Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2021. „Timpul…“ de Adrian-Cătălin Pîrvu
Revista Zări Alb Astre: ZăriAlbAstre2021. „Timpul…“ de Adrian-Cătălin Pîrvu
13 Feb, 2023 10:30
ZIUA de Constanta
1124
Marime text
Redăm în cele ce urmează articolul scris de Adrian-Cătălin Pîrvu, publicat în numărul 1 din anul X al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Adrian-Cătălin Pîrvu a absolvit Colegiul Național «Mircea cel Bătrân» în 2016, în prezent este student în anul V la Facultatea de Medicină și Farmacie «Carol Davila» din București.
Este implicat în multe proiecte de voluntariat; este trainer din 2017 la Societatea Studențească de Chirurgie din România, iar, pentru un an, a fost coordonator IT al acesteia. Din 2019 este voluntar la Departamentul Tehnici Chirurgicale din cadrul aceleiași societăți studențești.
Este fascinant cât de repede trece timpul. Auzim adesea: «Trăiește-ți copilăria și tinerețea pentru că sunt cele mai frumoase perioade ale vieții și trec atât de repede…». Când suntem mici nu conștientizăm această trecere a timpului și, pe măsură ce creștem, timpul e din ce în ce mai nerăbdător cu noi.
Are mereu altă valoare, căci la 10 ani ziua era lungă și aveam timp pentru joacă și visare, pe când la maturitate, același timp măsurat în orele unei zile este insuficient pentru câte sunt de făcut.
Sunt student în anul V al Facultății de Medicină și Farmacie «Carol Davila» din București. Când au trecut anii? Privesc peste umăr la mine, cel din anul I și văd un timid târât de soră-sa mai mare și de colegi familiarizați deja cu ritmul alert al Bucureștiului pe la diverse activități de voluntariat; fac același exercițiu, privindu-mă pe mine din prezent: pe lângă pasiunea pentru medicină, sunt și coordonator de proiecte de voluntariat, mă pricep și să recrutez voluntari noi, plini de energie. Este un sentiment extrem de plăcut atunci când stai să treci prin zeci de CV-uri și scrisori de intenție, unele foarte bune. Satisfacția este și mai mare când descoperi printre aplicanți pe aceia în ale căror CV-uri, la secțiunea «educație și formare» stă scris Colegiul Național «Mircea cel Bătrân».
Privesc iarăși în oglinda trecutului. Mi-amintesc de anii de liceu, de primul bal, de prietenii și majorate, de pizza lui Damu (care se scumpea cu un leu pe an), de fericiri și de supărări trecătoare, de emoțiile provocate de profa de română, fiindcă exista tot timpul riscul să spună «Scoateți o foaie de hârtie!» sau de teama că vei fi scos la tablă de proful de economie, imperturbabilul domn Fulea (voi, cei care citiți aceste rânduri acum, probabil c-ați scăpat). Sunt doar frânturi din ceea ce am trăit împreună cu o parte din generația mea, însă există și alte activități desfășurate în liceu pe care mulți dintre colegii mei le-au ignorat. Au avut de pierdut!
Corul liceului și echipa de dansuri populare… Par niște preocupări desuete într-o lume super tehnologizată, nu mai sunt în trend, ar spune unii. Greșit!
Pentru mine, corul a reprezentat sufletul liceului. A fost locul unde «am fost târât» de către domnul director Nicoară. Era o zi de iarnă, în timpul orei de geografie, când ne-am trezit cu dumnealui în clasă, spunând că toți băieții trebuie să meargă la audiții pentru cor, deoarece era nevoie de glasuri masculine.
Toți colegii mei s-au ridicat reticenți și s-au îndreptat spre ușă. Eu am rămas ultimul, pentru că-mi era groază și să cânt și să mă mai audă și-altcineva (când eram mic, mi se zicea să nu mai cânt, deoarece «răgeam mai urât decât doi măgari»); așadar, l-am rugat pe domnul director să mă-nvoi ca să nu mă fac de râs. Răspunsul însă, a fost negativ și n-am avut de ales. Nici azi nu știu cum s-a întâmplat, dar am selectat să fiu tenor. Habar n-aveam ce însemna să fiu tenor, dar inima-mi sălta de bucurie.
A urmat prima repetiție unde au cântat cei mari pentru noi. Era atât de plin «Coriolanul», încât s-a stat și în picioare, dar, cu toate acestea, sentimentul pe care l-am trăit atunci îmi dă și acum fiori. Din momentul acela, n-am mai ratat nicio repetiție, iar corul a fost și va rămâne pentru mine locul în care pentru două ore nu trebuia să-mi fie rușine de greșeli, în care eram înconjurat de cei mai buni prieteni și în care mă simțeam cu adevărat liber. Vă mărturisesc că sentimentul trăit atunci când tu ești pe scenă, iar cineva din public este atât de emoționat de ceea ce aude, încât îi joacă lacrimile în ochi, este indescriptibil.
Dansurile populare au fost activitatea la care am participat datorită doamnei profesoare Luminița Radu. M-a convins cu două argumente irezistibile: la dansuri vin multe fete frumoase și nu prea sunt băieți, iar în vacanțele de vară se pleacă în străinătate. Zis și făcut! Cu «Florile Dobrogei» am călătorit în Polonia, Turcia și Suedia; regret că am ratat participările la Europeada din Germania (eram a IX-a) și din Belgia (a XII-a fiind, aveam alte priorități).
Drumurile lungi, glumele și atmosfera din autocarul care ne cam devenise casă au devenit amintiri de neuitat. Mi-ar plăcea să retrăiesc acele momente dacă ar mai fi posibil. Din momentul plecării de-acasă, până la revenirea în Constanța, totul devenea o petrecere continuă. Singurul scop al cazărilor era odihna profesorilor și a șoferilor (deși mă îndoiesc că se puteau odihni prea bine la câtă gălăgie făceam).
Pentru noi era doar mai mult spațiu (față de autobuz) în care să ne distrăm. Odată ajunși la destinație, excluzând puținele dansuri și activități organizate de gazde care necesitau prezența noastră, programul era lejer.
Trebuie să mărturisesc însă că prin dans, prin costumele populare, prin bucuria pe care o transmiteam celor prezenți la fiecare festival, am promovat unicitatea noastră în contextual globalizării. Eram, pentru o vreme, păstrători ai identității naționale și culturale. Iată una dintre valorile pe care-o conștientizez acum, când privesc în urmă, la anii de liceu.
Ar fi prea multe de povestit despre câte am văzut și-am trăit în verile de mircist dansator. Nu pot să fiu decât recunoscător timpului petrecut alături de fetele frumoase din ansamblul «Florilor dobrogene» și de prieteni dragi.
Și nu pot încheia altfel decât îndemnându-vă pe voi, mirciștii de acum, să profitați de orice oportunitate oferită de școala care vă formează caracterul.“ , de Adrian-Cătălin Pîrvu
Articol și foto preluate de pe site-ul Revistei Zări Alb Astre
„Adrian-Cătălin Pîrvu a absolvit Colegiul Național «Mircea cel Bătrân» în 2016, în prezent este student în anul V la Facultatea de Medicină și Farmacie «Carol Davila» din București.
Este implicat în multe proiecte de voluntariat; este trainer din 2017 la Societatea Studențească de Chirurgie din România, iar, pentru un an, a fost coordonator IT al acesteia. Din 2019 este voluntar la Departamentul Tehnici Chirurgicale din cadrul aceleiași societăți studențești.
Este fascinant cât de repede trece timpul. Auzim adesea: «Trăiește-ți copilăria și tinerețea pentru că sunt cele mai frumoase perioade ale vieții și trec atât de repede…». Când suntem mici nu conștientizăm această trecere a timpului și, pe măsură ce creștem, timpul e din ce în ce mai nerăbdător cu noi.
Are mereu altă valoare, căci la 10 ani ziua era lungă și aveam timp pentru joacă și visare, pe când la maturitate, același timp măsurat în orele unei zile este insuficient pentru câte sunt de făcut.
Sunt student în anul V al Facultății de Medicină și Farmacie «Carol Davila» din București. Când au trecut anii? Privesc peste umăr la mine, cel din anul I și văd un timid târât de soră-sa mai mare și de colegi familiarizați deja cu ritmul alert al Bucureștiului pe la diverse activități de voluntariat; fac același exercițiu, privindu-mă pe mine din prezent: pe lângă pasiunea pentru medicină, sunt și coordonator de proiecte de voluntariat, mă pricep și să recrutez voluntari noi, plini de energie. Este un sentiment extrem de plăcut atunci când stai să treci prin zeci de CV-uri și scrisori de intenție, unele foarte bune. Satisfacția este și mai mare când descoperi printre aplicanți pe aceia în ale căror CV-uri, la secțiunea «educație și formare» stă scris Colegiul Național «Mircea cel Bătrân».
Privesc iarăși în oglinda trecutului. Mi-amintesc de anii de liceu, de primul bal, de prietenii și majorate, de pizza lui Damu (care se scumpea cu un leu pe an), de fericiri și de supărări trecătoare, de emoțiile provocate de profa de română, fiindcă exista tot timpul riscul să spună «Scoateți o foaie de hârtie!» sau de teama că vei fi scos la tablă de proful de economie, imperturbabilul domn Fulea (voi, cei care citiți aceste rânduri acum, probabil c-ați scăpat). Sunt doar frânturi din ceea ce am trăit împreună cu o parte din generația mea, însă există și alte activități desfășurate în liceu pe care mulți dintre colegii mei le-au ignorat. Au avut de pierdut!
Corul liceului și echipa de dansuri populare… Par niște preocupări desuete într-o lume super tehnologizată, nu mai sunt în trend, ar spune unii. Greșit!
Pentru mine, corul a reprezentat sufletul liceului. A fost locul unde «am fost târât» de către domnul director Nicoară. Era o zi de iarnă, în timpul orei de geografie, când ne-am trezit cu dumnealui în clasă, spunând că toți băieții trebuie să meargă la audiții pentru cor, deoarece era nevoie de glasuri masculine.
Toți colegii mei s-au ridicat reticenți și s-au îndreptat spre ușă. Eu am rămas ultimul, pentru că-mi era groază și să cânt și să mă mai audă și-altcineva (când eram mic, mi se zicea să nu mai cânt, deoarece «răgeam mai urât decât doi măgari»); așadar, l-am rugat pe domnul director să mă-nvoi ca să nu mă fac de râs. Răspunsul însă, a fost negativ și n-am avut de ales. Nici azi nu știu cum s-a întâmplat, dar am selectat să fiu tenor. Habar n-aveam ce însemna să fiu tenor, dar inima-mi sălta de bucurie.
A urmat prima repetiție unde au cântat cei mari pentru noi. Era atât de plin «Coriolanul», încât s-a stat și în picioare, dar, cu toate acestea, sentimentul pe care l-am trăit atunci îmi dă și acum fiori. Din momentul acela, n-am mai ratat nicio repetiție, iar corul a fost și va rămâne pentru mine locul în care pentru două ore nu trebuia să-mi fie rușine de greșeli, în care eram înconjurat de cei mai buni prieteni și în care mă simțeam cu adevărat liber. Vă mărturisesc că sentimentul trăit atunci când tu ești pe scenă, iar cineva din public este atât de emoționat de ceea ce aude, încât îi joacă lacrimile în ochi, este indescriptibil.
Dansurile populare au fost activitatea la care am participat datorită doamnei profesoare Luminița Radu. M-a convins cu două argumente irezistibile: la dansuri vin multe fete frumoase și nu prea sunt băieți, iar în vacanțele de vară se pleacă în străinătate. Zis și făcut! Cu «Florile Dobrogei» am călătorit în Polonia, Turcia și Suedia; regret că am ratat participările la Europeada din Germania (eram a IX-a) și din Belgia (a XII-a fiind, aveam alte priorități).
Drumurile lungi, glumele și atmosfera din autocarul care ne cam devenise casă au devenit amintiri de neuitat. Mi-ar plăcea să retrăiesc acele momente dacă ar mai fi posibil. Din momentul plecării de-acasă, până la revenirea în Constanța, totul devenea o petrecere continuă. Singurul scop al cazărilor era odihna profesorilor și a șoferilor (deși mă îndoiesc că se puteau odihni prea bine la câtă gălăgie făceam).
Pentru noi era doar mai mult spațiu (față de autobuz) în care să ne distrăm. Odată ajunși la destinație, excluzând puținele dansuri și activități organizate de gazde care necesitau prezența noastră, programul era lejer.
Trebuie să mărturisesc însă că prin dans, prin costumele populare, prin bucuria pe care o transmiteam celor prezenți la fiecare festival, am promovat unicitatea noastră în contextual globalizării. Eram, pentru o vreme, păstrători ai identității naționale și culturale. Iată una dintre valorile pe care-o conștientizez acum, când privesc în urmă, la anii de liceu.
Ar fi prea multe de povestit despre câte am văzut și-am trăit în verile de mircist dansator. Nu pot să fiu decât recunoscător timpului petrecut alături de fetele frumoase din ansamblul «Florilor dobrogene» și de prieteni dragi.
Și nu pot încheia altfel decât îndemnându-vă pe voi, mirciștii de acum, să profitați de orice oportunitate oferită de școala care vă formează caracterul.“ , de Adrian-Cătălin Pîrvu
Articol și foto preluate de pe site-ul Revistei Zări Alb Astre
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii