viața unui om este bogată în paradoxuri și în situații imprevizibile, în momente de bucurie autentică și de durere inimaginabilă, în episoade de reușite deosebite și de eșecuri crunte. Oricât de neașteptat, surprinzător sau inconfortabil ar fi momentul prezent, adevărul gol-goluț este că acesta este singurul pe care îl avem, iar responsabilitatea noastră constă în a-l prețui în a-l respecta la fel ca pe oricare alt moment confortabil sau plăcut, din trecut sau posibil în viitor. Trebuie să avem curajul de a trăi din plin, de a experimenta cât mai multe lucruri și de a ne face cât mai multe amintiri cu putință. O viață trăită conștient este probabil cea mai mare provocare și, totodată, cea mai mare oportunitate.

Atenția este extrem de importantă, deoarece ne direcționează energia. Unde este energia noastră, acolo ne putem descoperi și puterea. N-ai cum să prevezi ce se va întâmpla în viitor, dar poate că nici nu are o atât de mare importanță. Esențială este ancorarea reală în prezent, pentru că viața noastră se desfășoară acum, nu în trecut și nici în viitor. Pierdem timp gândindu-ne la ce a fost. Asta nu putem schimba, dar putem modifica ce va fi. Ceea ce va fi este influențat de acțiunile noastre zilnice. Spre exemplu, dacă suntem într-un anumit parc de distracții și vedem un montagne russe care pare periculos, dar știm că nu ne vom mai întoarce acolo prea curând și, parcă ceva în noi ne spune să îl încercăm, dar pe de o parte ne este și puțin teamă. Ce facem în situația asta? Majoritatea oamenilor, în astfel de situații nu profită de oportunitate, zicându-și „n-am nimic de pierdut”. Întrebarea mea este, în loc să ne gândim că nu pierdem nimic, ce ar fi să ne gândim ce avem de câștigat? Cu siguranță ne lipsește curajul de a încerca și a experimenta multe lucruri. Curajul nu este ceva cu care te naști, este ceva ce se dezvoltă. Este vorba de a ieși din zona de confort, lucru care, pentru majoritatea dintre noi este foarte greu.

Evident, curajul are semnificații total diferite pentru fiecare dinre noi. El se pliază pe realitatea fiecăruia. Dacă mie mi se pare că am nevoie de un gram în plus de curaj pentru a face ceva, cuiva i se poate părea floare la ureche. Este vorba despre experiența de viață trăită până în acel moment. Realitatea fiecăruia este diferită, dar asta nu ne împiedică să intrăm în situații unde curajul este punctul cheie. Dacă nu punem puțin efort în ceva, nici rezultate nu vom avea.

Nu trebuie să respingem aceste situații când vedem că intră în viața noastră, într-un fel sau altul. Cuvântul magic este flexibilitatea, echilibrul este doar o iluzie, la fel ca perefecțiunea. Când constatăm că ne pierdem din flexibilitate și ne apropiem cu pași repezi de capătul răbdării, riscând să devenim, din nou, un robot rigid sau complet dezorganizat și haotic, cel mai bun lucru este să ne oprim și să fim cu adevărat prezenți. Trebuie să înlocuim judecata critică, adică ideile care resping realitatea, cu o receptivitate ghidată de curiozitate și de acceptare necondiționată. Să învățăm să ne uităm în jur, să prindem curaj să facem lucruri pe care credeam că niciodată nu le-am fi făcut, să ne mărim orizontul de cunoaștere și încercare. Nu trebuie să judecăm realitatea dacă este sau nu este pe placul minții noastre.

PREMIUL al III-lea

Toma Andreea, clasa a IX-a, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”, Constanța

Colbul

Erau cele mai frumoase zile de vară, cu un miros fin de pământ de țară și un vânt ce vestea apropierea vacanței. Vacanța… ca de obicei – acasă! Abia spre sfârșit – la mare sau oriunde… altundeva. Pe atunci era mai interesant „oriunde altundeva”, acum „acasă” e un fel de vacanță, în care îți cunoști animalele, revezi florile sădite cu drag de visurile inocent, culegi prosperitate din pădurea ce ți-a fost martoră la tot. Îmi amintesc, acum, cu o mică tresărire în inimă, zilele acelea toride, în care ne înecam în colb pe tot parcursul drumului spre casă. Îmi așteptam fratele după ore și călăream bicicletele trei kilometri, făcând mici popasuri la cișmelele din sat. Frații Toma, veșnic cu bicicletele lor! Răsfățați ne mai credeau ceilalți! Dar niciodată nu m-am simțit așa! Ei nu vedeau dincolo de asta. Nu vedeau rănile lăsate de moartea prematură a bunicilor, multa trudă a părinților, picioarele umflate ale mamei, lacrimile ei, traumele poate… Îmi place să-i salut, să le zâmbesc, să le aduc aduc senin pe față prin simplul fapt că „tineretul” îi mai observă. Îmi plac oamenii, dar aceia sinceri, care au o anumită sclipire în privire și care îmi inspiră bunătate, luptă, bunăvoință și nimic ascuns. Știți ce se întâmplă acum cu satul meu? Nu zic că înainte era foarte populat, însă acum mă înec și mai tare în colbul pustietății. Din ce în ce mai multe morminte noi,
din ce în ce mai puțini oameni frumoși… la suflet. Celor cu rădăcini adânci le ador simplitatea, mersul fără griji, „lenevitul” pe pășuni, păzind căprițele. Mă strecor printre puținii „prichindei” ce au mai rămas, încerc să îi descos, să mă văd pe mine în ei, dar… nimic… Ei au altceva, eu am fost altcumva, deși la bază tot „simplul” e. Dragostea bunicilor și a părinților pentru natură, fânețe, vite, apicultură, pentru întregul „basm de țară”…asta ne e comun. Unii mai cu trudă, alții mai în „bucurați-vă!” Oare satul ne va mai ști când ne vom întoarce?

SECȚIUNEA TEXT DRAMATIC. PREMIU PENTRU ORIGINALITATE

Chistruga Cătălina, clasa a IX-a, Liceul Teoretic „Ovidius”, Constanța

Privind peste posibilități
(fragment)

Personajele

Caterina – o fată cu multe întrebări, puține răspunsuri
Raphael – colegul de clasă și prietenul Caterinei
Marissa – prietena Caterinei
Clarissa – sora geamănă a Marissei și prietena Caterinei

Prolog (Corul intră în scenă.)

Și cum ar fi, o cum ar fi? / O viață fără lacrimi ce
răsar / O soartă fără griji ce tot apar / Să fim cu toții
împăcați / Să nu mai fim cu ea certați / Și când vom
trece în-altă lume / Noi să știm c-a fost pe bune /
Și cum ar fi, o cum ar fi? (Corul iese de pe scenă.)

Actul I

Scena 1

(Raphael și Caterina stau pe o bancă, în parc, privind cerul și ascultând ciripitul păsărilor.)

Caterina: Ce crezi că ne face pe noi oameni?

Raphael: Ce vrei să spui cu această întrebare mai mult filosofică decât una obijnuită? De unde ai vrea să știu eu?

Caterina: Păi, aș vrea doar să-ți aflu părerea, ce ne face pe noi să fim oameni? Ce ne face pe noi să ne considerăm mai presus de niște animale?

Raphael: Faptul că simțim, cred.

Caterina: Da, dar uneori, animalele în cazul dat sunt mai mult oameni decât oamenii. Spre exemplu o mamă-urs care îți protejează puiul de orice prădător sau chiar de vânători, care doresc doar să omoare pentru propriul lor câștig fără a se gândi la durerea care o lasă în spate, la consecințele vânării. Aici cine crezi că are mai multe sentimente? Cei care omoară cu sânge rece sau cei care protejează până la ultimul strop de sânge?

Raphael: Păi, aici e posibil să ai dreptate. Dar omul evoluează, el e cel care a învățat să se dezvolte o dată cu timpul, pe când animalele au același tempou al vieții fără o mare schimbare timp de zeci de ani. Oamenii sunt ființe complexe care învață din eșec, chiar dacă uneori eșecul o constituie sentimentele. Pe om îl face om posibilitatea de a alege cum vrea să fie și ce decide să facă, el e cel care face ceva pentru a exista, dar nu stă și așteaptă pericolul să-l năpădească.

Caterina: Dar nu e corect. Animalele chiar dacă pot fi considerate mai inferioare, ne-ar putea învăța mult mai multe despre ce înseamnă să simți, să protejezi, să fii acolo pentru familia ta. Și dacă omul are posibilitatea să aleagă, de ce o face atât de greșit?

Raphael: De unde poți ști tu că alegerea dată e corectă sau greșită dacă nu ești în pielea lui? Chiar și cel care vânează, cum îl poți judeca dacă nu știi ce l-a făcut să ajungă în această ipostază? Poate că luând viața acelui animal, el își salvează propria familie de la faliment. Nu poți fi sigură niciodată dacă cineva e corect sau nu, atâta timp cât nu ai ascultat ambele fețe ale poveștii.

Caterina: Dar dacă omul e vinovat, dar acesta minte și este îndreptățit?

Raphael: Aici nu pot să-ți spun nimic. Același lucru se întîmplă și în instanță. Poate că acuzatul este vinovat, dar datorită competenței avocatului, el poate ieși cu basmaua curată sau din contră, omul este nevinovat, iar din cauza incompetenței avocatului, acesta este declarat vinovat și poate primi o sentiță mare. În dependență de câte dovezi și cât de convigătoare a fost partea apărării, judecătorul ia o decizie, cu condiția să nu-l cunoască pe acuzat și să nu fie implicat emoțional pentru a gândi cu capul liber.

Caterina: Deci vrei să