Revista Zări Alb Astre Poveste de Crăciun

Era noaptea dinaintea Crăciunului, când în întreaga casă nu mișca nimeni, nici chiar un șoarece sub masă. Șosețelele erau atârnate de șemineu cu grijă mare. În speranța că Moș Crăciun curând va apărea.

„Mai verifică o dată în dulap” Sam își privi tatăl cu ochii umezi de lacrimi. Bătrânul surâse cald și, îngenunchind pentru a doua oară în seara aceea lângă patul micuțului îl ciupi de nas.

„Ce ți-am spus. Dacă se ascunde vreun monstru la tine în cameră îl mănânci tu pe el.” Sam chiui și îi întoarse spatele.

„Aruncă-mă lupilor!”

„Uite, verific” Se ridică și, cu un gest larg, demonstrativ, deschise ușa dulapului cu model de oblon dublu din camera lui Sam. Răsfoi cu grijă puloverele și gecile de iarnă aranjate pe umerașe, de data aceasta parcă în încercarea de a-și confirma însăși că dormitorul era un spațiu sigur, lipsit de căpcăuni care pândesc la adăpostul întunericului, deși știa că e absurd să gândească așa. Uneori, se gândi, căci nu era un tată crud, poate că adulții nu știu mai bine – dar scutură rapid gândul și râse.

„Am dublu verificat”

„Pot să dorm cu voi în seara asta?”

„Nu mai purtăm aceeași discuție a o suta mia oară”


„Doar în seara asta” Sam stătea să izbucnească în lacrimi.

„Îndeajuns.”

Sărutandu-l pe frunte, tatăl stinse lampa de veghe așezată în colțul camerei, lângă birou.

„Dacă te culci devreme în seara asta îți promit că pun o vorbă bună Moșului pentru tine.”


Sam nu răspunse. Era de neconsolat.

Cu un click ușa dormitorului se deschise și apoi se închise la loc în urma bătrânului.

În întunericul dens ca o pâclă ochii lui de miop scanată încăperea. Era mică, dar ordonată, numai bună pentru un băiat de vârsta sa – în jur de șapte ani și jumătate. Afară, sub el, bulevardul bâzâia de mașini, iar undeva în depărtare un cor cânta colinde de Crăciun, deși nu își putea da seama unde întocmai.

Sam se foi de pe o parte pe alta. Și-ar fi dorit să știe ce oră era – să știe măcar cât mai avea de trăit.

Vedeți, Sam nu era într-adevăr Sam. Adică era – nu existau doi ca el, și niciodată nu urmau să existe, dacă totul decurgea conform planurilor.

Dar creatura mică și, ce-i drept mai mult sau mai puțin inofensivă – căci fizionomic, se deriva dintr-o molie (mai mult pe acest subiect mai târziu) ce îi lua locul se regăsea într-o clasă de ființe paraterestre mult mai complexe decât noi, oamenii, ne-am putea închipui. Voi face tot posibilul totuși, de-a lungul acestei istorisiri, a vă descrie.

Sam în seara aceea își aștepta moartea.

O moarte certă, adusă chiar de unul de soiul său, așa cum și-o așteptase cu o seară înainte tot Sam, dar alt Sam.

De-ar fi să ținem evidența, i-am putea înregistra pe Sami într-un șir ordonat de la 0 la n, unde n tinde la 365*80, sau oricare ar fi vârsta la care nenorocosului îi este dat să moară de cauze naturale. Îl putem numi pe Sam0 “Originalul Sam” – singurul om din acest șir de ființe antropomorfe; nenorocosului i-a fost dat să moară din cauze nenaturale.

Undeva între orele 1:00 și 3:00 dimineața – țineți minte, căci va explic o regula generală aplicabilă tuturor moliilor paraterestre inferioare cu care veți avea vreodată neplăcerea de a vă întâlni- Sam1 a ieșit din dulap (unde într-adevăr nu se ascundea) pe calea unui portal transdimensional și l-a devorat pe Sam0. În proces, i-a luat înfățișarea.

Oful apare când creaturi fizionomic nedotate au în plan țeluri mărețe precum colonizarea unei planete-gazdă. Moliile oxycanus genus ad homines au o durata de viata de 36-72 de ore, iar după ce pragul este atins epuizează și mor. Departe în noapte, Big Ben-ul răsună, zguduindu-i tot corpul. Ora 11:00.

Îi mai rămâneau între două și patru ore. Se întinse la loc, în pană de idei, căci neliniștea îl apuca.

Asta să-i fie finalul? Sumbru și neimpresionant. Nici nu își trăise viața, începu Sam a se lamenta, numărând pe degete tot ce făcuse în ziua respectivă.

„Du-te la piață cu odioasa mamă. Ia mezeluri. Mâine-i Crăciunului. Ia fursecuri. Mâine vin oaspeții. Nu mânca din fursecuri” Își luă fața între palme. Ce senzație bizară. „Fă-ți curat în cameră. Așează șosețele. Nu ronțăi din șosete. Isi simțit palmele reci și un nou val de antipatie față de situația în care se afla îl străbătu.

Pe sub draperia trasă răsărea o sclipire – doar o biată fărâmă din orbitorul, preamărețul joc de lumini ce se revărsa în stradă chiar sub geamul său. De câteva săptămâni încoace, lucru bine cunoscut în Lumea de dincolo (dincolo de dulap, nu altceva), locul de proveniență a lui Sam și a multor altora ca el, Londra, ca toate metropolele, era împânzită de lumini. Portocalii, roșii, galbene, ți-e mai mare dragul! Argintii, sclipicioase. Îmbătător și bulversant totodată.

De ar fi avut o ultimă dorință, gândi Sam, ar fi fost aceea de a vedea o ultima dată luminile din stradă – ca pentru prima oară când sosise și, nemilos își devorase fratele cu nu mai mult de 20 de ore în urmă. Se foi în patutul de lemn ce aducea aminte acum mai mult a coșciug – mare cât pentru o persoană. Nu era incomod. Invelit în siguranță, sub plapuma din quilt verde și albastru, somnul îi mângâia ispititor fruntea de prunc. Își închise ochii, luând decizia că așa avea să treacă în neființă –

Era conectat, firește, cerebral cu toți frații săi – toți cei ce fuseseră și toți ce urmau a fi. Acest fluviu al conștiinței comune îl traversa neîncetat – îi cânta povești despre zile de primăvară, despre cabane la poalele munților, unde, familii ce trăiau în aceeași fericită ignoranță ca familia băiatului a cărei față o furase (nu el, căci el era doar un trist urmaș al fratelui ce îl mâncase pe micuț) își înveleau copiii în mult mai rudimentarele paturi din lână țesută și împletită; despre întunecimea din spatele dulapului în care pândeau în așteptare ceilalți ca el, și odată cu ei înțelegea, deși nu dorea a înțelege, incredibila nerăbdare de ai ieșit la lumină – cu orice preț, fie el unul crud.

Respirând adânc, se cufundă mai tare în salteaua cu arcuri ce îl servea drept platou dar, deși nici aceasta incomoda, nu îi venea încă a ațipi.

Un gând îl fremăta continuu – spectaculosul dans de lumini presărat de-a lungul străzilor. Întinse ca o pânză și intercalată asemenea Lor – în copaci, pe liniile de Telegraf, deasupra magazinelor micuțe cu ieșire la stradă.

Vecinii lui de peste drum, putea jura, de ar fi avut doar curajul să verifice, își decoraseră termopanele dreptunghiulare și obosite cu sclipitoare bibelouri și luminițe festive din cele mai apetisante.

Erau prezente și în timpul zilei, bineînțeles, dar lumina lor era eclipsată de mult mai strălucitorul Soare. Noaptea totuși? Starletele peisajului festiv – însăși ghirlandele incandescente, erau în centrul scenei.

Tentant.

Se ridică din nou și se dădu jos din pat. Cu pașii atenți ai unui hoț ce dă spargere în miez de noapte în magazinul cu bijuterii de pe Central Avenue, se apropie de fereastră. Mâna îi tremură când o întinse într-a atinge cortina opacă ce îl despărțea de ispită – a nesocoti Planul, și a rupe ordinea firească a existenței sale, nu era numai un semn de rebeliune, ci și imperceptibil de dureros. Se ridică pe vârfuri în anticipare, căci muschii picioarelor începură a-i tremura – o consecinta a efortului comun de a-l opri din ce avea de gând să facă.

O treabă odată începută totuși, trebuie terminată – cu un gest brusc trase deoparte draperia.

Ochii de insectă îi sclipiră uluiți. Peisajul ce îi fusese dezvăluit era nu numai copleșitor, ci mai mult decât ce și-ar fi putut închipui vreodată.

Rămase lipit cu fruntea de geam, aburindu-l cu respirația, căci nu mai putea găsi a se desprinde de cometa ce îi explodase în față. Atinsese poarta raiului, și, de aici înainte nu mai exista cale de întoarcere.

Un șiroi de freamăte cerebrale violente îl năpădi, căci pentru frații săi, cum ar fi trebuit și pentru el, spectacolul de lumini era un masacru adus sistemului lor nervos colectiv – dar acum nu mai conta. Deschise geamul, lăsând aerul mușcător de decembrie să pătrundă în camera micuță, și, cu un pas în afara pervazului se făcu pierdut în noapte.

Autor: Maria Galathea SORICI

Articol și foto preluate de pe site-ul revistei Zări Alb Astre