Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2013- „Fac voluntariat pentru poveşti. Pentru zâmbete“ de Iulia Panait, clasa a X-a B

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Iulia Panait, clasa a X-a B publicat în numărul 1 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Am fost, cumva din întâmplare, împinsă către aşa-zisa «muncă» voluntară acum doi ani. Nu aveam mare idee ce va urma, ştiam doar că la ora 9 dimineaţa, într-o sâmbătă înzăpezită de decembrie, trebuia să mă prezint la I.C.H.C. cu multă mâncare, haine de schimb, şi o minte deschisă pentru prima sesiune a unui curs nonformal din cadrul proiectului «Să învăţăm să ne jucăm». Îngheţată din cap până-n picioare, după un război cu viscolul şi o partidă de «hai să tremurăm colectiv» în autobuz, am intrat în sala ce avea să ne găzduiască timp de patru zile. Era frig şi acolo, să nu mai spun că viitori mei colegi păreau şi ei extrem de reci. Cu feţele amorţite, stăteam la distanţă unii de ceilalţi, ne furişam priviri din când în când, dar nu mai mult de câteva secunde, atât cât să nu se prindă subiectul în cauză că este examinat, apoi ne întorceam fiecare în lumea noastră, meditând asupra propriilor temeri şi aşteptări.

Sună atipic, nu? Să înveţi să te joci la 14 ani. Poate ţi se pare deplasat şi poate crezi că ştii deja să te joci, doar asta ai făcut toată copilăria. Sunt perfect de acord. Şi eu m-am jucat când eram mică şi voi continua să o fac în fiecare zi de acum încolo, datorită acelor cursuri despre care am să încerc să vă vorbesc cât mai puţin. Informaţia primită atunci a fost cu perspicacitate împachetată într-o prezentare interactivă, care a pus bazele unor noţiuni atent inserate în mintea mea, pe atunci încă necoaptă (în doi ani m-am deşteptat destul de mult, vă daţi seama), noţiuni de care mă folosesc acum în fiecare zi, în mod conştient.

Să nu mai spun că am trecut chiar prin experienţe limită, ce implică săritul peste sfori atârnate de grinzi şi bănci sau, pur şi simplu, săritul de pe bănci. Dacă te-ai aruncat vreodată într-o mare de oameni în care se presupune că trebuie să ai încredere, atunci ştii exact la ce mă refer. Şi ce să faci în momentul în care te găseşti suspendat, la o înălţime oarecum mare, privind ruşinat către mâinile amorţite de teamă? Stai cu spatele la ei, la oamenii în care ai încredere, şi te rogi să nu cumva să sune vreun telefon, ca să nu dai nasul cu podeaua.

Curios este, însă, că până la sfârşit îţi vei dori să mai sari o dată în marea de oameni, şi nu doar pentru că simţi nevoia de adrenalină, ci pentru că ajungi să conştientizezi că poţi cu adevărat conta pe grupul acela (în aparenţă) de necunoscuţi. În A.G.L.T. (Asociaţia Grupurilor Locale de Tineret) am învăţat mult mai mult decât să mă joc, am primit avântul către încercarea de a modela suflete. Am învăţat cum să mă uit în jurul meu şi să zâmbesc mulţumită, să văd cu adevărat (şi nu doar să privesc), să particip activ şi să nu-mi mai doresc niciodată să fiu un simplu spectator. Aceste patru zile, atent structurate de doi oameni dedicaţi, m-au învăţat să fac voluntariat.

Activitatea asta frumoasă a intrat în rutina zilnică şi mi-e indispensabilă acum. Poate exagerez, dar, crede-mă, e spre binele tău. Totul a început ca o joacă, spiritele din camera aceea rece s-au încălzit odată cu ea şi m-am simţit parte dintr-o mare familie, unită într-un spirit voluntar, cu poftă de bine. Până la sfârşit ne-am dezgheţat de tot şi am făcut împreună primul pas din drumul pe care astăzi continui să merg. După primul curs, au urmat altele, au urmat activităţi şi mulţi de «mulţumesc că te-ai jucat cu mine», apoi «mulţumesc că mi-ai povestit» şi «mulţumesc că mi-ai arătat». Aşa am descoperit eu că pot să-i influenţez pe cei din jur doar vorbindu-le şi demonstrându-le că nu are rost să te temi de reacţii, ci să le stârneşti, că, exprimându-te într-un altfel de mediu, descoperi noi dimensiuni ale propriei personalităţi şi că orice grup poate fi închegat atunci când te foloseşti de toate resursele sale. Acum ştiu să formez echipe, ştiu ce înseamnă leadership şi îmi vine uşor să-i impulsionez pe cei cu care lucrez. Am ajuns acum să fiu trainer și să dăruiesc din ceea ce am primit, la rândul meu, celor deschişi către nonformal.

Uitându-mă în spate, realizez că m-am schimbat mult. Am scăpat de multe inhibiţii. Acum pot să vorbesc în faţa unui grup mare de oameni fără prea mult stres sau, mai bine zis, pot să împărtăşesc propriile percepţii unui auditoriu cu mai multă uşurinţă. Prin uşurinţă vreau să înţelegi că nu mai am niciun fel de sfială în a mă prosti de-a dreptul în faţa unor fericiţi cărora li s-a indus, bineînţeles împotriva voinţei mele, ideea că e un privilegiu să mă asculte. Dar eu sunt un singur exemplu, avem şi oameni mai cumpătaţi printre noi, cred.

Trecând la lucruri mai serioase… E tare simplu să susţii cu înflăcărare cuvintele altora şi e chiar indicat, până în punctul în care aduni destul curaj şi începi să te foloseşti de propria voce. O să încetez acum cu vocile, pentru că nu mi-am făcut un scop din a devia într-un discurs motivaţional. Cred că, odată ce conştientizăm nevoia disperată de individualitate, reuşim să depăşim nivelul de mediocritate la care societatea noastră tinde să stagneze şi devenim, în consecinţă, mai deschişi la nou. Şi ce e relativ nou la noi în ţară? Voluntariatul – ideea de a fi voluntar, nu pentru diplomă sau pentru dosar, ci pentru a auzi poveştile celorlalţi şi pentru a-ţi continua propria poveste. Prieteniile sunt cele mai frumoase dintre poveştile despre care vă tot vorbesc. Între grupurile locale din toată ţara s-au format legături foarte strânse, suprapuse într-un fel de reţea, sprijinită de mulţimea pilonilor de susţinere – «voluntarii». Cât despre zâmbete, aici este vorba despre satisfacţia personală şi despre cei care reuşesc să ne vadă atunci când facem voluntariat. De cele mai multe ori, cei care înţeleg, ne răsplătesc cu un zâmbet.


Multe zâmbete şi poveşti s-au adunat chiar în «Mircea», încă de acum doi ani, când proiectul «Să învăţăm să ne jucăm» a început să se deruleze şi în cadrul liceului nostru. Elevii doritori au avut posibilitatea de a participa la cursuri de formare şi deschidere către a deveni membri ai A.G.L.T., O.N.G. înfiinţat în anul 2004. Ca trainer în cadrul acestei organizaţii de tineret pe care în prezent o coordonez la nivel de municipiu (G.L.T. «Tineri Mereu»), am fost uimită de entuziasmul participanţilor mircişti, care s-au dedicat într-adevăr proiectului şi care continuă să funcţioneze ca echipă de voluntari. Am pregătit câteva surprize şi activităţi tematice pentru lunile ce vor urma şi sperăm să vă alăturaţi nouă. În cazul în care vreţi să ştiţi mai mult, ţineţi ochii deschişi prin şcoală, căutaţi pe pereţi, prin băi şi vestiare afişe, flyere şi AGLT-işti sau veniţi direct la sursă!

Simt nevoia să menţionez că toate activităţile din cadrul A.G.L.T. se desfăşoară în completă siguranţă. Nu spun că am exagerat în căutarea unui efect artistic de impact, ci doar că nu se ajunge până la mâini rupte, glezne fracturate sau întinderi de tendoane. Promit.“, de Iulia Panait, clasa a X-a B
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul II, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:


„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 
Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“