Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
1 Decembrie 1918 – Ziua Națională a României Gânduri și mesaje de altădată
1 Decembrie 1918 – Ziua Națională a României: Gânduri și mesaje de altădată
01 Dec, 2022 09:39
ZIUA de Constanta
3273
Marime text
3273
Marime text
- „Zi de sărbătoare, izvor de reculegere, îndemn la veghe, prilej fericit de îmbărbătare şi de instruire a tineretului, zi a afirmării conştiinţei româneşti pe tot cuprinsul ţării”
Anul acesta, prăznuirea de către poporul român a memorabilei zile de 1 Decembrie 1918 – când prin Unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă, în contextul sfârșitului Primului Război Mondial, se desăvârșea formarea statului național român, unitar și independent –, are loc într-o vremea a instabilităților și reajustărilor geopolitice regionale, și nu numai; într-o etapă a Istoriei când primatul interesului național, judecat a fi asumat dintr-o cumpănită analiză geo-istorică conducătorii Țării, trebuie să garanteze, înainte de toate, siguranța păcii și a unei bunăstări cât mai echitabile a cetățenilor Statului.
Marcarea sărbătorească a împlinirii vrerii plebiscitare a românilor din anul 1918, prin actele de Unire de la Chișinău (27 Martie), Cernăuți (28 Noiembrie) și Alba Iulia (1 Decembrie) trebuie să constituie pentru oamenii politici și de cultură, pentru formatorii de opinie prilej ca, pe baza temeiurilor istorice și a sacrificiilor înaintașilor, să se reafirme – fără echivoc – ca un glas unic, și distinct, al României, în acord cu interesul național, în concertul aliat euroatlantic.
Este singura cale, după părerea mea,
Este singura cale, după părerea mea, de a fi la înălțimea aspirațiilor de astăzi ale românilor, în acord cu năzuințele exprimate în Anul Marii Uniri – 1918 – sintetizate în istorica Declarație a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.
Este o îndatorire a liderilor și formatorilor de opinie de astăzi ca, fiind în cunosciință cu atitudinile responsabile ale predecesorilor – în diferite circumstanțe și regimuri politice –, manifestate la sărbătorirea (sau și „comemorarea”, cum se mai spunea în perioada interbelică) Zilei de 1 Decembrie 1918, să-i aibă pe unii iluștri înaintași drept posibile – și necesare – repere ideatice.
Iată, în anul1938 – ce anunțase deja, prin o serie de acte și evenimente petrecute în contextul marșului (încurajat, tacit, de mari puteri vest-europene) al celui de-Al Treilea Reich spre Est (Drang nach Osten) –, întreaga clasă politică, și presa, exprimau, cu prilejul aDOUĂ ZECI DE ANI DELA UNIREA CEA MARE (cum titrau ziarele) necesitatea apărării granițelor și a integrității Țării.
Cel mai răspândit și cu autoritate ziar național – „Universul”, de pildă, condus de prolificul ziarist (azi i s-ar spune, și încă pe bună dreptate, și pertinent „analist social-politic”) și om politic Stelian Popescu (1874-1954) – avea să consacre în numărul datat 2 decembrie (vineri) nu mai puțin de șase pagini (din ediția specială de 20 de pagini) evenimentului aniversar.
Regăsim în corpul ziarului semnături dintre cele mai prestigioase ale oamenilor politici, de cultură, fețe bisericești, militari și publiciști – toți exprimând, la unison cu un asemenea prilej, necesitatea apărării integrității Statului și a întăririi solidității corpului național spre a face față evenimentelor învolburate ce se anunțau.
Iată câteva extrase din aceste veritabile „îndrumare” de istorie și conduită național-patriotică, spre folosul informațional al cetitorilor (și, poate, și al liderilor politici și funcționarilor guvernamentali de astăzi).
STELIAN POPESCU – 1 Decembrie: ,,«Nimic nu este mai necesar astăzi pentru neamul nostru şi pentru asigurarea viitorului lui, decât ca toţi fiii lui să se angajeze în lupta pentru apărarea intereselor acestei ţări»”
Aceste cuvinte rostite de Î.P.S. Patriarh al României, doctor Miron Cristea, la 7 Iunie 1935, sunt astăzi mai actuale ca oricând. Sub imperativul lor, ţara întreagă, cu oficialitatea în frunte, sărbătoreşte astăzi 1 Decembrie, aniversarea Unirii tuturor românilor din cuprinsul Daciei Traiane, unire sfântă, simbol al celei mai sfinte dintre dreptăţi, unire veşnică, fiindcă ea a întregit trupul unei ţări în structura ei naţională şi a adunat laolaltă pe toţi fiii aceluiaş neam sub acelaş sceptru, sub aceiaş domnie a Regelui tuturor românilor.
1 Decembrie!
Pentru noi, cei din jurul acestei tribune româneşti şi populare, ziua aceasta a fost totdeauna un izvor de străduinţi naţionale. Zi de sărbătoare, izvor de reculegere, îndemn la veghe, prilej fericit de îmbărbătare şi de instruire a tineretului, zi a afirmării conştiinţei româneşti pe tot cuprinsul ţării. Noi, aşa am considerat totdeauna această zi sfântă a unirii naţionale şi ne-am silit, neîncetat şi poate mai mult decât oricine, să punem în lumină strălucitoare în jumătatea ei, temeiul moral, naţional, juridic şi istoric al realităţii pe care ea o reprezintă. Prin manifestarea paşnică a unui popor unit şi conştient de drepturile lui ne-am străduit să facem să înţeleagă pe toată lumea şi mai ales pe aceia cari ne-au duşmănit secole de-a rândul şi au urmărit distrugerea fiinţei noastre naţionale, că aceea ce s’a înfăptuit cu adâncă credinţă, cu suflet curat şi cu sânge româesc, aşa va rămâne pentru ele. (...)
1 Decembrie!
Ani de-a rândul în această sfântă zi se adunau în sala Ateneului Român, chemaţi de ceasul nostru românesc, românii din toate clasele sociale, foştii luptători, mutilaţi ai războiului pentru întregirea neamului, bătrâni şi tineri; se strângeau laolaltă energiile speranţele româneşti şi ascultau, cu credinţă în viitor, glasul nostru şi al tuturor aelora cari, ca şi noi, şi în frunte cu Patriarhul ţării, nu rosteau îndemnuri la ură, ci cuvinte de înfrăţire, apologii pentru eroii cari ne-au dat România Mare, comandamente pentru prezent şi viitor. De pe acea tribună a Ateneului Român ţâşneau torente de adevăruri şi se răspundea cu autoritate, dar mai ales cu hotărâre, tuturor atacurilor duşmane împotriva destinelor neamului nostru, atacuri al căror ecou pătrunsese până şi în unele parlamente din ţări amice nouă.
Şi cu câtă însufleţire românească, cu ce admirabilă disciplină porneau apoi miile de oameni în procesiune naţională la mormântul Eroului Necunoscut, unde, în clipa de reculegere, sufletul fiecăruia se lumina şi conştiinţa românească se întărea!
1 Decembrie!
Ţinta noastră a fost ca această zi să însemne pentru tot românul, fără deosebire de clasă, fără deosebire de profesiune, ziua adevăratei unităţi sufleteşti – aşa cum se face astăzi când de la Vlădică până la opincă toţi românii îi dau însemnătatea celei mai sfinte dintre sărbătorile naţionale. (...)
Astăzi, când oficialitatea, cu toate organele ei, cu toată autoritatea pe care o reprezintă, este alături de poporul român pentru sărbătorirea sfintei zile a Unirei, aşa cum odinioară ne străduiam noi, cu modestele noastre mijloace, s’o facem, ni se umple sufletul de mulţumire că scopul ne-a fost atins.
«Maurul şi-a făcut datoria – maurul poate să plece», aşa ar putea spune unii cari nu vor să înţeleagă că, în lupta naţională, cuvintele eroului lui Shakespeare nu pot fi întrebuinţate. În lupta naţională, «datoria» nu ţi-ai îndeplinit-o decât atunci când în conştiinţa ta ai certitudinea că orice primejdie, pentru ţară şi neamul tău, este înlăturată. În clipa de faţă este mai mult decât o greşeală, este o crimă, să înlături din rândurile soldaţilor pe oricine e capabil să aducă o cât de slabă contribuţie de muncă, de bună credinţă şi de dezinteresare. Această convingere ne comandă nouă, celor din jurul acestei tribune, ca pe lângă satisfacţia ce o avem astăzi de a vedea lărgindu-se cadrul sărbătoririi zilei de 1 Decembrie, să stăm, ca şi înainte, de veghe, alături de toţi acei cari privesc cu grijă românească spre fruntariile acestei ţări. Suntem datori, acum mai mult ca oricând, să ne silim ca, fiecare în limita puterilor sale, cu înţelepciune, cu răbdare şi cu bunăvoinţă, să dăm ţării liniştea de care are nevoe”.
Prof. dr. CONSTANTIN ANGELESCU[1869-1948;fost ministru și reformator al Școlii, chiar și președinte al Consiliului de Miniștri câteva zile, după asasinare premierului Ion G. Duca, la 29 decembrie 1933; membru al Academiei de Științe din România], Consilier Regal – 1 Decembrie:
„Se împlinesc astăzi 20 de ani de la proclamarea unirii Transilvaniei, a Banatului, Crişanei şi Maramureşului, cu Patria Mamă, cu Vechiul Regat. În ziua istorică de 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, prin voinţa şi în numele întregului popor român din Ardeal şi Banat, a îndeplinit marele act al Unirii. Poporul român, sugrumat veacuri îndelungate de stăpânirea străină, s’a liberat şi s’a unit pe vecie. Unirea Ardealului, săvârşită după unirea Basarabiei şi a Bucovinei, a strâns la un loc întreg neamul românesc, făcându-l stăpân pe soarta şi pe viitorul lui.
Sute de mii de viteji s-au jertfit pentru desrobirea fraţilor noştri; rezultatul jertfei lor este România de astăzi, România întregită, în care trebue să bată acelaş
suflet, în care trebue să sălăşluiască acelaş ideal, aceiaşi năzuinţă. Patrimoniul naţional transmis nouă de marii noștri înaintași, trebuie să se imenţină neştirbit, aşa cum l-am primit, spre a fi transmis mai departe urmaşilor, din generaţie în generaţie, având totdeauna înaintea ochilor sacrificiul sublim şi jertfa celor ce au stropit cu sângele şi au înălbit cu oasele lor câmpiile mănoase ale acestei ţări.
Hrăniţi din patriotismul celor ce au murit pentru ţară şi pentru neam, să le urmăm pilda şi să ne dăm seama că marii înfăptuitori ai unităţii naţionale ne-ar blestema din mormintele lor, dacă o palmă din pământul desrobit ar fi înstrăinat de către acei cari se bucură azi, sau se vor bucura în viitor de marea operă înfăptuită de ei”.
G.G. MIRONESCU [1874-1949; profesor universitar, membru al Academiei de Științe din România], Fost preşedinte de Consiliu – La 1 Decembrie 1938:
„Serbând astăzi aniversarea alipirei Ardealului la Patria-Mumă, ne aducem aminte cu adâncă recunoştinţă de toţi aceia cari au pregătit şi realizat această unire, iar gândul nostru trebue să fie predominat de două idei:
1) Transilvania este şi leagănul şi fortăreaţa neamului nostru. De aceea, denaţionalizarea Ardealului ar fi slăbit aşa de adânc poporul român, încât ar fi condus poate la pieirea lui.
2) Niciodată mai mult decât astăzi nu a fost nevoe să fim mai strânşi uniţi, în jurul înţeleptului nostru Suveran, spre a întâmpina orice furtună ar ameninţa fiinţa noastră etnică, în hotarele drepte de azi”.
ION INCULEŢ [1884-1940: născut în Basarabia, primul președinte al Sfatului Țării de la Chișinău (21 noiembrie 1917); profesor universitar, membru al Academiei Române], Fost ministru – Amintirea anului Unirilor:
„Au trecut 20 de ani de la anul Unirilor. Anul 1918 a adus pentru poporul românesc îndeplinirea visurilor tuturor generaţiilor cari au luptat cu grele jertfe pentru România Mare. La 27 Martie a venit cea dintâi Basarabia, care era cea mai puţin aşteptată. La 28 Noembre a urmat Bucovina. Iar la 1 Decembrie – ziua când Regele Ferdinand şi Regina Maria triumfători se întorceau în capitala ţării eliberate şi întregite – Ardealul trimetea vestea de laAlba-Iuliadespre izbânda dreptăţii Neamului Românesc de peste Carpaţi.
Numai într’un singur an – o avalanşă de Uniri cari copleşeau inimile patrioţilor de o imensă bucurie şi o adâncă satisfacţie că jertfele n’au fost în zadar, că a venit dreptatea şi pentru Neamul Românesc. 20 de ani sunt o clipă în viaţa unui popor. Totuşi unele lucruri se pot fixa în mod definitiv din mersul istoriei în acest răstimp.
Incontestabil că România Mare nu s’ar fi putut crea dacă nu exista Micul Vechiul Regat, care a adus toate sacrificiile pentru eliberarea fraţilor subjugaţi.
România Mare s-a creat nu prin cucerire, ci prin libera voinţă a românilor dezrobiţi, exprimată în Adunările lor Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.
Cu atât mai trainică va fi Unirea tuturor Românilor, care are la bază acest înalt fundament moral! (...)
Şi mai avem o datorie de a lucra cu toate forţele noastre la înălţarea poporului nostru şi consolidarea unităţii lui sufleteşti pe baza culturii lui naţionale comune”.
A.C. CUZA – [1857-1957, profesor universitar, lider politic naționalist, membru al Academiei Române] – A treia generaţie creiatoare:
„Când zicem aşa, presupunem că au mai existat încă două – creiatoare – înainte de dânsa.
Se naşte clar întrebarea: Ân ce fel creiatoare? Ce au fost cele două de mai înainte? Ce este a treia? Răspundem: Creiatoare –se raportează la însăşi creiaţia naţiei româneşti.
Prima generaţie creiatoarea fost generaţia Unirei Ţărilor surori.
Această generaţie – prin îndoita alegere a lui Cuza- Vodă, de la 5 şi 24 ianuarie 1859 – a creiat, prin unirea celor două ţări surori, Moldova şi Valachia, o singură ţară: România.
Dar ţara aceasta, aşa precum a putut să fie creiată atunci, nu cuprindea întregul teritoriu, care aparţinea, de drept, numelui său. Odată acest nume restabilit, în drepturile sale conforme cu realitatea istorică şi de fapt, el urma să se întregească numaidecât, prin cuprinderea sub stăpânirea lui, a tuturor teritoriilor ce-i mai reveneau, după natura lucrurilor. În consecinţă:
A doua generaţie creiatoare a fost generaţia cuprinderei tuturor teritoriilor locuite de Români, sub stăpânirea Românilor, a naţiei româneşti.
Acesta este marele act istoric, săvârșit de a doua generație creatoare a României, sub domnia glorioasă a Regelui Ferdinand I, şi a cărei amintire o serbăm astăzi, la 1 Decembrie.
Dar după aceea? Se cerea, desigur – se cere – ca naţia românească să stăpânească, în toată întinderea şi cuprinderea, teritoriul său, dezvoltându-se ca organism, cu toate organele ei, fără de cari nu ar fi posibil să-şi îndeplinească misiunea ei de cultură, în sânul civilizaţiei omeneşti.
Dar ce s’a întâmplat? Pe când era absorbită de munca cea grea a ocupării teritoriului său şi a formării treptate a claselor constitutive ale organismului său naţional, profitând de această absorbire şi de lipsa noastră de experienţă socială, firească la un popor în formaţie, cum eram noi – străinii au venit să ne înlocuiască în unele ramuri de activitate, ocupând mai ales oraşele, şi împiedecând astfel dezvoltarea deplină a fiinţei noastre naţionale (...).
Care este datoria elementară a generaţiei a treia? O putem rezuma în aceste puţine cuvinte, obligatorii. A treia generaţie, creiatoare, este generaţia „României a Românilor”.(...)
ION I.NISTOR, fost ministru [1876-1962; născut în Bucovina; profesor universitar, membru al Academiei Române] – Ziua Unirii:
„La 28 Noembrie 1938 s-au împlinit două decenii dela unirea Bucovinei cu ţara-mamă România. Ajungând la acest popas al vremurilor, putem privi cu mulţumire asupra drumului parcurs în cei douăzeci de ani şi asupra ostenelilor pe care nu le-am dăruit în zadar. Prin muncă ordonată şi străduinţi încordate din partea tuturor oamenilor cu răspundere, Bucovina s’a încadrat dela unire încoace în pulsaţia obştească a gândirii şi simţirii româneşti şi a putut să-şi reia rolul din trecut de componentă vie şi activă a întregului românesc, cu spiritualitatea sa originală, cu finalitatea ei eminamentă creatoare, cu virtuţile ei specifice şi cu bine întemeiate pretenţii de cultură majoră. Energiile vii şi creatoare, care tânjeau încătuşate sub stăpânirea străină, au ajuns să se desvolte liber sub părinteasca oblăduire românească, tinzând cu îndrăzneala vibrantă spre expansiune şi virtualitate.
Şi astfel a început să încolţească în ţara fagilor o nouă viaţă, plină de credinţă şi avânt, în care se îngână trecutul cu viitorul într’un dor năvalnic de afirmare şi creaţie. Generaţiile tinere s’au luat la întrecere cu cele mai bătrâne,năzuind cu toţii la creaţie şi desăvârşire. (...)”
IOAN PELIVAN[1876-1954; născut în Basarabia, militant național-cultural]: 1 Decembrie 1918 – 1 Decembrie 1938:
„Mocanii.De câte ori se sărbătoreşte o aniversare a unirei Transilvaniei, îmi aduc aminte cu recunoştinţa de mocanii ardeleni, cari trecând Carpaţii şi Prutul, fie în calitate de păstori fie ca mici negustori, totdeauna răspândeau printre ţăranii moldoveni din Basarabia fel de fel de cărţulii, tipărite la Sibiu, Braşov, Buda, cu caractere chirilice, ca diferite calendare: «Visul Maicei Domnului», «Epistolia Domnului Nostru Iisus Hristos», «Alexandria» etc.
Moldovenii noştri, în lipsă de altă literatură, le citeau cu bucurie, mai ales în timpul sărbătorilor, şi le dădeau la rude şi prieteni, ca să le citească.
În afară de aceşti mocani, îmi aduc aminte, cu aceiaşi recunoştinţă, de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, de refugiaţii ardeleni din 1917 în Basarabia şi în deosebi, de luptătorul naţionalist Alexandru Vaida-Voevod. (...)
Refugiații ardeleni. Între aceştia, trebuie să pomenim întâî întâi pe dl. profesor universitar Onisifor Ghibu de la Cluj, care împreună cu alţi intelectuali ardeleni (Matei, Codrea şi a.) şi bucovineni (Nistor, Tofan,Marian, Palamaru şi a.), a contribuit foarte mult la organizarea şi naţionalizarea şcolilor moldoveneşti în 1917 în provincia dintre Prut şi Nistru, care prin ziarul d-sale „Ardealul” a încurajat mult mişcarea noastră naţională din 1917 şi care în 1926-1927, fiind delegat de comitetul asociaţiei culturale „Astra” din Sibiu, a înfiinţat la noi în Chişinău o filială a acestei asociaţii, scoţând ziarul «România Nouă» şi continuând gazeta «Cuvânt Moldovenesc», şi publicând mai multe cărţi şi broşuri privitoare la Basarabia”.
Prof. I. SIMIONESCU [1873-1944; geograf, președinte al Academiei Române] – Unirea:
„Nu avem răgaz să prindem măreţia şi sfinţenia împlinirii visului atâtor generaţiuni de gânditori şi eroi. În vârtejul zilnicelor întâmplări, patimile răscolite ne orbesc, încât nu ne mai putem gândi nici la ameninţările ce ne pândesc din toate părţile.
Şi totuşi în clipele cât de puţine de reculegere, dacă am deschide un atlas, mai ales unul în care sunt însemnate oscilaţiunile graniţelor noastre, măcar dela începutul veacului al 19-lea încoace, ne-am trezi din toropeala actualităţii şi ne-am da seama de tot ce a contribuit pentru ca să fim în sfârşit laolaltă, mai toţi de acelaş neam.
Asemenea momente, cât de rare, ar corespunde celor ce obicinuiau să le facă părinţii, cu rugăciunile de seara şi dimineaţa, izolându-se din sbuciumul zilei, spre înălţare de gândire. Am descoperi poate atunci şi adânca datorie ce o avem pentru a întări cu munca noastră ceea ce alţii prin moartea lor ne-au hărăzit, ca şi însufleţirea ce trebue să ne cuprindă pentru apărarea îndeplinirii mult dorite. Obicinuindu-ne cu ea, o prea uităm; trezirea să nu fie prea târzie când flăcările vor ameninţa cu mistuirea şi năruirea totului.
Fiorul sguduitor stârnit numai la posibilitatea înfăptuirii visului, nu-l vor uita însă niciodată, cei care l-au trăit la Iaşi. (...)
Cei de azi trăesc cea mai măreaţă epocă din istoria neamului nostru. S’o nesocotim până la uitare? Evenimentele din jurul nostru să nu ne-o scoată mai în evidenţă, spre a alunga orice gând de şovăială în apărarea, în toate felurile, a bunului câştigat cu grele jertfe?”
Prof. C. STOICESCU [1881-1944, membru corespondent al Academiei Române],rectorul Universităţii din Bucureşti – 1 Decembrie:
„Ziua de 1 Decembrie este cea mai sfântă pentru ţara noastră.
Trebue să ne întoarcem privirea cu mai multe veacuri în trecut pentru a mai găsi o epocă la fel, o epocă în care să găsim toate ţinuturile româneşti grupate într’un singur mănunchiu. Ceia ce a fost însă o vremelnică alipire în timpul lui Mihai Vodă, este astăzi o unire vecinică. Toată truda, toată lupta, tot sângele vărsat şi chinul suferit n’au fost cheltuite în zadar. După secoli de aşteptare, idealul măreţ al părinţilor noştri s’a realizat.
Când – copii – ascultam pe profesorul nostru proslăvind voevozii ţărilor româneşti şi afirmându-şi credinţa neclintită de a vedea odată România reconstituită, tresăream cu toţii cuprinşi de acelaş fior, trăind aceleaşi clipe înălţătoare.
Entuziasmul nostru ne făcea să întrezărim ţara întregită, dar nu cutezam să nădăjduim că vom asista noi la împlinirea acestui vis. Împrejurările au voit să ne învrednicim a trăi astfel de clipe şi să asistăm la groaznicul război din care a ieşit România actuală, şi de totdeauna. Dacă generaţia noastră a avut de îndurat poate mai multe suferinţi şi amărăciuni decât cele ce au precedat-o, ea a avut şi mângâierea de a asista la întregirea României. Sacrificiile ei şi-au căpătat răsplata cea mai desăvârşită: creiarea României mari.
Cine n’a luat parte la calvarul populaţiei munteneşti, la ravagiile molimelor, la pierderile sângeroase suportate cu stoicism de armata noastră, nu poate să-şi închipuie ce înseamnă elanul unui popor, care are înainte-i un ideal de înfăptuit şi care a hotărât să nu cruţe nimic pentru a-şi atinge ţelul. În condiţiunile în cari ne aflam, încercuiţi de duşmani, părăsiţi de unii aliaţi, ajutaţi peste măsură de puţin de alţii din cauza distanţei ce ne despărţea, insuficient pregătiţi,războiul pe care l-am dus constitue o glorioasă şi patetică pagină a suferinţii omeneşti puse în serviciul voinţei neînfrânte de a izbuti. Ne putem mândri de lupta dusă, deşi inamicul năvălise în Muntenia şi Dobrogea, ocupând peste o jumătate din teritoriul ţării.
Iată de ce data de 1 Decembrie, care simbolizează unirea tuturor provinciilor cu patria-mumă, va rămâne neştearsă nu numai în mintea noastră, care am fost părtaşii durerilor, dar şi ai triumfului final, ci în sufletul tuturor generaţiilor viitoare”.
Romulus Seişanu [1884-1955; publicist, editorialist la „Universul”, „Curentul” și alte ziare; autor de cărți cu tematică geopolitică, între care și Dobrogea. Gurile Dunării şi Insula Şerpilor] – După 20 de ani:
„Întreaga suflare românească sărbătoreşte astăzi, împlinirea a două decenii de la actul istoric al unirii Transilvaniei cu Vechiul regat al României.
În ziua de 1 Decembrie 1918, reprezentanţi ai clerului român, ortodox şi unit, ai partidelor naţional şi social-democrat, ca şi ai organizaţiilor sociale, culturale şi economice, împreună cu zeci de mii de delegaţi din oraşele şi satele româneşti, s’au adunat în fosta reşedinţă domnească a lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia, ca să hotărască prin libera lor voinţă, unirea cea mult dorită şi să proclame dreptul etnic şi istoric al naţiunei române asupra Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului.
În rezoluţia votată de acea adunare, în unanimitate, s’a decretat unirea tuturor acestor teritorii de România, pe temeiul principiului naţionalităţilor şi al liberei determinări.
O delegaţie a Adunărei naţionale dela Alba Iulia a prezintat, la Bucureşti, Regelui întregitor de neam, actul unirii, iar in decretul-lege din 11 Decembrie 1918, s’a investit în forma legală voinţa nestrămutată exprimată de fraţii noştri de peste Carpaţi prin rezoluţia de la Alba Iulia: «Ţinuturile cuprinse în hotărârile luate de Adunarea naţională din Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, sunt şi rămân de-apururea unite cu regatul României».
Pe când actul unirei a fost expresiunea liberei determinări a poporului român transilvănean, decretul-lege dela 11 Decembrie 1918 a fost actul de încorporare definitivă a teritoriilor române cuprinse între Tisa, Dunăre şi Carpaţi.
În asemenea condiţii – şi după sacrificiile ce le-am făcut în războiul pentru înfăptuirea idealului nostru naţional –rezoluţia dela Alba Iulia n’a fost decât confirmarea unui drept fundamental, inalienabil şi imprescriptibil al poporului român din fosta monarchie austro-ungară, de a dispune de soarta sa, în acord cu aspiraţiile sale fireşti de integrare în statul unitar român.
Dacă, după atâtea veacuri de suferinţe şi de apăsare, ziua de 1 Decembrie 1918, a fost pentru fraţii noştri de peste Carpaţi ziua sfântă a liberării lor de sub stăpânirea maghiară, pentru toţi românii ea a fost ziua mult aşteptată a renaştere şi a înălţării neamului lor, care a însemnat începutul unei epoci strălucite de afirmare a forţelor lor creatoare, sub impulsul geniului latin,forţe puse în serviciul civilizaţiei, progresului, ordinei stabilite prin tratate şi păcei europene. (...)
Nimeni nu se poate atinge, nepedepsit, de dreptul nostru incontestabil şi imprescriptibil de stăpânire al patrimoniului naţional. Nimeni nu poate să pretindă modificarea frontierilor noastre etnice şi politice, pe temeiul vreunui drept, iar revizuirea clauzelor teritoriale ale tratatului de la Trianon nu poate fi o chestiune de pace, ci de război”.
General N. CIUPERCĂ [1882-1950], Ministru al Apărării Naţionale– 1 Decembrie 1918. „Acum 20 de ani. Ziua în care românii de pretutindeni, înrudiţi prin sânge şi credinţă, cu aceiaş port şi aceiaş graiu, au venit să se închine smerit în faţa aceluiaş sceptru, să se adăpostească sub acelaş scut, să slujească sub acelaş paloş.
Ziua în care apele Dunării înroşite de sângele lui Mihai Viteazul au venit să spele sângele lui Ştefan cel Mare de pe cetina putredă a Codrilor Suceveni, zi în care sângele lui Mihaiu ce a ruginit Câmpia Turzei, a venit să se contopească cu sângele lui Ştefan de pe zidurile Chiliei.
Zi mare. Ziua noastră a românilor.
(...) La adăpostul umbrelor lui Traian, Mihaiu, Ştefan, Horia şi Tudor, sub privirea adâncă a Marelui Rege întregitor de Neam şi sub zâmbetul regesc al celei mai frumoase dintre Regine, românii îşi întregeau hora, bătând de zor ţărâna înroşită de sângele celor ce-şi dăduseră viaţa pentru fericirea lor.
Au trecut 20 de ani. De atunci, Neamul nostru trăeşte liber aşezat între hotarele lui fireşti, între acele hotare între care s’a născut şi s’a plămădit numai poporul nostru, între acele hotare înlăuntrul cărora s’a făcut o închegare de neam.
Amintirea zilei de atunci să ne ducă cu gândul şi mai înapoi şi să gândim, că în istoria acestui Neam este scris ca el să nu vrea decât ceeace este al lui, dar ceeace este al lui, să nu-l dea nimănui.
Sufletele tinerelor vlăstare româneşti să crească şi să se încălzească, la făclia mereu aprinsă a vitejiei şi dreptăţei strămoşeşti. Cu credinţa în cel de sus, fie ca pronia cerească să-şi coboare harul asupra Marelui nostru Rege şi regescului Său Vlăstar şi să dea binecuvântarea cerească credinciosului popor românesc”.
General C. DRAGU[1873-1956] – Ziua Unirii Ardealului 1 Decembrie 1918:
„În ziua de 1 Decembrie 1918, Neamul Românesc a trăit cele mai înălţătoare clipe de bucurie şi fericire din întreaga viaţă naţională. Generaţia noastră, care a avut norocul şi ajutorul de la Dumnezeu de a pătimi şi a se jertfi pentru desrobirea fraţilor şi înfăptuirea dreptăţii seculare, merită cu prisosinţă întreaga admiraţie şi eternă recunoştinţă dela urmaşi.
Azi se împlinesc 20 de ani dela marea şi memorabila Adunare Naţională, ce s’a ţinut la Alba Iulia, când glasul întregului neam românesc a izbucnit ca un vulcan şi s-a ridicat până la cer, strigând: «înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, îngenunchiăm, şi ne rugăm cu evlavie, că ai dat puteri trupeşti şi sufleteşti ostaşilor Regelui Ferdinand I să zdrobească lanţurile robiei străine şi să împlinească dreptatea neamului, aducând la sânul mamei, toate provinciile neamului românesc şi înfăptuindu-se pentru vecie Unirea Tuturor Românilor în graniţele strămoşeşti şi etnice ale României Mari».
Dar în această zi mare, sʼa sfinţit şi s’a preamărit jertfa seculară a tuturor eroilor neamului, care au pătimit şi s’au îngropat în glia strămoşească, luptând pe viaţă şi pe moarte pe altarul sfânt al românismului. În mijlocul Adunării dela Alba lulia, s’au coborît din înălţimea cerului şi sufletele mucenicilor eroi, Mihai Viteazul Olteanul, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, regele munţilor, ca să se bucure de triumful dreptăţii şi de fericirea neamului întregit. Şi au binecuvântat opera celor din urmă jertfe a vitejilor între viteji, ostaşi ai Marelui Rege Ferdinand I şi Regina Maria, care au întrecut în vitejie, strălucire şi jertfă, în luptele gigantice dela Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pe înaintaşii lor. Au vărsat sânge din belşug, şi au semănat cu dărnicie morminte sfinte, cu cruci şi fără cruci, pe tot cuprinsul pământului românesc, dela Nistru la Tisa şi până la Budapesta. (...)
Sărbătorirea marelui act al unirii de la Alba Iulia după 20 de ani, chiamă cu putere şi convingere pe urmaşi ca să se ridice cu simţirea fiinţei lor cât mai sus, până la Dumnezeire, până la înălţimea mucenicilor neamului jertfiţi pe altarul românismului, şi înfăptuirea sfintei uniri. Ne chiamă la împlinirea adevărului cel mai mare şi mai sfânt «că Unirea nu se păstrează decât prin unire şi că trebue să rugăm pe Dumnezeu şi eroii neamului să aibe grije de neamul românesc şi în ceasuri grele să coboare în sufletul lor duhul sfânt al înaintaşilor să le dea putere de muncă, dragoste frăţească şi unire. Căci numai astfel urmaşii îşi pot ridica puterea morală a neamului la înălţimea cerinţelor datoriei de sânge, care cere să fie întotdeauna gata de luptă şi cu hotărârea dârjă de a se întoarce din luptă, victorași sau morţi».
Fraţi români, în aceste vremuri grele, când războiul rânjeşte la graniţele noastre, să ne aducem aminte de un sfat strămoşesc: Este mai greu de păstrat decât de înfăptuit, şi oarba neunire distruge cu siguranţă orice înfăptuire curată şi sfântă”.
AL. GREGORIAN [1909-1987; publicist, scriitor, prim-redactor la „Universul”; militant în Exilul românesc] – Unirea de totdeauna:
„Se rotunjesc astăzi două decenii dela unirea Ardealului cu Ţara –Ardealul lui Gheorghe Doja, al lui Horia şi al Iancului, care îşi desface dimensiunile eroice peste veacuri de jertfă şi răsvrătire contra tiraniei străine. Ziua aceasta în care coboară pe scări de lumină din firidele lor de cer, ca să se alinieze sub stegari, toţi tribunii şi martirii unui mileniu groaznic de besnă, plin de temniţe, de zornăitul lanţurilor şi de trosnetul oaselor frânte pe roţi, este mare şi sfântă în românism cât Paştele învierii creştine. E într’adevăr un miracol. (...)
Rămâne pentru totdeauna adevărul că Ardealul ne-a venit pe calea de sânge a jertfei şi că a întârziat să ne vină atâta timp cât jertfa nu era suficientă şi totală, căci a trebuit să ardă la un moment dat un neam întreg – holocaust viu – pe ruguri ca să se deslege piedicile destinului.
De aci urmează că Unirea nu ne-a fost dată de tratate. Tratatele au urmat ca nişte simple procese verbale care constată şi ratifică faptul împlinit prin jertfă, aceasta fiind una din coordonatele unirii. Nu ni s’a acordat o favoare. Noi, aceasta e realitatea: ne-am întregit un drept cu vocaţiune istorică şi care rămâne etern şi independent de soarta tratatelor. Unirea e un act al istoriei autocefale.
Dovada cea mai bună că unirea Ardealului, ca şi a celorlalte ţări de altfel, nu ne-a surprins şi ne-a venit meritată după lungi pregătiri şi frământări în adâncurile plasmei noastre etnice şi în străfundurile morale ale vieţii româneşti, e faptul că la douăzeci de ani, numai, după proclamarea ei, contopirea sufletească a românilor de pretutindeni este absolută şi perfect simetrică. Formele străine, despărţitoare, impuse prin constrângere şi vitregie s’au topit ca fumul şi a rămas trupul ţării rotund ca soarele şi curat. Maghiarismul şi rusismul, au dispărut din provinciile alipite, de îndată, cum a dispărut fanariotismul din Ţara Românească, dogorit de focul nestins al conştiinţei naţionale. (...)”
ŞTEFAN METEŞ[1887-1977; prelat, istoric, arhivist, profesor universitar; membru corespondent al Academiei Române], președintele Comitetului Regional Transilvania al Ligii Antirevizioniste Române – Gânduri și fapte pentru apărarea drepturilor românești:
„Prăznuim 20 de ani de la liberarea Transilvaniei din robia de veacuri. Cu ce suferinţe şi cu ce imense sacrificii de sânge am reuşit să scriem în istorie, 1 Decembrie 1918.
Cei 20 de ani reprezintă desigur un strălucit capitol de desvoltare istorică şi de viguroasă afirmare românească.
Dacă sărbătorile naţionale sunt popasuri luminoase de bucurie în viaţa unui popor, ele trebue să fie, la noi, mai ales, tot atâtea prilejuri de înălţare sufletească şi de chemare la datorie, la muncă neîncetată şi la veghe pentru întărirea neamului şi a ţării, aşezată la rescrucea tuturor vânturilor primejdioase şi tălăzuită necontenit de ura neiertătoare a duşmanilor. Şi, duşmăniile sunt astăzi mai mult decât oricând în plină erupţie de furie împotriva sfintelor noastre drepturi istorice, dobândite şi rescumpărate prin uriaşa jertfă a trecutului nostru de dureri. (...)
Vremea dreptăţii divine se apropia. Marele războiu mondial izbucni năpraznic, anunţând înfricoşata zi a judecăţii. Se prăbuşiră împărăţii şi hotare mincinoase, pentru a se creia o lume nouă întemeiată pe principiul naţionalităţilor, de adevăr şi dreptate.
Astfel, românii din Transilvania, după cumplite suferinţe seculare şi după neasemănata jertfă a celor 800.000 de morţi din războiul întregirii naţionale, putură să-şi scuture lanţurile robiei şi să se unească pe veci cu fraţii lor de pretutindeni.
Asupritorii noştri de eri nu pot uita însă uşor binefacerile ce le aveau din exploatarea nenorocitului nostru neam robit. Pentru aceasta, înfierbântaţi de imaginaţia lor morbidă, au deslănţuit cea mai formidabilă propagandă in străinătate, împotriva voastră. Prin sute şi mi de publicaţii încearcă să răstoarne adevărul istoric.
Pentru aceasta dar, noi nu putem dormi liniştiţi pe laurii biruinţii din trecutul apropiat oricât de puternică ar fi conştiinţa dreptăţii noastre, ci stând mereu de pază, avem suprema datorie de a sdrobi şi a spulbera neadevărurile şi a face prin o documentare temeinică să se înalţe luminoasă dreptatea noastră, fără de a putea fi pusă vreodată la îndoială. (...)”
Citește și:
Aniversări sub semnul lui ClioProfesorul Ioan Scurtu – memorialistică și istorie contemporană (studiată și trăită) (I)
Este singura cale, după părerea mea,
Este singura cale, după părerea mea, de a fi la înălțimea aspirațiilor de astăzi ale românilor, în acord cu năzuințele exprimate în Anul Marii Uniri – 1918 – sintetizate în istorica Declarație a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.
Este o îndatorire a liderilor și formatorilor de opinie de astăzi ca, fiind în cunosciință cu atitudinile responsabile ale predecesorilor – în diferite circumstanțe și regimuri politice –, manifestate la sărbătorirea (sau și „comemorarea”, cum se mai spunea în perioada interbelică) Zilei de 1 Decembrie 1918, să-i aibă pe unii iluștri înaintași drept posibile – și necesare – repere ideatice.
Iată, în anul1938 – ce anunțase deja, prin o serie de acte și evenimente petrecute în contextul marșului (încurajat, tacit, de mari puteri vest-europene) al celui de-Al Treilea Reich spre Est (Drang nach Osten) –, întreaga clasă politică, și presa, exprimau, cu prilejul aDOUĂ ZECI DE ANI DELA UNIREA CEA MARE (cum titrau ziarele) necesitatea apărării granițelor și a integrității Țării.
Cel mai răspândit și cu autoritate ziar național – „Universul”, de pildă, condus de prolificul ziarist (azi i s-ar spune, și încă pe bună dreptate, și pertinent „analist social-politic”) și om politic Stelian Popescu (1874-1954) – avea să consacre în numărul datat 2 decembrie (vineri) nu mai puțin de șase pagini (din ediția specială de 20 de pagini) evenimentului aniversar.
Regăsim în corpul ziarului semnături dintre cele mai prestigioase ale oamenilor politici, de cultură, fețe bisericești, militari și publiciști – toți exprimând, la unison cu un asemenea prilej, necesitatea apărării integrității Statului și a întăririi solidității corpului național spre a face față evenimentelor învolburate ce se anunțau.
Iată câteva extrase din aceste veritabile „îndrumare” de istorie și conduită național-patriotică, spre folosul informațional al cetitorilor (și, poate, și al liderilor politici și funcționarilor guvernamentali de astăzi).
STELIAN POPESCU – 1 Decembrie: ,,«Nimic nu este mai necesar astăzi pentru neamul nostru şi pentru asigurarea viitorului lui, decât ca toţi fiii lui să se angajeze în lupta pentru apărarea intereselor acestei ţări»”
Aceste cuvinte rostite de Î.P.S. Patriarh al României, doctor Miron Cristea, la 7 Iunie 1935, sunt astăzi mai actuale ca oricând. Sub imperativul lor, ţara întreagă, cu oficialitatea în frunte, sărbătoreşte astăzi 1 Decembrie, aniversarea Unirii tuturor românilor din cuprinsul Daciei Traiane, unire sfântă, simbol al celei mai sfinte dintre dreptăţi, unire veşnică, fiindcă ea a întregit trupul unei ţări în structura ei naţională şi a adunat laolaltă pe toţi fiii aceluiaş neam sub acelaş sceptru, sub aceiaş domnie a Regelui tuturor românilor.
1 Decembrie!
Pentru noi, cei din jurul acestei tribune româneşti şi populare, ziua aceasta a fost totdeauna un izvor de străduinţi naţionale. Zi de sărbătoare, izvor de reculegere, îndemn la veghe, prilej fericit de îmbărbătare şi de instruire a tineretului, zi a afirmării conştiinţei româneşti pe tot cuprinsul ţării. Noi, aşa am considerat totdeauna această zi sfântă a unirii naţionale şi ne-am silit, neîncetat şi poate mai mult decât oricine, să punem în lumină strălucitoare în jumătatea ei, temeiul moral, naţional, juridic şi istoric al realităţii pe care ea o reprezintă. Prin manifestarea paşnică a unui popor unit şi conştient de drepturile lui ne-am străduit să facem să înţeleagă pe toată lumea şi mai ales pe aceia cari ne-au duşmănit secole de-a rândul şi au urmărit distrugerea fiinţei noastre naţionale, că aceea ce s’a înfăptuit cu adâncă credinţă, cu suflet curat şi cu sânge româesc, aşa va rămâne pentru ele. (...)
1 Decembrie!
Ani de-a rândul în această sfântă zi se adunau în sala Ateneului Român, chemaţi de ceasul nostru românesc, românii din toate clasele sociale, foştii luptători, mutilaţi ai războiului pentru întregirea neamului, bătrâni şi tineri; se strângeau laolaltă energiile speranţele româneşti şi ascultau, cu credinţă în viitor, glasul nostru şi al tuturor aelora cari, ca şi noi, şi în frunte cu Patriarhul ţării, nu rosteau îndemnuri la ură, ci cuvinte de înfrăţire, apologii pentru eroii cari ne-au dat România Mare, comandamente pentru prezent şi viitor. De pe acea tribună a Ateneului Român ţâşneau torente de adevăruri şi se răspundea cu autoritate, dar mai ales cu hotărâre, tuturor atacurilor duşmane împotriva destinelor neamului nostru, atacuri al căror ecou pătrunsese până şi în unele parlamente din ţări amice nouă.
Şi cu câtă însufleţire românească, cu ce admirabilă disciplină porneau apoi miile de oameni în procesiune naţională la mormântul Eroului Necunoscut, unde, în clipa de reculegere, sufletul fiecăruia se lumina şi conştiinţa românească se întărea!
1 Decembrie!
Ţinta noastră a fost ca această zi să însemne pentru tot românul, fără deosebire de clasă, fără deosebire de profesiune, ziua adevăratei unităţi sufleteşti – aşa cum se face astăzi când de la Vlădică până la opincă toţi românii îi dau însemnătatea celei mai sfinte dintre sărbătorile naţionale. (...)
Astăzi, când oficialitatea, cu toate organele ei, cu toată autoritatea pe care o reprezintă, este alături de poporul român pentru sărbătorirea sfintei zile a Unirei, aşa cum odinioară ne străduiam noi, cu modestele noastre mijloace, s’o facem, ni se umple sufletul de mulţumire că scopul ne-a fost atins.
«Maurul şi-a făcut datoria – maurul poate să plece», aşa ar putea spune unii cari nu vor să înţeleagă că, în lupta naţională, cuvintele eroului lui Shakespeare nu pot fi întrebuinţate. În lupta naţională, «datoria» nu ţi-ai îndeplinit-o decât atunci când în conştiinţa ta ai certitudinea că orice primejdie, pentru ţară şi neamul tău, este înlăturată. În clipa de faţă este mai mult decât o greşeală, este o crimă, să înlături din rândurile soldaţilor pe oricine e capabil să aducă o cât de slabă contribuţie de muncă, de bună credinţă şi de dezinteresare. Această convingere ne comandă nouă, celor din jurul acestei tribune, ca pe lângă satisfacţia ce o avem astăzi de a vedea lărgindu-se cadrul sărbătoririi zilei de 1 Decembrie, să stăm, ca şi înainte, de veghe, alături de toţi acei cari privesc cu grijă românească spre fruntariile acestei ţări. Suntem datori, acum mai mult ca oricând, să ne silim ca, fiecare în limita puterilor sale, cu înţelepciune, cu răbdare şi cu bunăvoinţă, să dăm ţării liniştea de care are nevoe”.
Prof. dr. CONSTANTIN ANGELESCU[1869-1948;fost ministru și reformator al Școlii, chiar și președinte al Consiliului de Miniștri câteva zile, după asasinare premierului Ion G. Duca, la 29 decembrie 1933; membru al Academiei de Științe din România], Consilier Regal – 1 Decembrie:
„Se împlinesc astăzi 20 de ani de la proclamarea unirii Transilvaniei, a Banatului, Crişanei şi Maramureşului, cu Patria Mamă, cu Vechiul Regat. În ziua istorică de 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, prin voinţa şi în numele întregului popor român din Ardeal şi Banat, a îndeplinit marele act al Unirii. Poporul român, sugrumat veacuri îndelungate de stăpânirea străină, s’a liberat şi s’a unit pe vecie. Unirea Ardealului, săvârşită după unirea Basarabiei şi a Bucovinei, a strâns la un loc întreg neamul românesc, făcându-l stăpân pe soarta şi pe viitorul lui.
Sute de mii de viteji s-au jertfit pentru desrobirea fraţilor noştri; rezultatul jertfei lor este România de astăzi, România întregită, în care trebue să bată acelaş
suflet, în care trebue să sălăşluiască acelaş ideal, aceiaşi năzuinţă. Patrimoniul naţional transmis nouă de marii noștri înaintași, trebuie să se imenţină neştirbit, aşa cum l-am primit, spre a fi transmis mai departe urmaşilor, din generaţie în generaţie, având totdeauna înaintea ochilor sacrificiul sublim şi jertfa celor ce au stropit cu sângele şi au înălbit cu oasele lor câmpiile mănoase ale acestei ţări.
Hrăniţi din patriotismul celor ce au murit pentru ţară şi pentru neam, să le urmăm pilda şi să ne dăm seama că marii înfăptuitori ai unităţii naţionale ne-ar blestema din mormintele lor, dacă o palmă din pământul desrobit ar fi înstrăinat de către acei cari se bucură azi, sau se vor bucura în viitor de marea operă înfăptuită de ei”.
G.G. MIRONESCU [1874-1949; profesor universitar, membru al Academiei de Științe din România], Fost preşedinte de Consiliu – La 1 Decembrie 1938:
„Serbând astăzi aniversarea alipirei Ardealului la Patria-Mumă, ne aducem aminte cu adâncă recunoştinţă de toţi aceia cari au pregătit şi realizat această unire, iar gândul nostru trebue să fie predominat de două idei:
1) Transilvania este şi leagănul şi fortăreaţa neamului nostru. De aceea, denaţionalizarea Ardealului ar fi slăbit aşa de adânc poporul român, încât ar fi condus poate la pieirea lui.
2) Niciodată mai mult decât astăzi nu a fost nevoe să fim mai strânşi uniţi, în jurul înţeleptului nostru Suveran, spre a întâmpina orice furtună ar ameninţa fiinţa noastră etnică, în hotarele drepte de azi”.
ION INCULEŢ [1884-1940: născut în Basarabia, primul președinte al Sfatului Țării de la Chișinău (21 noiembrie 1917); profesor universitar, membru al Academiei Române], Fost ministru – Amintirea anului Unirilor:
„Au trecut 20 de ani de la anul Unirilor. Anul 1918 a adus pentru poporul românesc îndeplinirea visurilor tuturor generaţiilor cari au luptat cu grele jertfe pentru România Mare. La 27 Martie a venit cea dintâi Basarabia, care era cea mai puţin aşteptată. La 28 Noembre a urmat Bucovina. Iar la 1 Decembrie – ziua când Regele Ferdinand şi Regina Maria triumfători se întorceau în capitala ţării eliberate şi întregite – Ardealul trimetea vestea de laAlba-Iuliadespre izbânda dreptăţii Neamului Românesc de peste Carpaţi.
Numai într’un singur an – o avalanşă de Uniri cari copleşeau inimile patrioţilor de o imensă bucurie şi o adâncă satisfacţie că jertfele n’au fost în zadar, că a venit dreptatea şi pentru Neamul Românesc. 20 de ani sunt o clipă în viaţa unui popor. Totuşi unele lucruri se pot fixa în mod definitiv din mersul istoriei în acest răstimp.
Incontestabil că România Mare nu s’ar fi putut crea dacă nu exista Micul Vechiul Regat, care a adus toate sacrificiile pentru eliberarea fraţilor subjugaţi.
România Mare s-a creat nu prin cucerire, ci prin libera voinţă a românilor dezrobiţi, exprimată în Adunările lor Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.
Cu atât mai trainică va fi Unirea tuturor Românilor, care are la bază acest înalt fundament moral! (...)
Şi mai avem o datorie de a lucra cu toate forţele noastre la înălţarea poporului nostru şi consolidarea unităţii lui sufleteşti pe baza culturii lui naţionale comune”.
A.C. CUZA – [1857-1957, profesor universitar, lider politic naționalist, membru al Academiei Române] – A treia generaţie creiatoare:
„Când zicem aşa, presupunem că au mai existat încă două – creiatoare – înainte de dânsa.
Se naşte clar întrebarea: Ân ce fel creiatoare? Ce au fost cele două de mai înainte? Ce este a treia? Răspundem: Creiatoare –se raportează la însăşi creiaţia naţiei româneşti.
Prima generaţie creiatoarea fost generaţia Unirei Ţărilor surori.
Această generaţie – prin îndoita alegere a lui Cuza- Vodă, de la 5 şi 24 ianuarie 1859 – a creiat, prin unirea celor două ţări surori, Moldova şi Valachia, o singură ţară: România.
Dar ţara aceasta, aşa precum a putut să fie creiată atunci, nu cuprindea întregul teritoriu, care aparţinea, de drept, numelui său. Odată acest nume restabilit, în drepturile sale conforme cu realitatea istorică şi de fapt, el urma să se întregească numaidecât, prin cuprinderea sub stăpânirea lui, a tuturor teritoriilor ce-i mai reveneau, după natura lucrurilor. În consecinţă:
A doua generaţie creiatoare a fost generaţia cuprinderei tuturor teritoriilor locuite de Români, sub stăpânirea Românilor, a naţiei româneşti.
Acesta este marele act istoric, săvârșit de a doua generație creatoare a României, sub domnia glorioasă a Regelui Ferdinand I, şi a cărei amintire o serbăm astăzi, la 1 Decembrie.
Dar după aceea? Se cerea, desigur – se cere – ca naţia românească să stăpânească, în toată întinderea şi cuprinderea, teritoriul său, dezvoltându-se ca organism, cu toate organele ei, fără de cari nu ar fi posibil să-şi îndeplinească misiunea ei de cultură, în sânul civilizaţiei omeneşti.
Dar ce s’a întâmplat? Pe când era absorbită de munca cea grea a ocupării teritoriului său şi a formării treptate a claselor constitutive ale organismului său naţional, profitând de această absorbire şi de lipsa noastră de experienţă socială, firească la un popor în formaţie, cum eram noi – străinii au venit să ne înlocuiască în unele ramuri de activitate, ocupând mai ales oraşele, şi împiedecând astfel dezvoltarea deplină a fiinţei noastre naţionale (...).
Care este datoria elementară a generaţiei a treia? O putem rezuma în aceste puţine cuvinte, obligatorii. A treia generaţie, creiatoare, este generaţia „României a Românilor”.(...)
ION I.NISTOR, fost ministru [1876-1962; născut în Bucovina; profesor universitar, membru al Academiei Române] – Ziua Unirii:
„La 28 Noembrie 1938 s-au împlinit două decenii dela unirea Bucovinei cu ţara-mamă România. Ajungând la acest popas al vremurilor, putem privi cu mulţumire asupra drumului parcurs în cei douăzeci de ani şi asupra ostenelilor pe care nu le-am dăruit în zadar. Prin muncă ordonată şi străduinţi încordate din partea tuturor oamenilor cu răspundere, Bucovina s’a încadrat dela unire încoace în pulsaţia obştească a gândirii şi simţirii româneşti şi a putut să-şi reia rolul din trecut de componentă vie şi activă a întregului românesc, cu spiritualitatea sa originală, cu finalitatea ei eminamentă creatoare, cu virtuţile ei specifice şi cu bine întemeiate pretenţii de cultură majoră. Energiile vii şi creatoare, care tânjeau încătuşate sub stăpânirea străină, au ajuns să se desvolte liber sub părinteasca oblăduire românească, tinzând cu îndrăzneala vibrantă spre expansiune şi virtualitate.
Şi astfel a început să încolţească în ţara fagilor o nouă viaţă, plină de credinţă şi avânt, în care se îngână trecutul cu viitorul într’un dor năvalnic de afirmare şi creaţie. Generaţiile tinere s’au luat la întrecere cu cele mai bătrâne,năzuind cu toţii la creaţie şi desăvârşire. (...)”
IOAN PELIVAN[1876-1954; născut în Basarabia, militant național-cultural]: 1 Decembrie 1918 – 1 Decembrie 1938:
„Mocanii.De câte ori se sărbătoreşte o aniversare a unirei Transilvaniei, îmi aduc aminte cu recunoştinţa de mocanii ardeleni, cari trecând Carpaţii şi Prutul, fie în calitate de păstori fie ca mici negustori, totdeauna răspândeau printre ţăranii moldoveni din Basarabia fel de fel de cărţulii, tipărite la Sibiu, Braşov, Buda, cu caractere chirilice, ca diferite calendare: «Visul Maicei Domnului», «Epistolia Domnului Nostru Iisus Hristos», «Alexandria» etc.
Moldovenii noştri, în lipsă de altă literatură, le citeau cu bucurie, mai ales în timpul sărbătorilor, şi le dădeau la rude şi prieteni, ca să le citească.
În afară de aceşti mocani, îmi aduc aminte, cu aceiaşi recunoştinţă, de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, de refugiaţii ardeleni din 1917 în Basarabia şi în deosebi, de luptătorul naţionalist Alexandru Vaida-Voevod. (...)
Refugiații ardeleni. Între aceştia, trebuie să pomenim întâî întâi pe dl. profesor universitar Onisifor Ghibu de la Cluj, care împreună cu alţi intelectuali ardeleni (Matei, Codrea şi a.) şi bucovineni (Nistor, Tofan,Marian, Palamaru şi a.), a contribuit foarte mult la organizarea şi naţionalizarea şcolilor moldoveneşti în 1917 în provincia dintre Prut şi Nistru, care prin ziarul d-sale „Ardealul” a încurajat mult mişcarea noastră naţională din 1917 şi care în 1926-1927, fiind delegat de comitetul asociaţiei culturale „Astra” din Sibiu, a înfiinţat la noi în Chişinău o filială a acestei asociaţii, scoţând ziarul «România Nouă» şi continuând gazeta «Cuvânt Moldovenesc», şi publicând mai multe cărţi şi broşuri privitoare la Basarabia”.
Prof. I. SIMIONESCU [1873-1944; geograf, președinte al Academiei Române] – Unirea:
„Nu avem răgaz să prindem măreţia şi sfinţenia împlinirii visului atâtor generaţiuni de gânditori şi eroi. În vârtejul zilnicelor întâmplări, patimile răscolite ne orbesc, încât nu ne mai putem gândi nici la ameninţările ce ne pândesc din toate părţile.
Şi totuşi în clipele cât de puţine de reculegere, dacă am deschide un atlas, mai ales unul în care sunt însemnate oscilaţiunile graniţelor noastre, măcar dela începutul veacului al 19-lea încoace, ne-am trezi din toropeala actualităţii şi ne-am da seama de tot ce a contribuit pentru ca să fim în sfârşit laolaltă, mai toţi de acelaş neam.
Asemenea momente, cât de rare, ar corespunde celor ce obicinuiau să le facă părinţii, cu rugăciunile de seara şi dimineaţa, izolându-se din sbuciumul zilei, spre înălţare de gândire. Am descoperi poate atunci şi adânca datorie ce o avem pentru a întări cu munca noastră ceea ce alţii prin moartea lor ne-au hărăzit, ca şi însufleţirea ce trebue să ne cuprindă pentru apărarea îndeplinirii mult dorite. Obicinuindu-ne cu ea, o prea uităm; trezirea să nu fie prea târzie când flăcările vor ameninţa cu mistuirea şi năruirea totului.
Fiorul sguduitor stârnit numai la posibilitatea înfăptuirii visului, nu-l vor uita însă niciodată, cei care l-au trăit la Iaşi. (...)
Cei de azi trăesc cea mai măreaţă epocă din istoria neamului nostru. S’o nesocotim până la uitare? Evenimentele din jurul nostru să nu ne-o scoată mai în evidenţă, spre a alunga orice gând de şovăială în apărarea, în toate felurile, a bunului câştigat cu grele jertfe?”
Prof. C. STOICESCU [1881-1944, membru corespondent al Academiei Române],rectorul Universităţii din Bucureşti – 1 Decembrie:
„Ziua de 1 Decembrie este cea mai sfântă pentru ţara noastră.
Trebue să ne întoarcem privirea cu mai multe veacuri în trecut pentru a mai găsi o epocă la fel, o epocă în care să găsim toate ţinuturile româneşti grupate într’un singur mănunchiu. Ceia ce a fost însă o vremelnică alipire în timpul lui Mihai Vodă, este astăzi o unire vecinică. Toată truda, toată lupta, tot sângele vărsat şi chinul suferit n’au fost cheltuite în zadar. După secoli de aşteptare, idealul măreţ al părinţilor noştri s’a realizat.
Când – copii – ascultam pe profesorul nostru proslăvind voevozii ţărilor româneşti şi afirmându-şi credinţa neclintită de a vedea odată România reconstituită, tresăream cu toţii cuprinşi de acelaş fior, trăind aceleaşi clipe înălţătoare.
Entuziasmul nostru ne făcea să întrezărim ţara întregită, dar nu cutezam să nădăjduim că vom asista noi la împlinirea acestui vis. Împrejurările au voit să ne învrednicim a trăi astfel de clipe şi să asistăm la groaznicul război din care a ieşit România actuală, şi de totdeauna. Dacă generaţia noastră a avut de îndurat poate mai multe suferinţi şi amărăciuni decât cele ce au precedat-o, ea a avut şi mângâierea de a asista la întregirea României. Sacrificiile ei şi-au căpătat răsplata cea mai desăvârşită: creiarea României mari.
Cine n’a luat parte la calvarul populaţiei munteneşti, la ravagiile molimelor, la pierderile sângeroase suportate cu stoicism de armata noastră, nu poate să-şi închipuie ce înseamnă elanul unui popor, care are înainte-i un ideal de înfăptuit şi care a hotărât să nu cruţe nimic pentru a-şi atinge ţelul. În condiţiunile în cari ne aflam, încercuiţi de duşmani, părăsiţi de unii aliaţi, ajutaţi peste măsură de puţin de alţii din cauza distanţei ce ne despărţea, insuficient pregătiţi,războiul pe care l-am dus constitue o glorioasă şi patetică pagină a suferinţii omeneşti puse în serviciul voinţei neînfrânte de a izbuti. Ne putem mândri de lupta dusă, deşi inamicul năvălise în Muntenia şi Dobrogea, ocupând peste o jumătate din teritoriul ţării.
Iată de ce data de 1 Decembrie, care simbolizează unirea tuturor provinciilor cu patria-mumă, va rămâne neştearsă nu numai în mintea noastră, care am fost părtaşii durerilor, dar şi ai triumfului final, ci în sufletul tuturor generaţiilor viitoare”.
Romulus Seişanu [1884-1955; publicist, editorialist la „Universul”, „Curentul” și alte ziare; autor de cărți cu tematică geopolitică, între care și Dobrogea. Gurile Dunării şi Insula Şerpilor] – După 20 de ani:
„Întreaga suflare românească sărbătoreşte astăzi, împlinirea a două decenii de la actul istoric al unirii Transilvaniei cu Vechiul regat al României.
În ziua de 1 Decembrie 1918, reprezentanţi ai clerului român, ortodox şi unit, ai partidelor naţional şi social-democrat, ca şi ai organizaţiilor sociale, culturale şi economice, împreună cu zeci de mii de delegaţi din oraşele şi satele româneşti, s’au adunat în fosta reşedinţă domnească a lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia, ca să hotărască prin libera lor voinţă, unirea cea mult dorită şi să proclame dreptul etnic şi istoric al naţiunei române asupra Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului.
În rezoluţia votată de acea adunare, în unanimitate, s’a decretat unirea tuturor acestor teritorii de România, pe temeiul principiului naţionalităţilor şi al liberei determinări.
O delegaţie a Adunărei naţionale dela Alba Iulia a prezintat, la Bucureşti, Regelui întregitor de neam, actul unirii, iar in decretul-lege din 11 Decembrie 1918, s’a investit în forma legală voinţa nestrămutată exprimată de fraţii noştri de peste Carpaţi prin rezoluţia de la Alba Iulia: «Ţinuturile cuprinse în hotărârile luate de Adunarea naţională din Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, sunt şi rămân de-apururea unite cu regatul României».
Pe când actul unirei a fost expresiunea liberei determinări a poporului român transilvănean, decretul-lege dela 11 Decembrie 1918 a fost actul de încorporare definitivă a teritoriilor române cuprinse între Tisa, Dunăre şi Carpaţi.
În asemenea condiţii – şi după sacrificiile ce le-am făcut în războiul pentru înfăptuirea idealului nostru naţional –rezoluţia dela Alba Iulia n’a fost decât confirmarea unui drept fundamental, inalienabil şi imprescriptibil al poporului român din fosta monarchie austro-ungară, de a dispune de soarta sa, în acord cu aspiraţiile sale fireşti de integrare în statul unitar român.
Dacă, după atâtea veacuri de suferinţe şi de apăsare, ziua de 1 Decembrie 1918, a fost pentru fraţii noştri de peste Carpaţi ziua sfântă a liberării lor de sub stăpânirea maghiară, pentru toţi românii ea a fost ziua mult aşteptată a renaştere şi a înălţării neamului lor, care a însemnat începutul unei epoci strălucite de afirmare a forţelor lor creatoare, sub impulsul geniului latin,forţe puse în serviciul civilizaţiei, progresului, ordinei stabilite prin tratate şi păcei europene. (...)
Nimeni nu se poate atinge, nepedepsit, de dreptul nostru incontestabil şi imprescriptibil de stăpânire al patrimoniului naţional. Nimeni nu poate să pretindă modificarea frontierilor noastre etnice şi politice, pe temeiul vreunui drept, iar revizuirea clauzelor teritoriale ale tratatului de la Trianon nu poate fi o chestiune de pace, ci de război”.
General N. CIUPERCĂ [1882-1950], Ministru al Apărării Naţionale– 1 Decembrie 1918. „Acum 20 de ani. Ziua în care românii de pretutindeni, înrudiţi prin sânge şi credinţă, cu aceiaş port şi aceiaş graiu, au venit să se închine smerit în faţa aceluiaş sceptru, să se adăpostească sub acelaş scut, să slujească sub acelaş paloş.
Ziua în care apele Dunării înroşite de sângele lui Mihai Viteazul au venit să spele sângele lui Ştefan cel Mare de pe cetina putredă a Codrilor Suceveni, zi în care sângele lui Mihaiu ce a ruginit Câmpia Turzei, a venit să se contopească cu sângele lui Ştefan de pe zidurile Chiliei.
Zi mare. Ziua noastră a românilor.
(...) La adăpostul umbrelor lui Traian, Mihaiu, Ştefan, Horia şi Tudor, sub privirea adâncă a Marelui Rege întregitor de Neam şi sub zâmbetul regesc al celei mai frumoase dintre Regine, românii îşi întregeau hora, bătând de zor ţărâna înroşită de sângele celor ce-şi dăduseră viaţa pentru fericirea lor.
Au trecut 20 de ani. De atunci, Neamul nostru trăeşte liber aşezat între hotarele lui fireşti, între acele hotare între care s’a născut şi s’a plămădit numai poporul nostru, între acele hotare înlăuntrul cărora s’a făcut o închegare de neam.
Amintirea zilei de atunci să ne ducă cu gândul şi mai înapoi şi să gândim, că în istoria acestui Neam este scris ca el să nu vrea decât ceeace este al lui, dar ceeace este al lui, să nu-l dea nimănui.
Sufletele tinerelor vlăstare româneşti să crească şi să se încălzească, la făclia mereu aprinsă a vitejiei şi dreptăţei strămoşeşti. Cu credinţa în cel de sus, fie ca pronia cerească să-şi coboare harul asupra Marelui nostru Rege şi regescului Său Vlăstar şi să dea binecuvântarea cerească credinciosului popor românesc”.
General C. DRAGU[1873-1956] – Ziua Unirii Ardealului 1 Decembrie 1918:
„În ziua de 1 Decembrie 1918, Neamul Românesc a trăit cele mai înălţătoare clipe de bucurie şi fericire din întreaga viaţă naţională. Generaţia noastră, care a avut norocul şi ajutorul de la Dumnezeu de a pătimi şi a se jertfi pentru desrobirea fraţilor şi înfăptuirea dreptăţii seculare, merită cu prisosinţă întreaga admiraţie şi eternă recunoştinţă dela urmaşi.
Azi se împlinesc 20 de ani dela marea şi memorabila Adunare Naţională, ce s’a ţinut la Alba Iulia, când glasul întregului neam românesc a izbucnit ca un vulcan şi s-a ridicat până la cer, strigând: «înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, îngenunchiăm, şi ne rugăm cu evlavie, că ai dat puteri trupeşti şi sufleteşti ostaşilor Regelui Ferdinand I să zdrobească lanţurile robiei străine şi să împlinească dreptatea neamului, aducând la sânul mamei, toate provinciile neamului românesc şi înfăptuindu-se pentru vecie Unirea Tuturor Românilor în graniţele strămoşeşti şi etnice ale României Mari».
Dar în această zi mare, sʼa sfinţit şi s’a preamărit jertfa seculară a tuturor eroilor neamului, care au pătimit şi s’au îngropat în glia strămoşească, luptând pe viaţă şi pe moarte pe altarul sfânt al românismului. În mijlocul Adunării dela Alba lulia, s’au coborît din înălţimea cerului şi sufletele mucenicilor eroi, Mihai Viteazul Olteanul, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, regele munţilor, ca să se bucure de triumful dreptăţii şi de fericirea neamului întregit. Şi au binecuvântat opera celor din urmă jertfe a vitejilor între viteji, ostaşi ai Marelui Rege Ferdinand I şi Regina Maria, care au întrecut în vitejie, strălucire şi jertfă, în luptele gigantice dela Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, pe înaintaşii lor. Au vărsat sânge din belşug, şi au semănat cu dărnicie morminte sfinte, cu cruci şi fără cruci, pe tot cuprinsul pământului românesc, dela Nistru la Tisa şi până la Budapesta. (...)
Sărbătorirea marelui act al unirii de la Alba Iulia după 20 de ani, chiamă cu putere şi convingere pe urmaşi ca să se ridice cu simţirea fiinţei lor cât mai sus, până la Dumnezeire, până la înălţimea mucenicilor neamului jertfiţi pe altarul românismului, şi înfăptuirea sfintei uniri. Ne chiamă la împlinirea adevărului cel mai mare şi mai sfânt «că Unirea nu se păstrează decât prin unire şi că trebue să rugăm pe Dumnezeu şi eroii neamului să aibe grije de neamul românesc şi în ceasuri grele să coboare în sufletul lor duhul sfânt al înaintaşilor să le dea putere de muncă, dragoste frăţească şi unire. Căci numai astfel urmaşii îşi pot ridica puterea morală a neamului la înălţimea cerinţelor datoriei de sânge, care cere să fie întotdeauna gata de luptă şi cu hotărârea dârjă de a se întoarce din luptă, victorași sau morţi».
Fraţi români, în aceste vremuri grele, când războiul rânjeşte la graniţele noastre, să ne aducem aminte de un sfat strămoşesc: Este mai greu de păstrat decât de înfăptuit, şi oarba neunire distruge cu siguranţă orice înfăptuire curată şi sfântă”.
AL. GREGORIAN [1909-1987; publicist, scriitor, prim-redactor la „Universul”; militant în Exilul românesc] – Unirea de totdeauna:
„Se rotunjesc astăzi două decenii dela unirea Ardealului cu Ţara –Ardealul lui Gheorghe Doja, al lui Horia şi al Iancului, care îşi desface dimensiunile eroice peste veacuri de jertfă şi răsvrătire contra tiraniei străine. Ziua aceasta în care coboară pe scări de lumină din firidele lor de cer, ca să se alinieze sub stegari, toţi tribunii şi martirii unui mileniu groaznic de besnă, plin de temniţe, de zornăitul lanţurilor şi de trosnetul oaselor frânte pe roţi, este mare şi sfântă în românism cât Paştele învierii creştine. E într’adevăr un miracol. (...)
Rămâne pentru totdeauna adevărul că Ardealul ne-a venit pe calea de sânge a jertfei şi că a întârziat să ne vină atâta timp cât jertfa nu era suficientă şi totală, căci a trebuit să ardă la un moment dat un neam întreg – holocaust viu – pe ruguri ca să se deslege piedicile destinului.
De aci urmează că Unirea nu ne-a fost dată de tratate. Tratatele au urmat ca nişte simple procese verbale care constată şi ratifică faptul împlinit prin jertfă, aceasta fiind una din coordonatele unirii. Nu ni s’a acordat o favoare. Noi, aceasta e realitatea: ne-am întregit un drept cu vocaţiune istorică şi care rămâne etern şi independent de soarta tratatelor. Unirea e un act al istoriei autocefale.
Dovada cea mai bună că unirea Ardealului, ca şi a celorlalte ţări de altfel, nu ne-a surprins şi ne-a venit meritată după lungi pregătiri şi frământări în adâncurile plasmei noastre etnice şi în străfundurile morale ale vieţii româneşti, e faptul că la douăzeci de ani, numai, după proclamarea ei, contopirea sufletească a românilor de pretutindeni este absolută şi perfect simetrică. Formele străine, despărţitoare, impuse prin constrângere şi vitregie s’au topit ca fumul şi a rămas trupul ţării rotund ca soarele şi curat. Maghiarismul şi rusismul, au dispărut din provinciile alipite, de îndată, cum a dispărut fanariotismul din Ţara Românească, dogorit de focul nestins al conştiinţei naţionale. (...)”
ŞTEFAN METEŞ[1887-1977; prelat, istoric, arhivist, profesor universitar; membru corespondent al Academiei Române], președintele Comitetului Regional Transilvania al Ligii Antirevizioniste Române – Gânduri și fapte pentru apărarea drepturilor românești:
„Prăznuim 20 de ani de la liberarea Transilvaniei din robia de veacuri. Cu ce suferinţe şi cu ce imense sacrificii de sânge am reuşit să scriem în istorie, 1 Decembrie 1918.
Cei 20 de ani reprezintă desigur un strălucit capitol de desvoltare istorică şi de viguroasă afirmare românească.
Dacă sărbătorile naţionale sunt popasuri luminoase de bucurie în viaţa unui popor, ele trebue să fie, la noi, mai ales, tot atâtea prilejuri de înălţare sufletească şi de chemare la datorie, la muncă neîncetată şi la veghe pentru întărirea neamului şi a ţării, aşezată la rescrucea tuturor vânturilor primejdioase şi tălăzuită necontenit de ura neiertătoare a duşmanilor. Şi, duşmăniile sunt astăzi mai mult decât oricând în plină erupţie de furie împotriva sfintelor noastre drepturi istorice, dobândite şi rescumpărate prin uriaşa jertfă a trecutului nostru de dureri. (...)
Vremea dreptăţii divine se apropia. Marele războiu mondial izbucni năpraznic, anunţând înfricoşata zi a judecăţii. Se prăbuşiră împărăţii şi hotare mincinoase, pentru a se creia o lume nouă întemeiată pe principiul naţionalităţilor, de adevăr şi dreptate.
Astfel, românii din Transilvania, după cumplite suferinţe seculare şi după neasemănata jertfă a celor 800.000 de morţi din războiul întregirii naţionale, putură să-şi scuture lanţurile robiei şi să se unească pe veci cu fraţii lor de pretutindeni.
Asupritorii noştri de eri nu pot uita însă uşor binefacerile ce le aveau din exploatarea nenorocitului nostru neam robit. Pentru aceasta, înfierbântaţi de imaginaţia lor morbidă, au deslănţuit cea mai formidabilă propagandă in străinătate, împotriva voastră. Prin sute şi mi de publicaţii încearcă să răstoarne adevărul istoric.
Pentru aceasta dar, noi nu putem dormi liniştiţi pe laurii biruinţii din trecutul apropiat oricât de puternică ar fi conştiinţa dreptăţii noastre, ci stând mereu de pază, avem suprema datorie de a sdrobi şi a spulbera neadevărurile şi a face prin o documentare temeinică să se înalţe luminoasă dreptatea noastră, fără de a putea fi pusă vreodată la îndoială. (...)”
Citește și:
Aniversări sub semnul lui ClioProfesorul Ioan Scurtu – memorialistică și istorie contemporană (studiată și trăită) (I)
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii
_thumb2.jpg)
