1 August. Pomul Vieţii. Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului. Scoaterea Sfintei Cruci

 
Astăzi 1 August,  când a început şi Postul  Adormirii Maicii Domnului, calendarul  Creştin Ortodox face pomenirea unei vechi sărbători: Scoaterea Sfintei Cruci.
 
Procesiunea pornea din Biserica Sf.Sofia din Constantinopol zidită de împăratul Bizantin Justinian cel Mare. (pomenit  pe 2 august).
 
Atunci din paraclisul  palatului împărătesc Sf. Cruce, care avea în ea părticică din Lemnul Crucii lui Iisus Hristos, era scoasă cu slujbă şi sobor.
 
Era aşezată în sf. altar în raclă de argint şi ţinuţă după procesiune pentru închinare, până la 14 august.
 
Iar din Miercurea Patimilor până în Vinerea Mare stătea pe un altar mic din aur în mijlocul Bisericii, fiind cinstită de împărat şi cei din suita împărătească, Patriarh, cler şi poporul binecredincios.
 

Creştinătatea  îşi aminteşte astăzi şi de:

- arătarea semnului sf. Cruci pe cer, în anul 312 împăratului Constantin cel Mare.
- descoperirirea  lemnului Crucii la Ierusalim de către  Sf.împărăteasă Elena.
- biruinţa  împăratului Manuil Comnenul (1143-1180) cu puterea sf. Cruci.

 

Ortodoxia Înalţă Sf. Cruce în văzul credincioşilor în Duminica a III-a din Postul Mare, precum odinioară se petrecea la Biserica Maicii Domnului de lângă Fanar  şi la 14 septembrie (post) în amintirea istorică din anii 335 şi 630.
 
De- a  lungul veacurilor s-au păstrat  legende şi tradiţii  despre istoria Lemnului Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul lumii Iisus Hristos. Şi astfel  de la începuturi tradiţia creştină are  istorisiri profunde despre lemnul Crucii.
 
Creştinătatea  păstrează  tradiţiile locale care au circulat referitoare la Crucea Domnului, deoarece existenţial creştinul  a simţit nevoia de a-şi raporta viaţa la momentul istoric care a schimbat cursul umanităţii: Răstignirea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu.

Sfânta Cruce este prezentă în lume şi prin ea se ţine lucrarea lui Dumnezeu. Mereu a fost în Rai, ca Pom al Vieţii, alături de cel al Cunoştinţei Binelui şi răului, ca omul să poată alege de la început ce trebuie.
 
Tradiţia povesteşte cum Set, fiul lui Adam, vrând să prelungească viaţa tatălui său, face cale întoarsă spre Paradis, unde este întâmpinat de arhanghelul Mihail.

 

I s-a spus că Adam a murit şi i-a dat un sâmbure din Arborele Vieţii, ca să-l pună în gură tatălui la înmormântare: zicând că pe mormânt va răsări lemnul care va mântui lumea.
 
Şi aşa a crescut un cedru, care cobora frunzişul asupra bătrânilor. Atunci când Noe a început să construiască corabia, a tăiat acest copac uriaş pe care l-a folosit pentru salvarea vieţii. Corabia s-a oprit pe muntele Ararat, iar arheologii  aduc argumente că sub gheaţa de pe creasta muntelui, sunt  rămăşiţe din corabia lui Noe.
 
Între timp strănepoţii lui Noe, au folosit din lemnul ei şi când au ajuns la Iordan, au făcut din scânduri groase o punte peste râu. Se spune că într-o luptă între triburi, au fost nevoiţi să strice podul pentru a se apăra şi multe bucăţi de lemn au fost duse de ape în ţinutul lui Zavulon.
 
Astfel ajunge o scândură groasă şi lată de cedru plină de smoală, în casa tâmplarului Iosif. El a luat această scândură şi a făcut o masă de lucru în tâmplărie.

 
Când Familia Sfântă a fugit în Egipt, masa a fost ţinută de un meşteşugar din Ierusalim 20 de ani într-un hambar, iar acesta era rudă cu un anume cizmar, Isaac Lachedem.
 
Ostaşii romani căutau lemn să facă Crucea răstignirii lui Hristos, iar acest Isaac împreună cu un fierar şi cu romanii găsesc în hambarul meşteşugarului masa, din care cu greu confecţionează crucea.
Raiului  terestru nu este o invenţie sau închipuire, ci a fost o realitate. Tigrul şi Eufratul îl străjuiau, iar Gihonul (Gangele) şi Fisonul (Nilul), îl îmbogăţeau.
 
Acest loc a frământat civilizaţii cu rezonanţă în istorie, de la Sumer la Babilon, până în Golful Persic, pentru care s-au luptat imperii.
Centrul atenţiei se îndreaptă spre cei doi arbori: pomul Vieţii (cel mai de preţ odor) şi Pomul Cunoştinţei binelui şi răului.
O altă tradiţie spune că din creanga pomului din care a mâncat  strămoşul nostru, Set fiul său a pus un lăstar pe mormântul tatălui,  din care a crescut copacul crucii.
 
Solomon împăratul  ar fi făcut din lemnul lui punte peste Iordan când a venit împărăteasa din Saba, care a simţit atunci un fior şi a îngenuncheat sărutând lemnul.
 
Apoi i-ar fi spus regelui că pe acest lemn va fi întărită o altă Împărăţie. Atunci când s-a construit Templul s-a folosit din acest lemn, dar fiind de esenţă tare a mai rămas  o bucată, din care legenda spune  că s-a cioplit crucea. 
 

Picturile mânăstirii  Sf. Cruce din Ierusalim inspirate dintr-o tradiţie siriacă, arată cum îngerii care i s-au arătat lui Avram la stejarul din Mamvrii, la plecare şi-au lăsat toiegele.

 
Patriarhul i le dă nepotului său Lot care scapă din Sodoma şi Gomora şi primeşte poruncă să le sădească în pământ la marginea Ierusalimului, apoi să le ude cu apă din Iordan; dacă vor înflori păcatul lui va fi iertat.
 
Copacul  a crescut, dar era socotit blestemat datorită păcatului făcut de Lot.
 
Rădăcina pomului este în  capela subterană,  acoperită cu bronz şi marmură.

Despre aceasta vorbeşte în sec al XIII-lea  episcopul Jacopo de Voragine în cartea sa Legenda de Aur (Viaţa lui Adam). 
Lumea modernă şi ştinţifică dă la o parte vălul legendei,povestirilor şi folclorului, iar cercetători ca învăţatul francez Charles Rohault de Fleury în anul 1870, a publicat descoperirile sale  într-o carte intitulată „Mémoire sur les Instruments de la Passion” („Memoriu despre instrumentele pătimirii”). 

Circulau glume destule acuzatoare la adresa creştinismului, că sunt atâtea relicve încât ai construi Arca lui Noe, sau părerea  umanistului Erasmus: ,,Dacă toate fragmentele ar fi strânse la un loc, ar ieşi de-o navă de transporturi”.

De Fleury ne argumentează că din toate relicvele  adunate ca rămăşiţe din Sf. Cruce,  deabia poţi face o Cruce pe care poate fi răstignit un om. Evelyn Waugh, referindu-se la studiile lui de Fleury, a zis: „În ceea ce priveşte volumul, aşadar, nu există nici o exagerare în convingerea credincioşilor”.

Arheologia şi istoria creştină ne spun că  lângă Golgota, împărăteasa Elena descoperă la anul 326 sub templul lui Venus, ridicat de împăratul Adrian în anul 111 d. Hr. Lemnul Crucii Sfinte (care învie un mort).

Eusebiu de Cezarea (260-341) scrie în cartea sa ,,Vita Constantini” că în anul 327 i-a scris Sf. Macarie episcop de Ierusalim, să construiască acolo o Bazilică, pe cheltuiala lui.
 
Şi Sf. Cruce a fost pusă la loc de cinste în Biserica Sf. Cruce, ridicată de împărăteasa Elena pe acest loc: Emeq HaMatzlevah sau în arabă Derelem Mussalaben. Sf.Elena trimite la Roma, Lemn din Sf. Cruce, pe care o aşează în Capela din Palatul ei: azi numită Bazilica,,Sf. Cruce din Ierusalim” şi 2 piroane, unul fiind încastrat în coroana împărătescă.

Mărturie  sunt documentele scriitorilor Ambrozie şi Rufinus şi alţi Părinţi bisericeşti.
 
Tot aici găsim şi unul din piroanele răstignirii şi plăcuţa cu insripţia INRI.

Peste 20 ani Sf. Chiril al Ierusalimului (315-386), vorbeşte depre Lemnul Sfintei Cruci: „Întreaga lume a fost de atunci umplută de bucăţi din lemnul Crucii”.
Iată un document păstrat din sec al IV- lea de Egeria (382):,,Caseta este deschisă şi (lemnul Crucii) este scos, şi atât lemnul Crucii cât şi titulus-ul (inscripţia pe care Pilat a pus-o deasupra capului lui Cristos) sunt puse pe masă. Acum, când au fost puse pe masă, Episcopul, stând pe tron, ţine ferm capetele lemnului sfânt în mâinile sale, în timp ce diaconii stau în jurul lui, păzindu-l. Şi în timp ce toţi oamenii trec unul câte unul, închinându-se, ei ating Crucea şi titulus-ul, mai întâi cu fruntea, apoi cu ochii; apoi sărută Crucea şi trec mai departe, dar nimeni nu îşi pune mâna pe ele.”

La 14 septembrie 355 patriarhul Macarie  ridică Sf. Cruce în văzul lumii, la Ierusalim. La 614, Crucea Sfântă este furată de Crosroe al Perşilor şi după 14 ani, împăratul bizantin Heraclius, o aduce înapoi, iar la 14 septembrie 630, patriarhul Ierusalimului, Zaharia, arată Lemnul mântuitor, lumii. Din 1187, când episcopul Betleemului o poartă pe câmpul de luptă, nu se mai păstrează informaţii.

Perioda iconoclastă şi cucerirea locurilor Sfinte de către păgâni,cu certitudine a făcut ca bucăţi din  Sf Cruce să fie împărţite  Patriarhiilor existente, mai ales că Constantinopolul cade la 1453. În 1204 cruciaţii din ,,Împeriul Latin de Răsărit  despoaie oraşul  Constantinopol de cele sfinte, iar Regele Frantei, Ludovic al IX-lea, primeşte  din Lemnul Sfintei Cruci,  pe care îl aşează in Sainte Chapelle (1248).

Urmează Revoluţia franceză şi nu se mai ştie exact locul unde a  fost adăpostită.

„Biserica îşi are rădăcina în lemnul Crucii, creştinii devenind ramurile ei. Hristos a fost răstignit pentru noi, cu trupul, sub Ponţiu Pilat şi Irod Tetrarhul, şi datorită roadei Crucii şi Patimei Sale noi existăm”. (Sfântul Ignatie Teoforul)

Părticele din lemnul Sfintei Cruci se afla la Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria (Grecia),Venetia, Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfânta Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana). la Mânastirea Xiropotamou, din Munte Athos,la mănăstirile Panaghia Soumela, Panaghia Ikosifinissa din Drama (Grecia), pe care pustnica Cristina din munţii Rodopi o primeşte în dar de la Frăţia sf. Mormânt. 

Un fragment se află la Mănăstirile Căldăruşani şi Ţigăneşti, Lupşa din judeţul Alba şi Biserica Sf. Vasile cel Mare de pe Calea Victoriei.
Crucea Domnului este cinstită şi venerată aşa cum a statornicit Sinodul ecumenic de la Niceea (787).

Lumea Crucii lui Hristos este creştinătatea: O taină a Crucii  care pecetluieşte pe cel botezat. Crucea făcută în numele sf. Treimii confirmă  unirea cu Dumnezeu  pe orizontal şi vertical în cele 4 puncte cardinale. 

Crucea este deasupra simbolurilor geometrice, este Axis mundi: uneşte cerul cu pământul şi se amestecă timpul cu spaţiul. Crucea sfinţeşte totul şi explică taina Hristocentrismului, adică Hristos în mijlocul nostru.

,,Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. ”(I Cor. I,18)