110 ani de la Reîntregirea Dobrogei Modernizare, întărire a românității, conviețuiri multietnice în județele sud-dobrogene Durostor și Caliacra

 






 

● În toamnă, la 14 Noiembrie, se vor împlini 145 de ani de când autoritățile civile și militare al României vor prelua, oficial, Dobrogea – spațiu al etnogeneze românești și al Credinței Apostolice a neamului. Ancestralul teritoriu al lui Burebista, Dobrotici și Mircea cel Bătrân avea să revină astfel – prin hotărârea conclavului Marilor Puteri (Berlin, vara 1878), ce consfințea rezultatele Războiului Ruso-Româno–Otoman (respectiv, pentru noi, al Războiului de Independență) – în spațiul statal românesc (din care fusese dislocat la începutul veacului al XV-lea).
● În întâmpinarea aniversării reîncorporării (a doua etapă, după Unirea Principatelor din 1859 în făurirea și desăvârșirea Statului Național Unitar Român) a acestui scump juvaer al Neamului – oferim cetitorului câteva proiecții istorice faptice și umane.


 Circumstanțiam, în urmă cu 15 ani – într-o convorbire cu regretatul profesor Ion Moiceanu – contextul internațional care a dus la cele două războaie inter-balcanice (octombrie 1912-mai 1913; iunie-august 1913), izbucnite și derulate pe fondul disputelor Marilor Puteri privind împărțirea teritoriului balcanic al crepuscularului Imperiu Otoman.

 Prin Pacea de la București (28 iulie/10 august 1913) – ce punea capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic –, României i se atribuia partea de sud a Dobrogei (așa-numitul Cadrilater, aflat din 1878 în posesiunea Bulgariei), înfăptuindu-se, astfel, reîntregirea Dobrogei, teritoriu al etnogenezei românești – stăpânit în Evul Mediu de Dobrotici și Mircea cel Bătrân –, în ansamblul ei.
 Nu vom relua, pentru mai tinerii cetitori de azi ai „Agorei” tomitane, conținutul ideatic expus în paginile publicațiunii în urmă cu un deceniu și jumătate – ci vom derula, sintetic (pe baza unor mărturii de epocă), repere istorice, faptice și național-culturale ce ilustrează evoluția întru modernitate și românitate a sudului Dobrogei (recuperat în 1913 și înstrăinat, într-un context internațional defavorabil, în 1940, prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie).


 
*
Cadrilaterul, pavăza de apărare a României

 Problema colonizării Dobrogei di Sud a pus în discuţie o mulţime de părţi iritante în lupta noastră naţională şi de dominațiune în acea provincie.
 Din cei aproape zece mii de colonişti, capete da familie, ce sʼau stabilit în Dobrogea de sud, în treimile luate de la turci şi de la bulgari, conform legii Alexandru Constantinescu, numai vreo trei miii sunt macedo-români, iar restul de şapte mii colonişti regăţeni.
 Cadrilaterul a fost reclamat în 1913 de români, ca slabă compensaţie pentru marile schimbări produse în Peninsula Balcanică după izgonirea turcilor din Europa, prin victoria aliaţilor balcanici în 1912-1913. Prin tratatul de la Londra, Bulgaria primea toată Tracia de la Enos-Midia până la gurile Vardarului, cu o mare parte din Macedonia. Dacă prin mișelescul atac de la Ovce-Pole, din iunie 1913 (împotriva Serbiei, fost aliat în Primul Război Balcanic – n.n.), ex-regele Ferdinand [al Bulgariei] şi guvernul său, pentru a servi interesele Austro-Ungariei, n’ar fi compromis, în mod iremediabil, interesele Bulgariei (prin intervenţia decisivă a armatei române, care a silit Bulgaria să capituleze) aceasta este vina fostului suveran şi a conducătorilor da atunci ai statului vecin.
 Pacea de la Bucureşti, încheiată la 28 iulie st.v. 1913, era destul da generoasă şi era o lecţie crudă pentru poporul bulgar, care făcuse atâtea jertfe şi câştigase atâtea bătălii pentru dărâmarea Turciei. Dar atacul din 1913 s’a repetat în septembrie 1915, când Serbia fu călcată în picioare de armate întrunite ale Puterilor Centrate, sub comanda mareşalului Mackensen. Rămăşiţele eroice ale armatei sârbe au fost atacată de bulgari şi nevoite să se refugieze prin munţii Albaniei în iarna anului 1915  spre o Albanie inospitalieră și spre Adriatica liberatoare.

 Acest atac dovedea încă odată României că în spre Sud sunt duşmani de moarte, care îi ameninţă existenţa. Evenimentele din toamna lui 1916, după intrarea României în războiul pentru unitatea naţională, au depăşit concluziile cele mai pesimiste. Toată Bulgaria s’a cutremurat de furie, spumegând ură şi răzbunare, la vestea intrării noastre în război. Inactivitatea frontului da la Salonic permitea mareşalului Mackensen să retragă mai multe divizii bulgăreşti de pe acest front, şi să înceapă, cu forţe considerate, ai căror gros îl făceau bulgarii o ofensivă fulgerătoare la Dobrogea de Sud.

 Calvarul funcţionarilor noştri ucişi mişeleşte de populaţia bulgară din Cadrilater, omorârea răniţilor şi a prizonierilor la Turtucaia, ca şi calvarul ofiţerilor şi prizonierilor duşi în Bulgaria, trataţi în mod neomenos şi barbar, aruncarea cu apă fiartă în soldații noştri în retragere, prin Bazargic, de aceaș populaţia bulgară turbată, toate acestea trebuesc amintite pentru acei care uită istoria recentă a ţărei noastre.
 Ofensiva bulgaro-turco-germană la Dobrogea de Sud a arătat importanţa strategică hotărâtoare ce o are pentru apărarea Capitalei, Munteniei şi Moldovei, provincia de dincolo de Dunăre. Toate atacurile contra ţărilor române s’au făcut în trecut, având ca bază de operaţiuni, Dobrogea. De la Darius până la Imperiul roman şi bizantin, atacurile contra sciţilor şi dacilor de mai târziu s’au făcut, având tabăra principală de aprovizionare şi rezerve militare în Dobrogea. Turcii au trecut Dunărea fie în spre Muntenia, fie în spre Moldova, susţinuţi, ca de un scut de atac, de cetăţile dunărene ale Dobrogei. Ruşii în 1877, şi în campaniile lor anterioare, n’au neglijat imensa importanţă strategică a Dobrogei în invaziunile lor în imperiul turcesc. Mackensen în august 1916 a urmat tradiţia clasică. Fără Dobrogea, asigurată în flancul armatelor bulgaro-germane, orice trecere a Dunărei în Muntenia, sau orice atac contra Capitalei noastre ar fi însemnat o aventură.
 Prin urmare, din punctul de vedere strategic şi politic, Dobrogea este pavăză de apărare şi o poziţie de dominaţiune de primul rang în Balcani. Inutil să mai adăugăm că prin Cadrilater numai apărăm linia ferată Constanţa-Cernavada, care este de o importanţă vitală pentru eşirea noastră la Marea Neagră.

 Dacă la toate aceste consideraţiuni mai adăugăm duşmănia evidentă a Bulgariei, care prin şcoală, prin presă, prin societăţi iridente, prin manifestaţiuni zilnice, prin tratate secrete – cu Ungaria, inamica noastră de moarte şi poate mâine cu altă putere, adversă nouă – ne îndeamnă în mod imperios să fim vigilenţi faţă de vecinul nostru de la Sud.
  Acum câteva cuvinte asupra importanţei colonizării româneşti în această regiune.

 De la invaziunea turcilor în Europa, pe la finele secolului al XIV-lea, Dobrogea a fost tătară şi, în parte, turcească. Numai ostroave izolate de lipoveni, bulgari, români etc. mai trăiau întrʼo massă compactă turcească. După 1878, parte din populaţia musulmană a fugit, prin mohagiri, refugiaţi musulmani părăsind teritoriile cari nu mai aparţineau Semilunei. De la această dată, în locurile rămase vacante şi printr’o politică de presiune guvernamentală asupra dezarmaţilor proprietari turci rămaşi, Bulgaria a inaugurat în Cadrilater o politică de colonizare violentă. În fiecare noapte şi în fiecare zi, noui brazde se trăgeau în defavoarea deposedaţilor turci.
 În 1913, când noi am luat această provincie, procesul de colonizare bulgar nu era terminat. Numai astfel ne închipuim cum am găsit vechea formă de proprietate embaticară, zisă mirié, posesiune provizorie, usufruct al pământului, fără titlul de proprietate definitivă, de drept pământul fiind al sultanului, sub turci, al statului sub celelalte regimuri. Astfel, în Cadrilater erau la intrarea noastră ca stat suveran, 150.000 turci și 125.000 bulgari, tot afară de câteva mii de români, greci, armeni etc. Acordarea titlului definitiv cetăţenilor din Cadrilater, prin luarea unei treimi din pământul total de către statul român, era un act de cuminte prevedere politică și unul național în acelaș timp. Pământul liber printr’o împrejurare tragică a trebuit să revie macedo-românilor spre colonizare.

 Prin schimbul de populaţie dintre Grecia şi Turcia, prevăzut din tratatul de la Lausanne, aproape două milioane de greci au venit din Asia Mică în Grecia şi peste cinci sute de mii din aceștia s’au stabilit printre românii noştri (din Macedonia revenită Greciei prin Tratatul de la București, din 1913 – n.n.), împingându-i să se desțăreze. Acest proces n’a rămas fără efect asupra întregei Peninsule Balcanice. Fiecare stat balcanic avea pe refugiaţii săi, astfel încât până şi colibelele românilor nomazi din Rodopi au fost ocupate de autorităţile bulgare, dislocând pe ciobanii de acolo. Românii rămaşi fără cămin, supuşi unei atmosfere de infernală presiune şi opresiune străină, în Grecia şi în Bulgaria, conştiinţa lor naţională redeşteptată, au pornit spre patria lor sufletească, şi a sângelui lor, România Mare.

 Era firesc ca orice guvern român să se fi gândit a coloniza pe aceşti nenorociţi în Dobrogea de sud. Mediul balcanic, îndârjirea luptei dintre neamuri le aducea aminte de-acasă. Cu spiritul lor de iniţiativă extraordinar, cu voinţa lor îndârjită, cu tendinţa lor gospodărească, în câţiva ani de zile s’au adaptat unor împrejurări grele. Sate pur româneşti minunate au eşit ca din pământ, stârnind admiraţia lui Ion I.C. Brătianu şi tuturor acelora ce le-au vizitat.
 Sʼau cumpărat pământuri şi sʼau construit gospodării de peste o sută de milioane, cu banii aduşi sau agonisiţi de coloniştii macedo-români.

 Alte câteva mii de familii româneşti, aşteaptă în portul Salonicului ordinul de intrare în ţară – căci România, maidan deschis pentru toate naţiile pământului, nu acordă acces liber în propria lor ţară numai românilor – dornici şi aceştia să creeze un cămin şi să fie avantgarda românismului în Balcani. Elementul macedo-român constitue pentru neamul românesc una din rezervele sale cele mai considerabile, ca energie dârză, ca putere ofensivă sufletească de neînvins, ca spirit de disciplină naţională şi gospodărie neîntrecut.

 Pentru viitorul industriei şi, mai ales, a comerțului nostru în afară sunt de o valoare incomensurabilă. A persecuta acest element aci în ţară, e o crimă de les-naţionalitate, pe care o înfierăm împreună cu întreaga opinie publică românească. Datoria guvernelor asta să-i ajute, să-i organizeze pe macedo-români, iar nu să la pue bețe în roate în opera lor de colonizare românească în Cadrilater („Universul”, 14 octombrie 1929). Ion Foti
 

 
Mişcarea cooperatistă în Caliacra

 Mişcarea cooperatistă din judeţul Caliacra, născută din necesitatea locuitorilor, în special a coloniştilor, a luat o mare desvoltare, folosind la colonizarea şi româizarea ţinutului.

 N. Gavrilescu, directorul federalei „Cadrilaterul“, ne-a făcut unele comunicări importante în această direcţiune din care spicuim următoarele:
 În anii din urmă, în urma ajutoarelor date de cooperative s-au putut înjgheba cele trei sate de colonişti români: Petra, Voineşti şi Bazaurt, precum şi o bună parte din adăposturile coloniştilor români din judeţ. 
 În 1928, în timpul secetei sʼau împărţit cereale de milioane lei coloniştilor. Acelaş lucru s’a făcut în 1929. Deasemeni, federala a acordat credite de milioane, necesare construcţiilor de case ale coloniştilor. D. Gavrilescu, ne adaogă, că unica posibilitate pentru soluţionarea crizei din Caliacra este vânzarea în comun a grânelor prin cooperaţie.
 Și la Bazargic s’a sărbătorit ziua cooperatistă, cu acelaş alaiu ca şi în restul ţării.
Dimineaţa, la ora 11, s’a oficiat un Te-Deum la catedrală, după care părintele Dobrescu a
vorbit despre rostul zilei cooperatiste.

 Apoi, toţi cooperatorii s-au adunat în sala federalei, unde d. Răducu, preşedintele acestei instituţii, a descris împrejurările vitrege în care se abate cooperaţia din Cadrilater, datorită neîncrederii reciproce dintre locuitori, neîncredere născută din pismă politică. Cooperaţia este o conlucrare cinstită isvorâtă din nevoia de îmbunătăţire a soartei celor cari conlucrează.
D. Niculencu, prefectul judeţului, mulţumeşte d-lui Răducu pentru îndrumările ce dă cooperatorilor şi îl încurajează în mişcarea începută.
            După şedinţă, cooperatorii au plecat în excursie pe valea Batovei, la Ceatalar unde cu întreaga populaţie a satelor s’a ascultat la radio conferinţa d-lui Gusti despre „Spiritul Cooperaţiei”. Sărbătoarea s’a terminat pe malul mării, în pădurea de tei a satului Ceatalar.
Cu această ocazie, am putut constata activitatea rodnică întreprinsă de învăţătorii şi preoţii din Caliacra pentru desvoltarea cooperaţiei în Cadrilater. Mişcarea a luat fiinţă în 1925 şi până astăzi şi-a desăvârşit aproape în întregime opera ce şi-o fixase ca program („Universul”, 13 iulie 1930). V. Burlan
 
 Aniversarea zilei de naștere a reginei Maria, la Balcic

 Ziua de 29 octombrie, data nașterii reginei Maria, s’a sărbătorit, în localitate, cu deosebit fast.
 Dimineața, sʼa oficiat la catedrala „Sf. Gheorghe”, un tedeum, după care d. prof. Pamfil Niculescu, a rostit o cuvântare ocazională.
 La ora 10 jumătate, oficialitățile și publicul, în frunte cu muzica militară a Reg. 40 infant. Bazargic și o delegație a Regimentului 12 roșiori, cu d. col. Bolintineanu, s’au îndreptat către palatul regal, pentru a prezenta reginei urări și omagii.
  La ora 11,15 și-au făcut apariția regina Maria, arhiducele și arhiducesa Ileana cu micul arhiduce Ștefan.
 D. prefect Vas. Tipărescu, în numele județului, a oferit reginei Maria, din partea cetățenilor județului Caliacra, un colan antic din filigram și pietre; o broșă de aur cu pietre scumpe, un lanț de aur, montat în perle, cu un medalion, având pe о parte sculptată într’o piatră roșie о scenă mitologică; un port-țigaret din argint, un cadru de argint, lucrat în filigram pentru oglindă; о mamea (ciubuc) antic, încrustat cu aur, pentru narghilea; о cutiuță pentru bijuterii; о farfurie antică de porțelan.
 D. Nicolau, primarul orașului, a oferit deasemenea, reginei Maria, următoarele daruri: о tavă antică, orientală, gravată și cu inscripții turcești; о amuletă de argint; о coroană de sfânt, antică, de argint; о copertă de Evanghelie, din argint, un vas antic de porțelan japonez.
 În cuvinte calde, regina Maria a mulțumit pentru urările și darurile făcute („Adevěrul”, 3 noiembrie 1932).
 

 
Lucrările pentru punerea în valoare a Văii Batovei au început

 Valea Batovei, cunoscută şi sub numele de „Valea fără de iarnă“ din cauza climei aproape mediteraniană, de care se bucură, datorită apropierii mării şi dealurilor înalte şi în mare parte împădurite, care o adăpostesc dinspre Nord şi NE, se află situată aproape de frontiera noastră spre Bulgaria, la câţiva km. spre sud de Balcic.
 Ea ocupă o suprafaţă de circa 15.000 ha, având ca reşedinţă administrativă satul Teke, care împreună cu alte şase sate: Ecrene, Vânători, Gheiciler, Evecler, Alaclise şi Ceatalar formează comuna Teke, cu o populaţie de peste 5 mii locuitori, din care circa 2 mii sunt bulgari, 2.700 turci şi găgăuţi (turci de religie ortodoxă) şi aproape 300 români din regat sau aduşi din Macedonia, colonizaţi în ultimii 20 ani.
 Din cele 15.000 ha, mai mult de jumătate sunt cultivabile. Terenul din vale, de natură auvionară este de o mare rodnicie, iar cel situat pe ambele versante a fost cultivat în mare parte cu vii sub regimul turcesc, vii distruse apoi de filoxeră și care nu s’au mai reconstituit din cauza împrejurărilor politice nefavorabile.
 Specialiştii noştri au identificat în această regiune circa 1.500 ha teren excelent pentru cultura bumbacului, orezului şi legumelor de tot felul şi alte aproape 2.000 ha foarte prielnice pentru cultura plantelor aromatice şi insecticide (eucaliptum, isop, levenţică, trandafiri, iasomie, piretra ş.a.) a nucului, persicului, caisului, smochinului şi migdalului, dar cu deosebire a viţei de vie cu coacere târzie, producând un vin de calitate superioară. Statul posedă peste 7.000 ha de pădure în această regiune.
 Deoarece o bună parte din terenul situat pe vale (circa 700 ha) este mlăştinos şi paludic, ceea ce constitue o pierdere de producţie şi un permanent pericol de malarie pentru populaţie (374 cazuri în anul trecut), numeroşi fruntaşi localnici din satele Teke, Ecrene şi Ceatalar s-au organizat în vara anului trecut într’o Asociaţie agricolă, cu scopul de a pune în valoare atât acest teren cât şi întreaga regiune atât de favorabilă pentru culturile mai sus menţionate.

 La stăruinţa acestei organizaţii Academia de agricultură din Bucureşti a trimis imediat o echipă de 4 ingineri agronomi, specializaţi în lucrări de îmbunătăţiri funciare, sub conducerea d-lui ing. agronom I.M. Gheorghiu, care timp de aproape 2 luni a făcut în mod gratuit măsurătorile şi studiile pregătitoare pentru asanarea terenului mlăştinos, iar serviciul apelor din Ministerul Lucrărilor Publice a întocmit pe baza acestor lucrări proiectele de regularea râurilor Batova şi Ecrene pe o lungime de circa 5 km şi construirea unor baraje pentru stingerea torenţilor.
 Devizul acestor lucrări s’a întocmit pentru suma de 650.000 lei şi o bună parte din această sumă (500.000 lei) a fost asigurată prin contribuţia Ministerului Agriculturii, a Casei Autonome a Pădurilor, a Ministerului Lucrărilor Publice şi a Prefecturii judeţului Caliacra.
 În curs de execuţie este astăzi şi aplicarea comasării proprietăţilor din această regiune, o lucrare îndelung aşteptată pentru a da putinţa locuitorilor să-şi cultive în mod raţional nouile loturi după un plan bine chibzuit.

 Adăugăm că în această regiune se află şi cunoscuta localitate balneară Ecrene, cu minunata ei plajă de aproape 6 km lungime, cât şi terenul de la Lucia în suprafaţă de circa 300 ha pe versantul stâng al Batovei, la 7 km spre sud de Balcic, a cărei situaţie este din toate punctele de vedere favorabilă pentru crearea în scurtă vreme a unei staţiuni maritime de primul rang în strânsă legătură cu oraşul Balcic.

 Altă localitate de mare viitor, ca staţiune climaterică, este si satul Ceatalar, situat la 15 km în sus pe cursul Batovei într’o regiune accidentată şi adăpostită din toate părţile de păduri întinse. Aci apa îngheaţă numai rare ori în timpul iernei şi zăpada nu ţine mai mult de câteva ore. Este o localitate cu totul prielnică pentru sanatorii de convalescenţi şi apropierea de Bazargic (circa 20 km) o face uşor accesibilă în tot timpul anului („Universul”, 28 august 1933). Const. I. Ciulei, inginer agronom, Preşedintele asociaţiei agricole „Valea Batovei”
 
Cavarna. Serbare

 Zilele trecute, asociaţia culturală bulgară din localitate, de sub preşedenţia d-lui Iordan Makalinsky, fost deputat, a serbat ziua de Chiril şi Metodiu (sărbătoare culturală naţională bulgară).
 Dimineaţa, la ora 9, s-a oficiat slujba religioasă la biserica „Sf. Maria”, de preoţii Gh. Sorescu, Ion Şerban şi Tiţoi, preotul bulgar din comuna Șabla.

 După slujba religioasă, la şcoala particulară bulgară s-a făcut sfinţirea apei de aceiaşi preoţi în sobor, în prezenţa corpului didactic, autorităţilor şi populaţiei bulgare. Răspunsurile au fost date de corul asociaţiei culturale, sub conducerea d-lui profesor de muzică Drăgan Gocef.

 Corul Gocef a ţinut o cuvântare în limba bulgară, în care a arătat însemnătatea acestei zile în istoria culturală bulgară. Copiii şcoalei particulare bulgare şi ai gimnaziului au recitat poezii româneşti şi bulgăreşti. Corul a intonat diferite cântece bulgăreşti. Apoi, mulţimea s’a dus în procesiune la grădina publică, unde s’a încins o horă.
 După amiazi, hora a continuat tot la grădina publică, iar corul asociaţiei a distrat publicul până seara la ora 8. În saloanele clubului intim a avut loc o petrecere, care a ţinut până în zorii zilei („Dimineaţa”, 19 mai 1936).



 
Manifestări iredentiste în Cadrilater

 Manifestări iredentiste în Cadrilater se înregistrează aproape zilnic. Astfel, suntem informaţi că acum câteva zile un grup de 18 sportivi bulgari, aparţinând clubului „Gloria”, din Bazargic, a făcut o deplasare spre a susţine un match de foot-ball cu echipa bulgărească din com. Curtbunar.
 La intrarea în această comună sportivii bulgari au cântat marşul naţional bulgar şi alte cântece de ale lor. Acelaş lucru l-au făcut şi după terminarea matchului. Amândouă echipele au intrat într-una din cârciumele satului, unde au continuat concertul revoluţionar.
 Alt caz, care a indignat întreaga populaţie a com Popina (Durostor), majoritatea formată azi, din colonişti români, vine din partea preotului şi dascălului din sat, amândoi de origină bulgară.
 Cu toate intervenţiile şi reclamaţiile coloniştilor români, preotul bulgar, salariat al statului român, slujeşte în biserică numai în limba sa de origină. Din această cauză, în rândul
populaţiei româneşti domneşte o vie agitaţie. Ca urmare a acestei propagande, este faptul că în ultimul an mai mulţi tineri din satele bulgăreşti au părăsit ţara şi au trecut fraudulos în Bulgaria, unde emisarii acestei ţări le promiseseră ocupaţii sigure şi bine retribuite.
            Ajunşi acolo, ei au fost însă lăsaţi în plata Domnului, umblând fără nici un rost prin satele şi oraşele din Bulgaria. Din cauza foamei, ei au început să revină în România. Fiind prinşi de grănicerii români au fost trimişi în judecata consiliului de război. Până acum au fost prinşi peste 30 de tineri, cari au trecut fraudulos graniţa în Bulgaria şi apoi din nou în România („Universul”, 7 august 1936).
 
Luptă crâncenă între colonişti şi comitagii într’un sat de lângă Silistra

Numeroşi răniţi de ambele tabere. -Banda încercuită in pădurea Caracuz.
-Capturarea ei iminentă

  Azi noapte, pe la orele 12, o bandă de comitagii compusă din 7-8 indivizi bine înarmaţi, au pătruns în satul Turcuşui (Durostor) şi apoi în curtea locuitorului Niculae Barbă, fost preşedinte al Camerei de Comerţ din Silistra. Simţind intrarea bandiţilor, acesta a tras câteva focuri de armă asupra lor, ceea ce a alarmat tot satul şi jandarmii cari au sărit în ajutorul locuitorului. O luptă, pe viaţă şi pe moarte s’a angajat apoi între comitagii de o parte şi jandarmi şi colonişti de altă parte. După o luptă de câteva ore, în care timp comitagii se retrăgeau trăgând asupra urmăritorilor numeroase focuri de armă, în zorii zilei lupta s’a soldat cu rănirea caporalului jandarm Gh. Cotlep, precum şi a locuitorilor Gh. Barbă, Hristu Barbă şi un altul al cărui nume ne scapă.

 Bandiţii, cu tot focul intens al jandarmilor şi locuitorilor, au reuşit să se refugieze în pădurea Caracuz, unde se speră că vor fi prinşi întrucât întreaga pădure a fost încercuită cu puternice cordoane de jandarmi. Pe urma retragerii comitagiilor s’au observat dâre mari de sânge, ceea ce face să se creadă că şi în rândurile lor sunt răniţi.

 La faţa locului a sosit d. maior Dinescu, comandantul legiunii de jandarmi, însoţit de d. căp. Muşetescu, cari fac cercetări secondați fiind de un pluton de soldați din Regimentul 36 infanterie.
  S-au operat câteva arestări („România”, 10 noiembrie 1938).
 

 
Realizări româneşti în jud. Caliacra. Înfăptuirile Camerei de Comerţ din Bazargic

  Acum 10 ani, satul I.G. Duca [fost Casim; azi – General Toșevo] nu avea decât 279 locuitori, iar viaţa lui „economică” se mărginea la 2 băcănii, 3 cârciumi, 2 cafenele şi o moară.
 După datele oficiale, arătate duminică de d. Ion I. Bărbulescu, preşed. Camerei de Comerţ Bazargic, cu prilejul inaugurării noului local al oborului de cereale din acel sat, înfiinţat acolo de Camera de Comerţ în anul 1929, satul I.G. Duca, datorită conducătorilor acestei instituţiuni, s’a transformat într’un mare centru comercial. Astăzi acest sat de coloniști numără 1.575 suflete, având 8 băcănii, două depozite de cherestea, un depozit de petrol, 3 magazine de manufactură, un magazin cu articole de fierărie, 3 măcelării, o fabrică de cărămidă, o farmacie, un restaurant, 4 cârciumi, o fabrică de ape gazoase, un depozit de vinuri, o presă de ulei, 2 brutării, 3 frizerii, ateliere de croitorie, tâmplărie, cojocărie, ferărie etc. precum şi magazii de cereale cu o capacitate de peste 500 vagoane.
 Satul, astăzi reşedinţă de plasă, cu multe clădiri mari şi frumoase, cu etaj, are judecătorie, dispensar medical, un frumos local de şcoală, agenţie poştală, localuri noui de primărie, pretură etc.
 După o muncă rodnică, satul I.G. Duca (fost Casim), a devenit de nerecunoscut. Străduinţele foştilor conducători ai judeţului şi ai Camerei de Comerţ Bazargic, au fost încununate de isbândă românească („Universul”, 18 noiembrie 1938).
 

 
Reînvierea datinilor strămoşeşti în Cadrilater

 Dintre toate instituţiile de Stat din Cadrilater, şcoala românească de la sate şi oraşe activează intens pentru românizarea acestui colţ de ţară, întregul corp didactic primar şi secundar, anul acesta a depus o serioasă muncă pentru reînvierea frumoaselor datini româneşti, prin serbări şcolare şi orice manifestaţii cultural-naţionale.
 De la 1913 până anul acesta pare că n’au mai fost astfel de serbări româneşti. În ajunul Anului Nou, şcoala primară mixtă nr. 1, în cadrul Căminului cultural „Oct. Goga” a dat în sala de spectacole a şcoalei o frumoasă serbare a datinelor.
 Au luat parte autorităţile, corpul didactic primar, secundar şi numeros public. Serbarea a început cu „Imnul Regal”, cântat de corul Căminului sub conducerea d-lui învăţător Broj.
D.M.F. Glonţescu directorul şcoalei primare nr. 1, a vorbit despre însemnătatea datinelor româneşti şi creştineşti, scoţând în evidenţă marea dragoste de care simt pătrunşi M.S. Regele şi Marele Voevod Mihai, pentru credinţa strămoşească. Publicul a ovaţionat îndelung pe Suveran.
 Au urmat recitări, dialoguri, cântece de stea, colinde etc., frumos executate de străjeri şi elevi sub conducerea învăţătorului Blaj. S-au remarcat frumuseţea jocurilor naţionale româneşti, tablourile alegorice executate de elevele şcoalei sub conducerea d-nei învăţătoare Virginia Blaj. Succesul desăvârşit al serbării l-a adus piesa „De sărbători”, cu obiceiuri şi datini româneşti, atât prin costume cât şi prin executarea rolurilor.
 La urmă s’au împărţit darurile la 20 elevi săraci cărora li s’a dat încălţăminte cumpărată cu 1.500 lei daţi de Soc. „Crucea Roşie” subfiliala locală, plus 250 lei din donaţii, iar celorlalţi elevi, li s-au dat cadouri.
 La orele 3, tradiţionalul cortegiu de pluguşor, format din 12 boi înjugaţi la pluguri pe câte 2 roate cu 12 oameni înaintaşi şi pocnitori din bice, au pornit pe la casele oamenilor să tragă brazda cea nouă în care să semene credinţa în mai bine pentru un nou an.
Toată populaţia oraşului a ieşit întru întâmpinarea pluguşorului cu multă bucurie.
 Reînvierea frumoaselor datina româneşti, aici în Cadrilater a produs cea mai frumoasă impresie („Universul”, 10 ianuarie 1939).
 
Bazargicul de eri și de azi. Trecutul istoric al orașului

 Secole întregi, el a purtat numele de „Hagi-oglu Pazargic”, adică „târguşorul lui Hagi-oglu”, până când bulgarii i l-au schimbat spre sfârșitul secolului trecut în acel de „Dobrici”, spre a reînvia în anul 1913 sub vechiul nume „Bazargic”.
 La întemeerea oraşului, locuitorii întrebuinţau apă amară de la fântâni. Derviş Memet Paşa, comandantul militar al oraşului, plătea 40.000 piaştri pe an, spre a aduce ienicerilor apă bună de băut, din satele apropiate. Spre a scăpa de această calamitate, cârmuitorul oraşului, anume Ibraim Aga, a cheltuit 70.000 piaştri pentru lucrările de aducerea apei în oraş, de la o depărtare de două „conace”. Apa a fost adusă prin tuburi de pământ ars. (Notăm că aceste tuburi având o vechime de peste 400 ani, durează şi astăzi. Multe au fost însă înlocuite.) La cele 9 ceşmele făcute în oraş, apa curgea zi şi noapte au atâta abundenţă, încât transformase mahalalele în băltoace şi noroaie. 

 Grâul şi mierea – pe care locuitorii o amestecau în apa de băut – erau foarte renumite prin calitatea lor. Tolbele pentru săgeţi, lucrate din piele, brodate cu fir şi în toată împărăţia musulmană. O tolbă din acestea costa 100 piaştri.
  În anul 1913, la anexarea Cadrilaterului, Bazargicul – pe atunci Dobrici – era reşedinţă de plasă, cu o populaţie de 18.000 suflete, turci şi bulgari.

 Străzile principale erau foarte prost întreţinute, pline de gropi. De celelalte, nici nu mai vorbim. Linia ferată Varna-Dobrici, construită în anul 1910, nu îi dăduse oraşului importanţa comercială aşteptată. Principala schelă pentru exportul cerealelor, continua a fi portul Balcicului, care deşi nu era înzestrat cu lucrări moderne, continuă a deţine locul al doilea, după Varna, în exportul de cereale al statului bulgar.

 Caracteristica oraşului era in vitrinele şi firmele magazinelor. O vitrină era formată din 20-40 ochiuri de geam. Dacă se spărgea unul, paguba era neînsemnată. Firmele magazinelor, erau dintr’o bucată de carton alb, de 10 cm lăţime şi 30 cm lungime, aşezate în interiorul prăvălei, la geam. Un singur magazin, din centrul oraşului, avea firmă de tablă. Dar şi aceasta era păstrată în interiorul prăvălie, ca să nu se strice.

 Astăzi Bazargiciul are o populaţie de 34.000 locuitori, adică aproape dublul acelei din anul 1913. Linia ferată Bazargic-Constanţa, construită în anul 1914, a dat comerţului de cereale un avânt foarte mare. Străzile principale pavate cu piatră publică, iar celelalte împietruite până în apropierea periferiei, arată grija pe care au depus-o edilii oraşului pentru înfrumuseţarea lui. În locul caselor de tip turcesc, se construesc mereu locuinţe moderne, cu mai multe etaje. Magazine cu vitrine uriaşe şi expoziţii în galantare, au făcut oraşul de nerecunoscut în cei 25 anii de stăpânire românească.

  Acum se continuă desăvârşirea lucrărilor în palatul administrativ, clădire uriaşă cu 130 camere, care va cuprinde prefectura, tribunalul şi alte instituţiuni. Oraşul e luminat cu electricitate de anul trecut. Actualul primar al oraşului dl avocat Ion D. Georgescu se strădueşte a rezolva cea mai grea problemă a oraşului: aducerea apei potabile, lucrare care va costa circa 50 milioane lei. Într’un cuvânt Bazargicul îşi continuă drumul cu paşi mari, pe calea modernizării şi civilizaţiei („Universul”, 10 ianuarie 1939). Ion Th. Jereghie 
 

 
 
Simțământul de solidaritate al populației dobrogene

Frontul Renașterii Naționale într’o măreață adunare la Silistra a primit mărturisirile de credință și loialitate ale minorităților bulgare și musulmane
 Duminica sʼa desfășurat la Silistra, solemnitatea depunerii jurământului membrilor sfatului F.R.N., al județului Durostor și al sfatului orășenesc. Dobrogenii au participat la această adunare a Frontului Renașterii Naționale într-un număr impresionant, ceea ce dovedește deplina lor încadrare în acest organism politic. Participarea elementului românesc băștinaș, ca și prezența minorităților etnice dobrogene, arată cu prisosință desăvârșita înțelegere care domnește în sânul populației majoritare și minoritare din această provincie.
 La orele 11, d. ministru dr. Petre Topa, președintele organizației F.R.N. a județului Durostor, împreună cu oficialitățile orașului a întâmpinat pe demnitarii Frontului Renașterii Naționale, d-nii Victor Moldovanu, secretarul F.R.N., M. Ralea ministrul muncii, N.D. Cernățeanu, Horia Grigorescu subsecretar de stat la interne și d. gen. Petre Georgescu, comandantul gărzilor naționale.
 După depunerea legământului de ministru dr. Petre Topa, președintele F.R.N. al organizației Durostor, adresându-se miilor de cetățeni, le-a spus:
 Ați depus astăzi jurământul de credință față de Rege și Țară, legându-vă ca sub nouăle așezări să fiți strâns uniți, să luptați și să muriți pentru apărarea hotarelor.

 Frontul Renașterii Naționale, singurul partid politic ce există astăzi în țară, este organismul care a reușit să armonizeze și să înfrățească pe toți locuitorii țării, fără dosebire de credință și graiu, în cadrul acesteia, organizația noastră, a Durostorului, trebue să aducă dovada vie că aici există un suflet românesc, trăiește un soldat român și o credință nestrămutată în viitorul neamului. Suntem de altfel aici, în vechea țară a lui Mircea Voevod. Aici au fost adușii românii de pretutindeni. Ce osebire au venit însă, după războiul de întregire, românii macedoneni. În Balcani, în leagănul lor, au dat dovadă că au știut să-și apere graiul și credința, sub scutul bisericii și al școlii. Vor face-o la fel și aici – unde știu că au un Rege – Domn al tuturor românilor și simbol al unității naționale.   

            În numele minorității bulgare. D. av. Iordan Leffcerof, președintele comunității bulgare din jud. Durostor a spus:
           

   În numele populației musulmane. În numele populației musulmane a luat cuvântul muftiul Sadîc Ibraim, care a spus următoarele:
 Folosesc această măreață adunare a frontului ca, în calitatea mea de muftiu al acestui județ, să declar că populațiunea musulmană, consecventă tradițiilor și chemării noastre sufletești, este încadrată în acest mare organism politic și este strâns unită in jurul M.S. Regelui. Or, unde poate fi patria noastră altundeva, decât aci unde drapelul țării, simbolul unirii tuturor plaiurilor românești, își îmbină umbra cu silueta moscheiei, simbol al credințelor noastre sfinte?” („Neamul românesc”, 23 mai 1940).
 

 
Tratativele române-bulgare

 Mi-am amintit de un răspuns dat de împăratul Wilhelm al II-lea ministrului Kinderlen Waechter: „Tot vorbind de pace, când trebue şi când nu trebue, s’a creat de 43 de ani încoace între oamenii conducători ai Statelor, o mentalitate de eunuci”.
 Există un pasivism în politica externă care poate moleşi sufletul unui popor, îi poate adormi sentimentul obligaţiilor naţionale şi familiariza cu un oportunism ce în faţa unor dramatice alternative s’ar găsi neputincios. Este adevărat că am fost intoxicaţi de o politică externă excesiv de prudentă, împăciuitoare până la abdicare, creând o mentalitate pasivă. Mai bine de un deceniu unica grijă a fost de a culege certificate de bună purtare pe care să le prezentăm la Geneva, dovedind buna noastră purtare faţă de minorităţi. Dar nimeni nu s’a gândit să ceară o reciprocitate în tratamentul minorităţilor şi pentru elementul românesc.

 S’au desfiinţat şcoli româneşti în Balcani, liceul din Bitolia, cu o vechime de optzeci de ani a fost închis şi nu s’a protestat. Socoteam că orice atenţie dată elementului românesc din Balcani ar putea să dea politicei noastre un aspect imperialist şi cea mai bună garanţie a sincerităţii intenţiilor noastre pacifice nu era decât să părăsim, să lăsăm fără apărare elementul românesc din Balcani. Acolo unde, România mică avusese o politică de curajoasă ocrotire a elementului românesc, izbutind să obţină dreptul de a întreţine şcoli şi biserici, România mare a afirmat politica abdicărilor, politica prudenţelor, fiindcă la ministerul de externe se gândea cu o mentalitate de eunuci.

 Şi nimeni să nu-şi închipue că se poate încheia o epocă fără să se facă şi socotelile, precizându-se partea de bine şi de rău a fiecăruia. Evenimentele spulberă iluziile moleşitoare, biciuesc energia românească, redau conştiinţii naţionale tresăririle bărbăteşti, adică ne regăsim în ceia ce a dat odinioară cadenţele izbândirilor de eri.

 Începem – în linia recomandărilor de la Salzburg şi Roma – tratative cu Bulgaria pentru a lichida toate obiecţiunile vecinilor noştri, obiecţiuni ce ar putea să tulbure sforţările unei politici de definitivare a păcii în Sud-estul Europei. Nu suntem împotriva oricărei acţiuni de limpezire a raporturilor noastre cu vecinii, dar cerem ca aceste încercări să aibă un caracter de obiectivitate, examinându-se în totalitatea lor temeiurile unor drepturi. Schimb de populaţii, rectificări într-o nouă potrivire a liniei de frontieră, dar la aceste operaţiuni să se purceadă cu participarea, cu asistenţa întregei naţiuni.

            În toată Dobrogea – judeţele Tulcea, Constanţa, Durostor şi Caliacra – la o populaţie de 751.225 inşi sunt 188.677 bulgari, dintre care 66.044 în Durostor din 190.220 de suflete şi 70.707 în Caliacra din 145.758 suflete. Aceste cifre corespund cu cele date de profesorul bulgar Ischirkoff din Sofia, care socotea pentru Durostor şi Caliacra 134.731 de suflete bulgare.
 Câţi români sunt în Bulgaria? Numai în jurul Vidinului şi în lungul malului drept al Timocului sunt 45 de sate curat româneşti, dintre care unele ca Bregova numără 7.000 de locuitori.

În 1923 d. Emanoil Bucuţa publica Românii dintre Vidin şi Timoc cu un adaus de documente, folklor, glosar, fotografii hărţi, o carte de însemnări făcute cu o migăloasă grijă de a păstra cea mai obiectivă prezentare a acestui colţ ignorat de viaţă românească în Bulgaria, lucrarea a interesat un cerc restrâns, dar nu a izbutit să fecundeze atenţia ministerului nostru de externe, departament al prudenţelor şi al uitărilor româneşti.

 E drept că sate şi aşezări româneşti sunt resfirate şi în alte părţi ale Bulgariei pe lângă Plevna, în Macedonia bulgară şi chiar în preajma Sofiei. După unele date ce mi-au fost încredinţate de nişte studenţi macedoneni, cifra românilor existenţi în Bulgaria ar fi cam 225.000 de suflete, şi oricâte rectificări i s’ar aduce acestei statistici nu poate să scadă sub cifra de 188.677 câţi bulgari sunt în cele patru judeţe ale Dobrogei şi în orice caz depăşeşte cu mult cifra de 136.751 câţi sunt în Durostor şi Caliacra.

 Fără îndoială că vine în favoarea Bulgariei, faptul că bulgarii din Durostor şi Caliacra sunt aşezaţi în vecinătatea imediată a frontierii iar românii sunt sau risipiţi în sate izolate în masa bulgară sau strânşi compact tocmai la frontiera Iugoslaviei între Timoc, Vidin şi Dunăre.
În tratativele care se vor începe să nu se pună în desbatere numai situaţia în judeţele Durostor şi Caliacra în care la 335.978 bulgarii reprezintă 136.751 de suflete, ci să se pună în desbatere raportul numeric între românii aflaţi în Bulgaria şi bulgarii aflaţi în România. Numai când se va discuta în totalitatea ei problema, cu o desăvârşită obiectivitate se poate ajunge la realizarea acelei normalizări nu numai de raporturi politice, dar şi sufleteşti între Bulgaria şi România

 Au existat aceste raporturi într’un trecut apropiat, când România era refugiul patrioţilor bulgari ce lucrau să creeze Statul [Bulgar] de azi. La sfârşitul conferinţii de pace din august 1913, cu prilejul banchetului oferit de municipalitatea Bucureştilor, primul plenipotenţiar bulgar d. Tontcheff într’un discurs a evocat acest trecut de ospitalitate. „Ştim cu toţii, cum ştie întreaga Naţie bulgară, că Bucureştii a fost, în timpul când nu exista încă Bulgaria, refugiul tuturor celor cari lucrau s’o creeze.

 Marii muncitori ai gândirii noastre naţionale şi ai renaşterii au aflat aici nu numai reconfortul necesar exilului lor, dar şi un ajutor desinteresat şi nobil susţinând opera lor de emancipare, căci Bucureştii reprezenta încă la acea dată libertatea în Balcani”.
 Dar spre a regăsi acest climat al colaborării între două naţiuni, se impune ca tratativele să fie sub egida dreptăţii şi în cadrul celei mai impecabile obiectivităţi.

 Şi punctul de plecare nu poate fi decât realităţile corect prezentate, pentru a nu ajunge la o judecată strâmbă („Curentul”, 6 august 1940). Pamfil Șeicaru.
(Fragment dintr-un material – fără ilustrații – apărut în revista constănțeană „Agora”. Trimestrial de cultură și dialog interdisciplinar, XXI, nr. 89-90, mai 2023: 3-5.)
 
 Citește și: Corifei ai românismului 140 ani de la nașterea lui Pantelimon Halippa, „apostol” și „tribun” al Basarabiei secolului XX