Revista Zări Alb Astre Realitatea și omul contemporan

Când Salvador Dali a suspinat odată tipic afectat declarând, „Nu înțeleg de ce, când cer un homar la grătar într-un restaurant, nu mi se servește niciodată un telefon fript,” el a relansat de fapt o întrebare de când lumea si pământul, dar la fel de actuală, și care te pune mai mult decât un pic pe gânduri, cum stabilim ce este real și ce nu este?

Înainte de toate, mă voi opri asupra câtorva expresii preliminare ale irealului. Auzim adesea spunându-se despre cineva că s-a deconectat de la realitate pentru că s-a refugiat în lumi paralele, ficționale conținute în cărți ori filme, distanțându-se de lumea imediată a corpurilor fizice. Această expresie este relevantă în societatea contemporană atât de digitalizată, în care construcția pasivă „a fi conectat” a ajuns să definească o stare de spirit. Ești conectat, deci exiști! Dacă nu ești conectat, te plasezi undeva în afară, ignorat de ceilalți și ignorant într-un cosmos nelocuit, făcând tumbe prin spațiul unde gravitația lipsește, deci nu te mai poate conecta la Pământ.

Omul contemporan trebuie să fie conectat la ceva: la politica internațională, la economia mondială, la încălzirea globală, la noi descoperiri și invenții, la modă, la muzica cea mai nouă, la ce-a mai făcut influencerul tău preferat ori la nutriționistul cel mai informat… și lista ar putea continua. „A se conecta la realitate” devine, în acest context, o expresie ironică, căci cu cât cineva este mai conectat la realitatea socială, cu atât se îndepărtează de la realitatea de sine. Odată cu apariția internetului, omul contemporan are acces la o avalanșă de informații și la o infinitate de realități, ceea ce a determinat o relativizare a acestora. Există posibilitatea ca omul contemporan să se identifice cu fiecare dintre aceste realități și să-și piardă identitatea. Și toate acestea se întâmplă în timp ce se exercită o presiune universal de a fi cineva.

Mai întâlnim expresia „a-și ieși din minți “, cu sensul de a înnebuni, de a experimenta o o experiență numită, printr-o convenție, irealitate; aceasta are sensul de evadare din dimensiunea propriei minți, a propriului conștient. Interpretăm această expresie cu gândul la natura viselor, căci omul mai numește ireal ce îi apare. Dar ce presupune visul? El înseamnă dizolvarea barierelor conștiente și expandarea lor spre teritoriul inconștientului. Pe scurt, ieșirea din minți. Cu alte cuvinte, putem constata că numim ireal tot ce se află în afara conștientului nostru, în afara minților noastre, și de aceea ne ieșim din minți, când experimentăm așa numita irealitate.

În continuare, mă voi referi la un anume tip de omul contemporan, profanul. Se recomandă adesea drept un ins ghidat de liberul arbitru și cu ceva cunoștințe științifice. Va eticheta concepțiile mistice sau metafizice drept iraționale, deci neadevărate, și cu precădere ireale. El expulzează, așadar, a priori orice idee ireală, sub pretextul că este irațională sau nefolositoare (marca pragmaticului modern). De aici s-ar putea isca însă o dezbatere interminabilă dacă are sau nu dreptate acest model generalizat al omului modern; dreptatea nu se află printre obiectivele noastre acum. Ce e de constatat în schimb, e că el face o mare greșeală căci, oricât de rațional s-ar considera, își închide un ochi al minții pentru a-și reprima posibilitatea existenței altor realități interioare, ale altor adevăruri la fel de valide, ale unei realități proprii.

Primitivul – realul prin excelență

Dar ce înseamnă realul ne-ar putea spune chiar cei cu prejudecăți, care trăiesc într-o lume închipuită, lipsită de substratul unei lumi concrete, cea empirică și senzorială. Am în vedere aici condiția lui homo re-
ligiosus. Acesta este stigmatizat de omul contemporan, informat și încrezător în adevărurile științei, pentru că homo religiosus trăiește într-o lume imaginară, deci ireală, controlată de niște zei inventați, deci ireali. După părerea mea, această aserțiune este neadecvat formulată. De fapt, această irealitate nu ar trebui să fie o negație a realității, nu ar trebui desființată, ci luată în seamă ca altă realitate, căci în esență ea nu este vid, un neant, ea este, sub o altă formă, realitatea convențional acceptată. Este, într-un anumit sens, o soră a realității noastre, nu mai puțin adevărată. Ce vreau să spun este că realitatea nu ar trebui să fie percepută ca pur obiectivă, ci ca un fel de a fi în lume. Realitatea obiectivă există, dar pănă să ajungem la ea sunt mii de straturi subțiri ale altor realități care aparțin fiecăruia dintre noi; aceste straturi fac parte dintr-o realitate supremă, iar toate, la fel de adevărate, pornesc din aceeași matcă.


În „Sacrul și profanul”, Mircea Eliade redă cât se poate de clar perspectiva arhaică asupra lumii. Pentru omul arhaic, natura însăși este o manifestare a zeilor, zeii există căci lumea există, iar ei circulă prin această lume prin diferite forme, de exemplu, ritmurile și fenomenele naturii, (anotimpurile, vântul, furtuna, trăsnetul, ploaia). Zeul nu e imaginat, este confirmat, deci prin natură. Această întrupare a zeilor în natură, simple teorii mistice și speculative, devine o dovadă, deci se transformă o realitate. De asemenea, pentru primitiv, existența este duală și ea se mișcă între două mari dimensiuni, una sacră și cealaltă profană.

Dimensiunea sacră implică un spațiu, un timp și un act sacru, acestea fiind mai de-
parte satisfăcute de templu, de sărbători și de rituri. Templul este literalmente Centrul Lumii, singurul loc care contează pentru arhaici, un Axis Mundi pentru că face legătura dintre cer și pământ, cer în care se află zeii, ființe prin definiție reale, căci ele, prin actul lor cosmogonic au dat naștere omului și realului în sine.

Așadar, omul în setea lui de a avea certitudini, își centrează lumea, într-o primă fază, în jurul templului, punte de legătură între efemer și absolut. Însă asta nu este tot, el nu numai că vrea să fie aproape de zei, adică de realitate, el vrea să-i și imite, căci ce poate fi mai reală decât înfăptuirea?… Omul arhaic imită zeii prin rituri – dansuri și recitări ale mitului; el repetă un act primordial (de exemplu, în cultura babiloniană există ritul uciderii șarpelui acvatic, simbol al haosului, al apei, al amorfului, al neînfăptuirii, al preformalului și, deci, al irealului). Imitând zeii, omul se proiectează si într-un timp mitic, deci real, căci pentru el repetarea actului cosmogonic este o recosmicizare, o recreație, timpul se reia de la capăt, devine pur, primordial, real.

Un aspect deosebit de important este că omul arhaic nu consideră orice înfăptuire reală în adevăratul sens al cuvântului decât în măsura în care imită un zeu sau un erou civilizator de la începuturi. De aici, rezultă că omul arhaic va admite că ceva este cu adevărat real atâta timp cât este o înfăptuire, o materializare prin act și, cel mai important, beneficiază, în același timp, de un model suprem; lipsa acestuia ar transforma înfăptuirea fie într-un act profan, fie o gesticulație sau scălămbăială fără
sens.


Dar ce relevanță au toate acestea pentru noi astăzi? Voi răspunde invitându-vă să priviți în jurul vostru, la oameni, la marea lor majoritate, nu numai în contextual grupurilor sociale, ci mai ales în cel al social media. Veți observa aceeași poveste: o imitație oarbă a unui trend, a unei mode de a se afișa în lume, de la îmbrăcăminte, genuri muzicale ascultate, mișcări de dans sau replici populare ale vedetelor poate, până la provocări pe care postate pe internet, de exemplu, fostul IceBucketChallenge; unele dintre acestea iau forma cea mai absurdă, cum ar fi ingerarea unei capsule de detergent. Asemenea atitudini sunt interpretate de majoritatea oamenilor drept nevoia de individului de a câștiga atenția celorlalți. Eu spun că, de fapt, recurg la asemenea gesturi fie din inconștiență, fie pentru a se integra, prin imitație, într-un grup. Integrarea presupune participarea la realitate printr-un comportament care să i se conformeze (mijlocit de un model). S-ar asigura astfel apartenența individului la grup sau la societate prin ceea ce durează, funcționează, prevalează, deci este real.

Oamenii imită mereu alți oameni; e mai grav când oamenii se substituie zeilor. Această nevoie ontologică de real îl împinge pe omul modern la acțiuni care să întrețină iluzia realului. Aspirând la real, el ajunge să devină

Pericolul de a nu fi tu însuți

Ne considerăm reali în măsura în care aparținem si ne integram in ceea ce este stabilit a fi real, săvârșim acte care participă la menținerea realului, iar acest real este dictat de un model din însăși realitate.

Din nefericire, ceea ce atâția ajung să considere a fi real, privit la limita obiectivității sale și încercând a-l imita pentru a i se integra, poate fi, de fapt, într-un conflict continuu cu realul subiectiv. De aici și maxima „colectivul suprimă individul”; mulțimea impune un comportament insului. Dar, cum am explicat mai devreme, simțământul realului este dat în esență de act, de manifestare în sine, de concretizarea ideii (ideea nu e mai puțin reală decât încarnarea ei materială, dar este percepută mai slab ca fiind reală). Dacă, în schimb, acest comportament, cu actele ce-l compun, este impus și extern, ce se întâmplă cu realitatea sinelui, aparent inconcretă?

The Divided Self de R.D Laing este un studiu admirabil al acestui fenomen de separare, de divizare a sinelui. Nebunia, în cazul separării sinelui, se manifestă printr-un acut sentiment al irealității. Mai exact, pacientul va declara în primul rând cum simte o neapartenență la existență, la lumea concretă, convenit drept reală, cum corpul său execute, iar mintea și sufletul stau deoparte. De fapt, ajunge în acest stadiu deplorabil pentru că- și pune la înaintare corpul în fața societății, adică tocmai mijlocul de realizare a concretului.

Este o încercare de a se integra în realitatea aparentă. Sinele său adoptă, în schimb, un alt comportament, perceput de el ca real, dar ireal d.p.d.v. social. Separând realitatea interioară de cea exterioară, el oprește comunicarea între cele două lumi și astfel încetează alimentarea lumii interioare cu realul exterior, ajungând s-o sărăcească, s-o împuțineze. Odată diminuată, nici concretizarea ideilor nu mai este posibilă, căci acestea au devenit din ce in ce mai puține și mai insuficiente. El devine astfel separat de lumea exterioară, închis în cea interioară, pentru că actele sale au fost constrânse de societatea în care trăiește. De aceea, spune Laing, halucinațiile unui psihotic care suferă de o divizare a sinelui sunt, în esență, realitatea lui interioară reprimată ce izbucnește deodată, înainte să fie anulată complet, îmbinându-se cu realitatea concretă, fizică. Se produce astfel un amestec al acestor două realități.

Totuși, halucinațiile sunt un caz extrem. Cert este că fiecare suferă de o divizare a sinelui în raport cu oamenii din jur fără să-și dea seama. Fiecare renunță la el însuși în favoarea realului acceptat unanim, dar trebuie să conștientizeze este că acel real va deveni ireal dacă nu apleacă urechea măcar pentru un moment la ce spune sufletul.

Ești conectat, deci exiști! Altfel ești undeva în afară, ignorant într-un cosmos îndepărtat și nelocuit, făcând tumbe în spațiu unde nu e gravitația să te conecteze înapoi la pământ.

Autor: Mihai Dorin POALELUNGI

Articol și foto preluate de pe site-ul revistei Zări Alb Astre.ro