ordinea.ro Americanii hrănesc Egiptul cu grâul românesc. De ce a pierdut Mazăre războiul cu „securiştii din Port”

După ce zeci de ani agricultura românească şi-a căutat pieţele pierdute în 1989, la câteva luni de la înlăturarea de la putere a dictatorului Hosni Mubarak, în 2011, ţara noastră a devenit brusc unul dintre principalii furnizori de grâu ai Egiptului. Primăvara arabă a repus România pe harta furnizorilor de materii prime agricole în dauna unor producători tradiţionali precum Franţa sau Rusia. În paralel la Bucureşti se declanşa cea mai importantă campanie împotriva corupţiei care viza în mod special desfiinţarea „baronilor locali” şi trecerea pe linie moartă a afaceriştilor cu influenţă asupra aparatului de guvernare. Perioada care a urmat „democratizării” regimurilor nord-africane coincide cu investiţiile masive ale unor companii americane în Portul Constanţa şi în regiune, cu momentul în care Radu Mazăre pierde definitiv controlul local dar şi cele 20 de procente deţinute la administraţia portului, şi nu în ultimul rând cu decizia Comisiei Europeane de relaxarea a reglementărilor privind importurile de Organisme Modificate Genetic (OMG).
Revoluţiile din Africa de Nord au adus schimbarea
Totul a început în 2011, când la o diferenţă de doar câteva zile regimurile dictatoriale nord-africane s-au prăbuşit unul după celălalt ca o demonstraţie perfectă a „Teoriei Dominoului”: în decembrie 2010 în Tunisia, a urmat Egiptul şi Algeria în ianuarie 2011, iar în februarie Libia. În doar câteva luni, nu mai puţin de 9 state, de la Golful Aden până la Tunis via Suez au trecut prin foc şi sabie. Dictatori cosideraţi până atunci nemuritori şi invincibili au fost scoşi din joc la modul brutal. Preşedintele tunisian Ben Ali a fost înlăturat, Egiptul a fost scăpat de dictatorul Hosni Mubarak, conducătorul Libiei, colonelul Muammar al-Gaddafi, a fost linşat în plină stradă, iar în 2012 a fost schimbat prin metode similare şi Ali Abdallah Saleh, preşedintele Yemenului. Discutăm despre controlul rutelor comerciale din Mediterana şi a Suezului, statele vizate fiind pe de o parte mari producători de petrol, dar şi clienţi de produse agricole, „hrana” acestora fiind asigurată în mod tradiţional de SUA, Europa şi Rusia.
Urmărind trendul internaţional, în România guvernul a fost schimbat, preşedintele suspendat
Încercând să se plieze pe trendul international al schimbării, o mare coaliţie politică (USL) reuşeşte în ianuarie 2012 antamarea unor proteste de stradă în România, declanşate în prima fază la Târgu Mureş şi ulterior în Bucureşti, având ca principal element de incitare propunerea de lege privind reforma sistemului de sănătate publică. O lună mai târziu guvernul a căzut după ce Emil Boc şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru. După câteva încercări eşuate de formare a unui nou guvern, preşedintele Băsescu este nevoit să-l desemneze premier pe Victor Ponta. Noua coaliţie majoritară ajunsă astfel la putere reuşind să-l suspende pe preşedinte fix două luni mai târziu: „Uitaţi-vă la revoluţiile din nordul Africii. Am încercat şi noi ceva de genul ăsta în ianuarie, unele subiecte ne-au reuşit, altele, nu. Dar nu intru în detalii…” declara strategul politic Viorel Hrebenciuc în mai 2012.
Suspendarea preşedintelui a coincis şi cu decizia Curţii Supreme de condamnare la doi ani de închisoare cu executare a fostului premier Adrian Năstase. Momentul a devenit simbolic deoarece a deschis calea unui lung şi controversat şir de anchete ale justiţiei, arestări şi condamnări la cel mai înalt nivel, cere au schimbat în ultimii 4 ani guvernarea statului român de la nivel local până la centru.
Primăvara Arabă şi grâul românesc
Revenind la punctul de cotitură, la nici 4 luni de la înlăturarea lui Mubarak, Egiptul care este cel mai mare importator de grâu din lume, a anunţat în mai 2011 includerea României şi Ucrainei pe lista furnizorilor oficiali de grâu. Tot atunci, Autoritatea de Stat pentru aprovizionarea cu produse de bază a a Egiptului a semnat contracte de import cu companiile Louis Dreyfus şi Cargill Inc. În timp ce olandezii de la Dreyfus au cărat egiptenilor grâu din Rusia, americanii de la Cargill au încărcat 60.000 tone de grâu românesc din Portul Constanţa. Contractele au fost reînnoite anual, şi astfel în 2013 traderii locali de cereale Ameropa Grains şi Alfred C. Toepfer (controlată de americanii de la ADM) au vândut fiecare câte 60.000 tone de grâu românesc Egiptului, pentru ca în 2014 ţara noastră să devină al doilea cel mai mare exportator de grâu în Egipt. După Franţa, care a fost principalul furnizor de grâu al Egiptului cu  livrări de circa 1 milion de tone, România a venit pe locul secund cu 780.000 de tone (26,8% din necesar) depăşind astfel Rusia care a asigurat 765.000 de tone (26,3%).
În 2015, conform informaţiilor date publicităţii de ministrul egiptean al Aprovizionării, Khaled Hanafi, Autoritatea Generală pentru Aprovizionare (GASC) din Egipt a cumpărat din România o cantitate de peste 1,20 milioane tone de grâu depăşind astfel livrările Franţei din anul precedent. Jumătate din cantitate a fost livrată Egiptului de compania americană Bunge şi cealaltă jumătate prin compania elveţiană Nidera (controlată de China).
Investiţiile americane în Portul Constanţa şi „Parteneriatul Strategic”

În acest moment comerţul mondial cu materii prime agricole este controlat de formula „ABCD” adică Archer Daniels Midland Co. (ADM), Bunge Ltd., Cargill şi Louis Dreyfus, primele 3 deţinute de americani, în timp ce Dreyfus are sediul central în Olanda şi este controlată de afacerista Margarita Louis-Dreyfus (Bogdanova înainte de căsătorie), de cetăţenie elveţiană, născută la Leningrad şi şcolită la Moscova.
Pe măsură ce producţia agricolă românească a fost resuscitată cu fonduri europene, bani de la buget şi investiţii speculative, materiile prime agricole din această zonă şi facilităţile de transport au devenit atractive pentru „arhitecţii” economiei mondiale. Iar în ultimii ani s-a trecut parctic de la tatonări subtile la abordări hotărâte pe toate fronturile.
În acest trend, pe 17 martie 2015, compania americană ADM Chicago anunţa că urmează să  achiziţioneze două terminale de export cereale în Portul Constanţa, facilităţi ale societăţilor româneşti North Star Shipping şi Minmetal. O tranzacţie foarte importantă dacă ţinem cont de faptul că, în prezent, cele două terminale manipulează peste 5 milioane de tone de marfă. Celălalt colos american, Cargill, a trecut la achiziţionarea de silozuri în România. În paralel, fondul de investiţii american Anholt Investment, prin subsidiara Southern Harvest Partners, a achiziţionat în 2014 fermele Agraria Nord şi Arland din judeţul Botoşani (6000 hectare teren arabil), iar în august 2015 a mai cumpărat şi societatea Multiagra din Vlăsineşti, fondată de Gheorghe Portariuc, tatăl primarului din Botoşani (1.460 de hectare).
Consiliului de Afaceri Româno-American

Intrarea americanilor pe piaţa românească a fost plănuită încă din 2012, odată cu „Primăvara Arabă”, atunci când, pe 25 ianuarie, a fost lansată la Washington DC organizaţia „Consiliului de Afaceri Româno-American” sau AMRO, din care fac parte ADM şi Cargill, alături de corporaţiile Chevron, ExxonMobil, Smithfield, Raytheon, Pharma, MetLife, Amgen, Timken, Mega, Eli Lilly, Johnson&Johnson, Honeywell, Baxter, CNH şi Invenergy. Această entitate non-profit, aflată sub coordonarea ExxonMobil (compania care exploatează rezervele de petrol şi gaze din partea românească a platoului continental al Mării Negre), este reprezentată de Eric Stewart, care ocupă poziţia de preşedinte executiv. În viaţa de zi cu zi, Stewart este partener la Williams & Jensen, PLLC din Washington DC, o firmă de avocatură şi lobby apropiată Casei Albe.

Pe 25 februarie 2014 ministrul român al afacerilor externe, Titus Corlăţean, l-a primit în vizită oficială la Bucureşti pe Eric Stewart, discuţiile fiind axate pe probleme economice, dar şi de securitate, precum „Parteneriatului Strategic România-SUA,  evoluţiile din Ucraina şi securitatea energetică în noul context politic regional.” În 2015, Eric Stewart revine la Bucureşti, pentru a avea o întrevedere cu noul ministru român de externe, Bogdan Aurescu, în mod evident pentru consolidarea legăturilor.
Chinezii fac concurenţă supremaţiei “ABCD”
De teamă să nu piardă cursa, prevăzător şi bine informat, în 2014 guvernul chinez a achiziţionat, prin grupul COFCO, 51% din Nidera BV Olanda. Mai departe, în iunie 2015, Nidera a achiziţionat firmele româneşti United Shipping Agency (care opera un terminal de cereale cu o capacitate de stocare de 250.000 tone) şi United Shipping and Chartering (proprietarul unui depozit în Portul Constanţa). Tranzacţiile au fost estimate speculativ la 50 de milione de euro.
Piaţa şi exportul românesc de cereale, controlate de SUA, Elveţia şi parţial China
Exportul de materii prime agricole româneşti este controlat în prezent de câteva companii mamut cu origini comune. Americanii deţin cea mai importantă cotă de piaţă şi-n felul acesta şi controlul parţial asupra preţurilor, prin intermediul companiilor Cargill, ADM, CHS, Bunge şi Monsanto. Pe locul secund se poziţionează Ameropa şi GLENCORE, ambele societăţi cu rădăcini aparent elveţiene, urmate de Nidera controlată de guvernul chinez prin intermediul COFCO Corp. Singurii jucători locali importanţi cu capital românesc sunt BriseGroup controlată de Bucur Marius Cătălin (despre care circulă, în piaţă, zvonul că ar fi primit, la rândul său, oferte pentru a-şi înstrăina afacerea) şi CEREALCOM DOLJ deţinută de familia Anghel din Segarcea. Totuşi, atunci când vine vorba de traderii români, povestea trebuie puţin nuanţată, având în vedere, de exemplu, că Brise exportă prin intermediul companiei elveţiene Ameropa.
Radu Mazăre, hrana Egiptului şi “securiştii din port”

Evenimentele prezentate sunt parţial corelate cu „liberalizarea pieţei terenurilor agricole din 2014” dar şi cu „întoarcerea” celor 20% din acţiunile Portului Constanţa, deţinute până atunci de Consiliul Local Constanţa, la Ministerul Transporturilor. Iniţial, la solicitarea fostului primar Radu Mazăre, guvernul USL a pregătit, în aprilie 2014, o hotărâre ca 33% din Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa să ajungă în controlul Consiliului Local Constanţa, un pachet de 33% să rămână la Ministerul Transporturilor, iar diferenţa de 34% să ajungă treptat în sfera privată, prin listarea companiei la bursă.
Radu Mazăre a susţinut atunci că afaceriştii din Portul Constanţa sunt „fii de colonei sau generali sau au chiar ei stele pe umăr” şi sunt în mod evident sprijiniţi de “servicii”. Conform afirmaţiilor fostului edil, „securiştii din port” erau speriaţi că, odată cu listarea pe bursă şi transparentizarea, urmau să-şi piardă multe din avantajele economice de care au beneficiat în ultimii 25 de ani: „Ce îi disperă pe milionarii ăştia securişti este scoaterea pe bursă a companiei şi transparentizarea. Nu vor mai putea să păstreze monopolul. Ei au contracte de chirii încheiate acum 20 de ani şi plătesc aceleaşi preţuri ca acum 15-20 de ani, stabilite prin ordin de ministru.”.
Companiile portuare au reacţionat prin mai multe mitinguri şi acţiuni de lobby la cel mai înalt nivel al statului român. Într-un final, Radu Mazăre a pierdut războiul. Pe 16 octombrie 2014, Curtea Constituţională a României a decis că transferul de acţiuni ale Portului Constanţa către administraţia locală este neconstituţional. În paralel, dosarele penale ale primarului au mers în lanţ. Pe 16 martie 2015, Mazăre a fost reţinut de procurorii anticorupţie şi acuzat de “luare de mită”. Anchetatorii spuneau că este vorba de aproximativ 8 milioane euro, bani obţinuţi în scopul favorizării unor companii private, una dintre acestea fiind chiar Polaris M Holding, firma care se ocupă de salubrizarea oraşului. În urma acuzaţiilor, Radu Mazăre a demisionat din funcţia de primar, dar povestea nu s-a terminat aici. La începutul lunii decembrie 2015, chiar presupusul mituitor al primarului, Dumitru Martin, patronul firmei Polaris, a fost arestat de agenţii FBI pentru “dare de mită” pe aeroportul din San Francisco. Dovedind conduita de mituitor a lui Dumitru Martin, americanii suplinesc eventuala lipsă de probaţiune din dosarul românesc al şpăgii luate de Mazăre de la Polaris. Desigur, ajutorul justiţiei americane este motivat în primul rând de interesul legitim ca Portul Constanţa şi acest oraş important pe harta parteneriatului strategic să fie curăţat de baroni. Însă nici interesele economice ale giganţilor cerealieri nu trebuie ignorate în această privire de ansamblu.
Mâncarea ca instrument strategic, de la sămânţă până la farfurie

Agriculturii româneşti i-a fost facilitat accesul la client în 2011, când în urma “Primăverii Arabe” guvernul egiptean s-a decis brusc să includă ţara noastră pe lista furnizorilor de materii prime agricole. Şi, totuşi, accesul nu este unul direct, căci de intermedierea acestor afaceri se ocupă companii precum Cargill, ADM sau Bunge. În acest lanţ prima problemă rămâne însă producţia. Fără culturi bogate şi calitative, întregul efort devine inutil. Legat de această problemă, un document intern al Comisiei Europene „scurs” către presă în aprilie 2015 dezvăluia intenţia liderilor de la Bruxelles de a acorda statelor membre (inclusiv României) „ultimul cuvânt cu privire la importurile de Organisme Modificate Genetic (OMG).”. În mod cât se poate de interesant, propunerea a fost susţinută chiar de către Jean-Claude Juncker. Aşa s-a ajuns ca organizaţia Greenpeace să-l acuze pe preşedintele Parlamentului European că face jocurile companiei americane Monsanto (marele furnizor de OMG-uri). Despre ce este vorba ? În acest moment agricultura europeană foloseşte, pentru creşterea recoltelor, pesticide şi seminţe aprobate de Comisia Europeană şi de autorităţile de reglementare din statele membre. La nivel mondial, 24% din piaţa seminţelor şi pesticidelor este deţinută de companiile americane Monsanto, Dow AgroSciences şi DuPont, urmate de Syngenta – Elveţia şi BASF – Germania. Pasionaţi de „inovare”, americanii sunt lideri mondiali la capitolul biotehnologie, promovând prin intermediul companiilor lor diferite produse „transgenetice” sau OMG (organisme modificate genetic). Intervenţia genetică face cultura mult mai rezistentă la dăunători, secetă şi pesticide, rezultând producţii record ce nu se pot obţine în condiţii obişnuite. Din păcate, diverse studii au demonstrat că aceste produse pot avea efecte directe asupra sănătăţii oamenilor sau animalelor, motiv pentru care foarte multe ţări din UE s-au opus utilizării lor.
Şi totuşi, Uniunea Europeană a autorizat, în 2015, importul a 48 de culturi modificate genetic însă, din cauza dezbaterilor aprinse, procesul de autorizare a ajuns într-un impas. Conform Greenpeace, la finalul lui 2015, nu mai puţin de 17 state europene şi patru regiuni (din alte două state) au declanşat mecanisme pentru interzicerea cultivării plantelor modificate genetic (OMG) pe teritoriile lor. România nu apare pe această listă.
În loc de concluzie
Ţara noastră a ajuns acolo unde şi-a dorit, dar drumul este fără întoarcere. Realitatea ne demonstrează cât de puţin au fost înţelese, chiar şi la cel mai înalt nivel al statului, noţiuni precum „parteneriat strategic” sau „reforma statului”. Chiar dacă pare foarte mult, adevărata reformă abia acum începe.

Sursa: ordinea.ro