Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2013- „«Eneida», repovestită pentru trândavi“ de Eduard Sorin Manta

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Eduard Sorin Manta, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Eduard Sorin Manta (Premiul special al juriului pentru proză satirică), elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic «Nicolae Bălcescu» din Medgidia natală, intră cu parodia până la demnitatea încremenită a epopeilor clasice şi, total lipsit de complexe, punându-şi la lucru dezinvoltura, găseşte pentru ele o nouă formulă de marketing literar. Cine ştie, poate că vor avea din nou succes.

Astăzi mi-am propus să fiu eu însumi, şi să te încânt nu numai cu frumuseţea mea trupească (de care eşti pe deplin conştient deja), dar şi cu un rezumat al Eneidei, mult-trâmbiţata epopee a romanilor, scrisă de Republicus Vergilius Ianţu.

Povestea începe cu ultima repriză a meciului dintre greci şi troieni, când antrenorul grecilor, pe numele său Ulise din culise, vine cu ideea folosirii unui cal de lemn după următoarea strategie: 1. Facem un cal de lemn şi ne pitim în el. 2. Troienii ne bagă în cetate. 3. Le dăm Perversa de pe Ocna Şugatag de să-i scoatem din totoşi. 

Calul intră (pentru că, nu-i aşa, dacă te-ai trezi într-o dimineaţă cu un cal de lemn în faţa uşii l-ai băga în casă şi, eventual, i-ai arăta şi unde îţi ţii banii), grecii dau năvală în cetate cu topoarele în aer, se lasă cu bătăi, e chemat dirigintele, se face consiliu, se aplică sancţiuni. 

În tot acest timp, un moş pe nume Enea (a nu fi confundat cu Moş Enea care vine pe la genea) visează fantoma unui oarecare Hector care-i zice că trebuie să plece la drum cu toată şatra şi să întemeieze o cetate, că altfel nu se mai poate. Şi aici intervine inegalabilul realism întâlnit peste tot în istorie, pentru că Enea îl ascultă pe Hector şi îşi pregăteşte bărcile pentru plecare. 

E bine de ştiut şi faptul că, tot cam pe-aici, îi moare nevastă-sa lui Enea, dar asta nu e aşa mare dramă dat fiind că, până la finalul Eneidei, or să-i ginească ăstuia gagicile pe bandă rulantă. 


Revenind la basm, adună Enea nişte viteji şi pleacă pe douăj’ de corăbii până la insula unui anume Licurg [aşa cred eu], care se pare că se distra făcându-le felul celor care puneau piciorul la el pe moşie. Un fel de Adrian Iovan al vremurilor de demult, acest Licurg. Au ajuns apoi la Delos, unde au vorbit cu un oracol, chestii, panarămi. După care s-au dus în Creta ca să-şi cumpere nişte cretă, că atâta-i ducea mintea. Acolo, însă, s-au aşezat la casele lor, devenind băieţi voinici şi gospodari. Mai arau un pământ, mai jucau o păcănea, mai una-alta şi pe-aici şi pe dincolo şi asta de-acolo. 

Până când i-a troznit ciuma. Şi seceta. Şi olecuţică de foamete presărată pe deasupra, să alunece cum trebuie. Şi atunci şi-a zis Enea că îşi bagă toate cele şi că se întoarce în Delos, ţinutul deluros şi deloc lunecos. Doar că, pentru a enşpe mia oară, Enea visează fantome şi se ia după ce-l mint ele. În cazul de faţă trebuia să ajungă în Italia de astăzi (care se chema Hesperia înainte, datorită ultradezvoltatei sale industrii de hesuri şi perii). 

Merg ei mai departe până la insulele Strofade, unde dau de nişte gagici bune, atâta doar că aveau aripi şi gheare şi nici cu ospitalitatea nu stăteau prea bine. Dau ei coşie rapidă să scape de ele, doar că cea mai mare dântre harpii îi blesteamă să ajungă la un moment dat într-atâta de flămânzi încât să îşi mănânce şi mesele. 
Fac aici o mică paranteză ca să scot în evidenţă lipsa de creativitate a autorului. Dacă mi-ai da băutură şi frâu liber la imaginaţie, ţi-aş găsi instant nişte expresii mult mai potrivite pentru flămânzeală aprigă: 
Foame de i-ai fura mâncarea câinelui, după care l-ai fezanda şi l-ai rumeni şi pe el, întru a te ospăta boiereşte din pulpa sa cea zdravănă. 
Foame de te-ai face politician doar ca să poţi şi tu să mănânci rahat. 


Foame de-ţi ghiorlăie taraful între coaste pe sistem oriental. 

Trec apoi prin alt loc, se întâlnesc cu nişte gigei printre care şi un oarecare Costakeamon care avea darul premoniţiei şi care i-a dat lui Enea nişte ponturi pentru pariuri sportive şi lupte de cocoşi. Erupe Etna, draci, traci, cutărimi, şi, într-un final, se găsesc vitejii noştri rătăcind pe insula unor ciclopi. 
Acolo, un băiat înfige o bârnă în ochiul ălui mai vrednic dântre ciclopi, şi anume Polifem Gâdilătorul, Jumulitorul de Păuni. Întrebat cine este, respectivul băiat îi răspunde cu «Mă-ta», iar Polifem se apucă să alerge printre ceilalţi ciclopi urlând: «Mă-ta mi-a băgat o bârnă în ochi!». «Cine, mă???», întrebă unul. «MĂ-TA, MĂ!!!», veni răspunsul lui Polifem. Şi astfel Polifem mâncă bătaie de la toţi ciclopii şi de la mamele lor. Partea asta e din Odiseea, dar e un adevăr istoric şi consider că ar trebui ştiut de toţi. 

Plecară şugubeţii de Enea & Friends de pe insula ciclopilor şi făcură un popas pe insula Drepna ca să poată tatăl lui Enea să moară. Moare ăsta, pornesc băieţii iar la drum, însă Hera (sau Junona, cum îi spunem noi, vechii latini) îi vedea de sus şi i se părea că se distrează cam tare. Aşa că vorbeşte Hera cu băiatul de la vânt şi-i spune să bată cu mârşăvie înspre corăbiile bătrânului Enea care se suise pe catarg şi încerca să prindă semnal la telefon. Nasol de el. 

Suflă vântul, bate ploaia şi din când în când mai dă şi câte un fulger în imediata proximitate a unei corăbii troieneşti. Supărat nevoie-mare de furtuna care goneşte gagicile de pe plajă şi nu mai poate el să le vadă cum se bălăcesc, Poseidon iese din apă, calmează furtuna şi îi face Herei un gest obscen, pe care Vergilius nu l-a surprins în carte (dar pe care eu îl pot atesta cu dovezi fotografice). 

Cu chiu cu vai şi mai mult beat decât treaz, ajunge Eneas pe ţărmurile Africii, cu numai 7 din cele 20 de corăbioare cu aripioare gălbioare, şi cu această ocazie îşi uneşte eroul nostru destinul cu o fetişcană din Cartagina, pe nume Didona. 

Se pune Eneas pe trăit bine până într-o noapte când Hermes, sătul de miştocăriile lui, intră peste el în cameră, îi frige o măciucă în moalele capului, şi zbiară un dulce: «BĂI FECIORAŞ!!! Nu avurăm noi o înţelegere!? Parcă trebuia să ajungi în Hesperia să născăreşti o cetăţuie cât încă nu eşti moş, MAI ŞTII???». 
Eneas dădu din cap în semn că da (mai mult din inerţia loviturii de măciucă) şi porni din nou pe mare, în botoşei şi pijamale, cu corăbiile sale de viteji. Didona, la aflarea îmbucurătoarelor veşti, sărbători printr-o sinucidere televizată. 

Continuând troienii noştri drumul spre Hesperia, trec prin Infern unde Eneas îşi întâlneşte tatăl răposat. 
— Salut tătuş, ţi-am adus nişte ciorbă de gulii şi o tocana mă-sii de treabă. 
— Mersi de intenţie, Eneas, dar m-am lăsat de mâncat. Aicea jos nu prea mai avem timp să mâncăm, că muncim pe brânci să-l ajutăm pe Găsescu în campania electorală. Şi, în plus, aici la noi doar înapoiaţii mai mănâncă, noi restul tualim. 
— Ce faceţi?
— Tualim, adică, gen… fumăm. Doar că în loc de iarbă punem suflete de morţi, şi în loc de foc… de fapt, tot foc folosim şi noi. — Bine, tată, păi uite, eu tre’ să mă ginesc că deja a trecut articolul de o mie de cuvinte şi o să mă agudească autorul. 
— Bine Eneas, du-te cu băieţii tăi să puneţi de-o Romă, chiar sunt curios ce o să iasă. Hai salut! 
Şi neînfricaţii camarazi îşi continuară drumul anevoios şi împopoţonat cu primejdii până când, ostracizaţi de foame (însă praştie de beţi), ajunseră în Latium, care se citeşte Laţium, dar laţinii se pare că nu prea aveau bani de diacritice. 

După cum spuneam, fără inhibiţii (pesemne şi fără prea multă minte), pun troienii lui Eneas nişte turte pe jos în loc de mese şi deasupra îşi aştern fel de fel de bunătăţi, de la şobolani cu burtici rozalii până la cingo dezlipit de pe tălpile ciubotelor. Şi se pun ei pe ceazlit şi, dacă îţi mai aminteşti întâmplarea din insula harpiilor, acum ar fi fost momentul perfect să îşi mănânce mesele şi să scape de blestem, dat fiind că foloseau nişte turte în locul acestora. Cu toate astea, fiind ei beţi mai turtă decât mesele lor, se mâncară unul pe altul până rămăseseră în viaţă doar vreo câţiva troieni obezi. 

Dar Eneas, chiar şi obez, se pare că avea un bulan fantastic la femei, pentru că regele din Latio se oferi să-i dea mâna fiicei sale, frumoasa Lavinia (pe asta cu frumoasa n-o mai înghit, pentru că toate fiicele de regi de prin legende sunt Canalia cea splendidă, frumoasa Şibestia sau superba de Jdârlica). 
Doar că, pentru a ţâncişpe trilioana oară în povestea noastră, Hera poznaşa interveni peste mine (care, vorba aia, sunt şi eu un pic important pe-aicea) şi iscă niscavaia vrajbă între troieni şi băştinaşi. 
Latinii îl aveau în fruntea lor pe neînfricatul Turnus care, pe lângă că avea un nume de tot doliul, mai era şi cel mai vrednic la bătaie şi cu tenul cel mai măsliniu dintre toţi locuitorii cetăţuiei Latio. Şi se agudiră trupele ce se agudiră până când latinii zic: Băi Turnus, noi ne-am săturat de lupte şi diseară avem meci, rezolvă tu treaba cu troienii după cum te taie capul. Şi, într-adevăr, pe Turnus îl tăie capul. Dar poate că m-am exprimat greşit: Lui Turnus i se tăie capul, de către necruţătorul Eneas cel Necruţător, pe numele său Eneas, despre care se ştie că nu cruţă pe nimenea cu niciun prilej. 

Povestea se termină cu Eneas care, stabilindu-se în Latio împreună cu tovarăşii săi de pahar, se apucă de făcut copii şi populat peninsula Italică. 
SFÂRŞIT
“, de Eduard Sorin Manta

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:
„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 
Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“