Anul omagial Iorga 150 103 ani de la actul Unirii de la Chişinău a Basarabiei cu „mama sa” România

Ştefan Ciobanu: „Basarabia încă are nevoie de puterile uriaşe ale d-lui N. Iorga, care avut întotdeauna ferma convingere că ea trebuie să fie a României”
 
           În anul celei de-a 103-a aniversare a Unirii Basarabiei, sărbătoare naţională de suflet şi reînsufleţite speranţe, se marchează, între alte importante evenimente-borne ale istoriei noastre, şi o aniversare mai rotundă – 150 de ani de la naşterea (5 iunie 1871) a „fenomenului Naturii” care a fost Nicolae Iorga.
 
          Apostolul de la Văleni – cel care a cercetat şi trecutul istoric al spaţiului românesc de dincolo de Prut, publicând mai multe lucrări şi conferinţe ştiinţifice şi de popularizare, valoroase studii şi volume documentare; care a adus la lumină acte şi documente neştiute; a susţinut activ mişcarea naţional-culturală a fraţilor basarabeni; a pledat în iunie 1940 – printre foarte puţinii (doar şase consilieri regali) – pentru respingerea ultimatumului sovietic.
 
          Este autorul mai multor cărţi – de la relaţii de călătorie la sinteze şi voluminoase tomuri documentare – privind spaţiul românesc al Moldovei Voievodale, de dincolo de Prut – Studii istorice asupra Chiliei și Cetăţii Albe (1899), Neamul romănesc în Basarabia (1905), Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene, luarea Basarabiei şi Moruzeştii (1910), Basarabia noastră scrisă după 100 de ani dela răpirea ei de către Ruşi (1912), Însemnătatea ținuturilor de peste Prut pentru istoria Românilor şi pentru folklorul lor (1912), Cuvântare ţinută la Bucureşti la 16 Maiu 1912, cu prilejul comemorării pierderii Basarabiei (1912), Pagini despre Basarabia de astăzi (1912), Din ţinuturile pierdute. Boeri şi răzeşi în Bucovina şi Basarabia în cele dintâi decenii după anexare (1912), Nouă documente basarabene (1914), Continuarea spiritului românesc în Basarabia (1918), Lucruri nouă despre Chilia şi Cetatea Albă (1925), Trei zile în Basarabia (1926), La verité sur le passé et le présent de la Bessarabie (1931).
          Încă din primele articole – publicate pe la 1904 în „Sămănătorul”, apoi, din 1906, în „Neamul românesc” –, N. Iorga releva puţinătatea cunoştinţelor românilor regăţeni relative la fraţii lor de dincolo de Prut: „Românii cari cunosc așa de puțin România – parcă te poți lăuda că o cunoști și că ai cheltuit atâta și atâta pentru aceasta? –, nu cunosc mai deloc teritoriile românești de care România e încunjurată, precum o piatră scumpă este prinsă în aurul scump. Ardealul, Crișana, Banatul sunt drumul la Pesta, care duce la Viena și aceasta la Paris sau la stațiile de băi. Brașov, Feldioara, și se face noapte; a doua zi frumoasa gară a capitalei ungurești gâfâie de trenuri și furnică de lume grăbită, în răcoarea neguroasă a dimineții. Arad: atâtea minute oprite pentru trenul de Vârciorova. Bucovina, un petec de pământ austriac, pe vechea linie «Lemberg-Czernowitz-Jassy», și câți dintre călătorii noștri nu vor fi trecând fără nici un interes, nici o curiozitate, nici o simțire lângă acel «Czernowitz», cu evreii săi primitivi încadrați în vitrina gării: unde se mântuie ai noștri, unde încep neamuri străine, cine ar putea să spuie! Iar, cât despre cel mai de curând smuls pământ al României, Basarabia, în care pănă la 1878 era încă un colț al nostru, el e cu totul necunoscut, mai rău decât China, Japonia, Sumatra și ostroavele oceanice ale mâncătorilor de carne (subl.n.), despre care mai vorbește, cu ilustrații, câte un «Ziar al călătoriilor». Prutul, îngustul râu mâlos, lutos, râpos, nu mai e o apă dunăreană, ci o prăpastie uriașă prin care se despart două lumi ce nu pot avea nici o legătură între ele. Cutare pe care împrejurările îl aduc în județele mărginașe privește în liniștea amurgitului spre malul rusesc de pe care se ridică fumul vetrelor și chiotele păstorilor ce-și strâng vitele, privește, zic, cu aceleași nelămurite sentimente de melancolie, fără dorință de a ști, cu care va privi peste o clipă la pavăza de aur șters a lunii, unde se zice că ar fi munți și lacuri și rămășițe vechi de ființe care au fost vii.
 
          Dacă vorbești despre Basarabia cu un om luminat, cu unul în adevăr luminat, care cetește, gândește și spune ce trebuie, iar nu cu obișnuita dârdală, în mintea ușoară a căruia joacă tot felul de drăcovenii nefolositoare și neînțelese, el va face cu mâna un semn deznădăjduit când se va pomeni de dânsa. Aceea e țara muscalului, care ia oricând și nu dă niciodată îndărăt (subl.n.); pe malul stâng al Prutului nu se va înfige în vecii vecilor steagul cu stema în care s-a cuprins zimbrul lui Ștefan cel Mare! Moștenire pierdută pentru totdeauna! Frântură de trup viu aruncată în gura lupilor nemilostivi! Și ce ai putea să știi măcar despre pământul pe care-l păzește, îl apără de orice atingere a spiritului, de orice flacără a inimilor, straja aspră a cazacilor biciuitori? Iar, dacă ai răzbate chiar ca să afli, care ar fi folosul? Țeranul nostru de aici din țară chiar, ascultă prea bucuros vorbele de momeală ale năimiților cari pomenesc de fericirile ce cad asupra satelor și sărăcimii în stăpânirea largă și bogată a împăratului de aceeași lege ; ce poate să mai fi rămas pentru noi în inima țeranilor basarabeni, mai bogați – se zice – decât ai noștri? Preoțimea n-are de ce să se plângă; ba dimpotrivă rostul ei e mai mare într-o țară unde icoana stă alături cu armele împărătești. În sfârșit, pe patriotismul negustoresc și al unei boierimi ruinate, crescute în școli străine, cine s-ar putea răzima?
 
          Socoteala e bună pentru cine nu înțelege altă viață românească decât aceea ce se poate căpăta prin unirea cu România. La aceasta însă n-avem dreptul să ne gândim astăzi, față de Basarabia mai puțin încă decât față de orice alt pământ pe care l-am pierdut politicește. Cu totul altfel se înfățișează lucrurile când pornim de la faptul că, materialicește, noi n-avem încă, prin munca țerănimii noastre, acest pământ, că legătura cea mai tare între dânsul și neamul nostru nu e ruptă, și ni punem ca întăie întrebare dacă acolo unde e același trup n-ar putea învia același suflet, dacă nu s-ar putea chema viață în membrul amorțit numai”.
          Iar în comunicarea „cetită” în şedinţa Academiei Române din 12 mai 1912 – la comemorarea unui veac de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus –, marele savant arăta: „Situația politică deosebită a deosebitelor ținuturi locuite de români și făcând parte din moștenirea lor istorică li dă, supt multe raporturi – cum am afirmat-o și cu alt prilej tot aici –, o fizionomie deosebită, făcându-le astfel să se poată ajuta între sine pentru a da împreună icoana deplină a vieții noastre în trecut și a însușirilor caracteristice ale poporului nostru în stratele lui adânci, de o veche cultură proprie.
 

          Acesta e și cazul pentru ținuturile românești, «moldovenești», de peste Prut, care au căpătat, după anexarea la Rusia în 1812, numele neîndreptățit și tendențios de Basarabia, aplicabil numai fostei stăpâniri «băsărăbești», muntene, de la gurile Dunării, mai târziu sălaș de tatari, apoi pustiu deschis tuturor imigrărilor și colonizărilor de stat. Monumente românești, amintiri românești, ogoare românești, drepturi românești se întâlnesc la tot pasul, națiile conlocuitoare – rusneci din părțile Hotinului, ruși veniți de peste Nistru, bulgari fugiți de peste Dunăre, de groaza turcilor pedepsitori, lipoveni exilați cât mai departe de pravoslavia oficială, nemți în căutare de privilegii cu îmbogățire repede –, neavând în mai toate cazurile decât vechimea celor o sută de ani strecurați de la tratatul din 16/28 mai 1812 și însemnătatea, dreptul istoric, rostul moral ce pot să derive din prezența a cel mult trei generații pe același pământ. Două milioane de locuitori ai provinciei împărătești, a cării relativă autonomie pe vechile baze tradiționale a fost de multă vreme cu totul desființată, până la scoaterea limbii băștinașilor din biserica și școala de sat, se recunosc și azi «moldoveni» și privesc ca fiind și al lor tot ce e în legătură cu dezvoltarea, de lupte și silinți culturale, timp de aproape cinci sute de ani, a țerii Moldovei. Între țeranul din văile Nistrului, Răutului, Bâcului, de pe malul stâng al Prutului, și acela de pe malul drept, din văile Siretului, Moldovei, Bistriței, nu e în nici o altă privință decât a formelor de stat și de cultură superioară, vreo deosebire. Românitatea lor etnică primordială și «moldovenia» lor istorică sunt întocmai aceleași (subl.n.). Pe când în Ardeal și Ungaria administrația pătrunde pănă și în cea mai depărtată comună rurală, urmărind cu stăruință scopuri cunoscute, pe când fiecare colț de pământ din Bucovina e supus celei mai străbătătoare înrâuriri oficiale, viața patriarhală rusească a atins neasemănat mai puțin străvechiul fond primitiv (subl.n.). Pănă și în târguri împrejurările și stările de spirit ale «vechiului regim» moldovenesc se întâlnesc aproape neatinse, încă și astăzi, printr-un ciudat fenomen de imobilizare, de încremenire a condițiilor de viață pentru o parte a unui popor, pe când alte părți, supt îndemnuri și influențe care nu se întâlnesc aici, au mers mai departe, mult mai departe, într-o dezvoltare grabnică, pripită chiar, nervoasă, permițând astfel contrastele cele mai pline de învățături cu cea dintâi.
          Dar nu numai supt raportul arătat, această regiune a vieții noastre naționale interesează în cel mai înalt grad pe simplul curios, ca și pe cugetător, pe cercetătorul științific. Și în trecut, aceste locuri, contribuind puternic la viața moldovenească deplină, la viața românească întreagă, pot alcătui un capitol special din procesul nostru politic, dacă nu și cultural”.
 
          La rândul lor, fruntaşi ai „intelighenţei” românilor basarabeni au avut o consideraţie deosebită faţă de cel care a cercetat ca nimeni altul trecutul istoric şi cultural dintre Prut şi Nistru, care, nu mai puţin important, i-a sprijinit prin slovă şi fapte în lupta lor naţional-culturală.
          Astfel, profesorul Ştefan Ciobanu (1883-1950) – membru în Sfatul Ţării, o scurtă perioadă şi ministru (mai-iulie 1940), membru (şi vicepreşedinte) al Academiei Române, autor al mai multor valoroase volume despre istoria şi cultura Basarabiei – va sintetiza în pagini de mare forţă evocatoare, în 1921 (când lumea ştiinţifică românească sărbătorea cei cincizeci de ani de vieaţă a lui N. Iorga), rolul pe care savantul-patriot aflat în floarea vârstei l-a avut relaţia cu basarabenii; este vorba de articolul Nicolae Iorga şi Basarabia, publicat în volumul Lui N. Iorga Omagiu 1871-5/18 iunie 1921 (apărut la Craiova, sub auspiciile revistei şi editurii „Ramuri”).
 
          Iată, întru folosul in/formativ al generaţiunilor de azi, câteva extrase: „În primăvara anului 1912 oficialitatea rusă sărbătorise cu mare pompă aniversarea răpirii Basarabiei.
 
          A apărut multă literatură oficială şi neoficială, multe broşuri şi articole de gazetă, în care căutau să ascundă un adevăr istoric, căutau să dovedească, că Rusia în totdeauna a avut drepturi asupra Basarabiei, că anexarea ei a fost o binefacere pentru populaţia românească Basarabeană.

 
          Oficialitatea rusă se simţea fericită pe când asupra tuturor popoarelor, cari trăiau în Rusia, ca şi asupra românilor basarabeni, după revoluţia nereuşită dela 1905, se întindeau norii negri ai reacţiunei.
 
          Eram pe atunci la Jitomir, şi nu ştiu prin ce împrejurări ciudate poşta rusească într’o zi posomorâtă de toamna, mi-a adus două cărţi româneşti: Pribegi in ţara răpită de D.C. Moruzi şi Basarabia noastră de N. Iorga.
 
          Cum au trecut aceste cărţi Prutul, cum au fost expediate mie şi altor prietini (cum am aflat mai pe urmă) de către d-l I. Pelivan, atunci prigonit de către autorităţile ruseşti, pentru că în zilele serbărilor aniversării a îmbracat doliu – nu ştiu.
 
          Dar cartea d-lui N. Iorga, a cărei copertă era încadrată în linii subţiri de doliu, ni s-a părut nouă, acelor câţiva care ne interesam de chestiunile naţionale, ca o lumină vie, mângâietoare, în noianul literaturii ipocrite despre Basarabia, care apăruse în acel an; ni s’a părut că noi nu suntem atât de isolaţi, atât de lăsați valurilor soartei, că de noi se interesează acei de peste Prut și aceasta trezea în sufletul nostru speranie nelămurite...
 
Mișcarea naţională în Basarabia înainte de revoluţia de la 1917 a fost foarte slabă. Împrejurările erau de așa că nu era posibilă aproape de loc nici o manifestare naţională și culturală. Acei câţiva naţionaliști, pe care puteai să-i numeri pe degete, erau mai mult niște visători inofensivi, de cât luptători. Și totuși această mișcare a pregătit terenul pentru revoluția din 1917 și pentru unire, era însuflețită din vechiul regat și mai cu seamă de unii din acei câțiva basarabeni cari au trecut peste Prut.
 
Din personalitățile din vechiul regat D-l N. Iorga a fost poate unicul savant și om politic, care a avut cele mai strânse legături sufletești cu Basarabia, care se interesa viu de soarta acestei provincii și care a avut influenţă covârșitoare asupra jurul „Cuvântului Moldovenesc” și a eșit la suprafață în timpul revoluţiei.
 
Cercul studenților români din Chiev din anii 1907-1917 avea un cult faţă de N. Iorga. Poate că aceasta se datorea la început în mare parte celor câțiva studenţi români din vechiul regat, care studiau la Chiev, în frunte cu inimosul Șt. Berechet. Prin ei a pătruns la Chiev operele d-lui N. Iorga și în special admirabilele lui Impresii de călătorie prin Basarabia din cartea: Neamul românesc în Basarabia. Această carte era citită cu nesațiu de toţi acei care știau să citească românește și era adorată de către răposaiii Gh. Murafa și A. Mateevici.
 
 Felul cum este scrisă această carte cu o mulțime de notițe istorice, aruncate parcă în treacăt, dar care adunate la un loc ar alcătui o istorie frumoasă a Basarabiei, felul cum se leagă trecutul frumos al acestei țări cu prezentul ei trist, și încântătoarea formă literară cu câteva chipuri caracteristice a Basarabiei, explică admiraţia studenților basarabeni față de această frumoasă carte.
 
          Cu ocazia aniversării răpirii Basarabiei, când oficialitatea română tăcea, iar mulţi dintre oamenii politici ai României vechi priveau chestiunea Basarabiei ca o utopie, ca o chestiune periculoasă, D-l N. Iorga în ciuda împrejurărilor organizează o expoziţie basarabeană la Bucureşti cu scopul de a arăta că în Basarabia încă n’a murit spiritul românesc, obiceiurile şi datinile româneşti, că cultura românească încă n’a fost înăbuşită de cea străină (subl.n.). La această expoziţie au fost trimise din Basarabia de către D-l I. Pelivan câteva lăzi cu diferite obiecte de artă naţională – covoare, ţesături, costume şi un număr de manuscrise vechi moldoveneşti, care mai pe urmă au fost publicate de către D-l N. Iorga.
 
Ideile D-lui N. Iorga despre Basarabia erau foarte precise și clare. Om cu cele mai largi vederi, cu o cultură în sensul cel mai adevărat al cuvântului, cu cunoștințe care trec peste puterile omenești, cu o capacitate de sinteză caracteristică numai oamenilor geniali, de o cinste fără asemânare, D-l N. Iorga a avut întotdeauna ferma convingere că Basarabia trebuie să fie a României, că legile istorice nu permit nici o nedreptate și că Nemezis, mai devreme sau mai târziu, se va răsbuna asupra acelor ce au încălcat dreptatea. Această convingere se transformă la D-l N. Iorga în credință nestrămutată, că Basarabia va fi a României, că dreptatea istorică va fi restabilită.
 
Și nu scapă nici o ocazie să spue aceste lucruri tare, să-și manifesteze sentimentele lui faţă de Basarabia, cu toate că împrejurările nu erau totdeauna prielnice.
 
În articolele sale din «Sămănătorul», din «Neamul Românesc» în conferințele sale (adunate în 1912 în volumul Pagini despre Basarabia de astăzi), el propovăduește aceste idei, periculoase pe atunci chiar pentru acei care trăiau în România.
 
Pe la 1903 D-l N. Iorga, nu fără oarecare risc, întreprinde o călătorie prin Basarabia, vizitând cele mai importante judeţe, începând dela nordul ei și până la Dunăre, culegând impresii, pe care le-a adunat, cum am notat mai sus, în admirabila sa carte Neamul Românesc în Basarabia, cea mai frumoasă descriere de călătorie prin Basarabia.
 

• D-l N. Iorga avea și legături personale cu mai multi basarabeni, în special cu D-l I. Pelivan și D-l P. Halippa, care cum vedem din unele extrase din scrisori, publicate în cartea lui Pagini despre Basarabia de astăzi, îl puneau în curent cu cele ce se petreceau în Basarabia.

În sfârşit, D-l N. Iorga vizitând Basarabia după unire a descoperit o mulţime de documente noi, care zăceau în arhivele Chișinăului și pe care le-a publicat sub titlul: Lucruri nouă găsite în Basarabia, iar la 1918 în valoroasa sa broșură Continuitatea spiritului românesc în Basarabia dovedește caracterul românesc al acestei provincii sub dominaţia rusească, legăturile culturale pe care le-a păstrat ea cu țara veche, contribuția Basarabiei la viața culturală a românismului în genere.
 
E foarte greu de înfătișat într’un articol ceia ce a făcut acest suflet mare, această inimă nobilă pentru Basarabia. Ca istoric, ca om de cultură și de politică, el a știut să înţeleagă rostul vremurilor, însemnătatea momentelor prin care trece neamul nostru. Și a căutat să-și pue toate puterile sale uriașe în serviciul cauzei mari a neamului și în special el a fost acela care nu ne-a uitat pe noi atunci, când toţi ne considerau pierduţi, atunci, când toţi puseseră piatra mormântală asupra Basarabiei, și numai glasul lui în vechiul regat strigâ tare, că noi suntem vii, că noi nu suntem pierduţi.
 
Și nu va frece multă vreme și neamul românesc din Basarabia, trezit la viaţa nouă, îl va pune pe D-l N. Iorga în fruntea acelor cari au contribuit la unirea lui cu întreg neamul românesc, punând în umbră pe salvatorii lui falși și speculatorii unirii.

Dar Basarabia încă are nevoie de puterile uriașe ale D-lui N. Iorga”.

De asemenea, la a şaizecea aniversare – una dintre personalităţile-simbol ale Basarabiei, amintite în prinosul de mai sus, anume Ioan Pelivan (1876-1954) – membru şi preşedinte al Sfatului Ţării – va resintetiza material scris cu sufletul (publicat tot sub titlul Nicolae Iorga şi Basarabia, în „Arhivele Basarabiei”):
„Nicolae Iorga a fost unul din foarte puținii români din Regatul Vechi, cari s’au interesat de aproape de nenorocita soartă a românilor basarabeni, uitați de Dumnezeu și de frați sub oblăduirea muscălească.
Interesul acesta domnia s-a l-a manifestat prin corespondența ce întreținea cu câțiva români basarabeni, prin călătoria ce a făcut, nu fără surprize neplăcute, în Basarabia regimului țarist, prin sfaturile părintești ce dădea grupului tinerilor revoluționari din jurul primei gazete moldovenești «Basarabia» (1906), prin ocrotirea studenților basarabeni dela Universitatea din Iași, precum și prin scrierile sale privitoare la Basarabia și basarabeni.
 
 La cursurile de vară din Vălenii de Munte, la care, între puținii basarabeni, a avut norocul și cinstea să participe și sub­semnatul în calitate de audient – profesorul Nicolae Iorga mereu agita chestiunea «Basarabiei furate».
 
Manifestațiunile de protestare contra «pușcăriei noroadelor» (așa a poreclit conglomeratul tuturor rusiilor și provinciilor furate marele poet ucrainean Taras Șevcenco) organizate de Liga culturală Română pe tot întinsul României independente, îndeosebi pe malul liber al Prutului, în fața autorităților muscălești, în luna lui Maiu 1912, cu ocazia sârbătoriei de către ruși a centenarului «alipirei» Basarabiei – veniau tot din inițiativa marelui cărturar dela Văleni.
 
Dar cea mai mare operă a d-lui N. Iorga, care a contribuit la trezirea conștiinței naționale și la luminarea sufletelor românești din Basarabia încătușată, a fost «Basarabia Noastră», adevărată evanghelie de mângâiere și încurajare a românilor basarabeni, tipărită în 1912 la Văleni, în preajma aniversărei centenarului răpirei provinciei noastre.
 
«În așteptarea vremilor, când viața românească din Basarabia va porni dela toate amintirile ei, pentru a-și urmări toate drepturile naționale, nu numai umane» (se scria la p. 175), se cuvine ca noi basarabenii, acum când toată suflarea românească prăznuește aniversarea a 60 ani dela nașterea lui Nicolae Iorga, să-i aducem acestui mare patriot și ilustru cărturar român tot prinosul nostru de recunoștință, de dragoste și de admirație”.
 
Despre Stoica Lascu
Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
    
Citește și:

#citeșteDobrogea: Crăciunul la românii balcanici (început de veac XX). Diznou vluisiti zboarî di adeţile armâneşţî (I)
 
Boboteaza şi „deschiderea” Bisericii Româneşti la Bitolia (început de veac XX): Diznou vluisiti zboarî di adeţile armâneşţî (II)