120 ani de la moartea lui Apostol Mărgărit, „titanul redeșteptarei naționale a aromânilor”, membru corespondent al Academiei Române

 
Apostol Mărgărit (1832-1903), „misionarul de fier al culturii noastre în Balcani” – „Apostol veritabil al şcoalei şi ideii româneşti în Balcani”

În suita personalităților vlahe din arealul balcanic al Imperiului otoman – și care s-au identificat/și-au asumat naționalitatea română (și nu cea elenă, cum au făcut – în constrângerile etno-politico-istorice date – majoritatea urmașilor Romanității Balcanice) –, printre cele mai reprezentative s-a numărat, în a două jumătate a Secolului Naționalităților, și institutorul Apostol Mărgărit.

Referindu-se la problematica românismului balcanic, N. Iorga releva, cu multă îndreptățire, că „chestia macedoneană ar fi dormit multă vreme fără Apostol Mărgărit. Cu însuşirile şi defectele sale, acest ager şi îndrăzneţ aromân ştiu să capete şi încrederea Guvernului din Bucureşti şi a cercurilor din Constantinopol, şi în ramura învăţământului el făcu ceva”, subliniind și că el fiind „inspectorul atotputernic al școlilor românești din Macedonia, reprezentantul politic neoficial și omul de încredere al guvernului român (...) un om de ispravă răsăritean, cum e călăuzul unei caravane, păzitorul vieții unui sultan, apărătorul unei măriri amenințate, uneltitorul sau potolitorul unei răscoale”.

În re-memorările de mai jos, cetitorul poate lua cunoștință – alături de relatările de epocă, una fiind o mărturie publicistică în dialect – de substanța aprecierilor dr. Simion Țovaru (1900-1974) asupra personalității lui Apostol Mărgărit; respectiv, de observațiile și conotațiile, puțin cunoscute și ele – circumstanțiate istoricește – ale publicistului, scriitorului în limba literară și în dialect și omului politic Nicolae Bațaria/Batzaria (1874-1952).
 

Luni, 6 octombrie [1903], a încetat din viață în orașul Bitolia (Monastir) din Macedonia Apostol Mărgărit, fostul inspector al școalelor macedo-române.

Apostol Mărgărit s-a născut la 1834 în orășelul Avdela (Abela) din Macedonia dintr’o familie care pe vremuri a fost conducătoarea acelei comune, fiind doui unchi de ai repausatului primari. Studiile și le-a făcut la Ianina. Mărgărit a funcționat mai întâi ca învățător de limba greacă în comuna bulgărească Gorențî, după aceea în comuna sa natală și mai târziu în orășelul Clisura. În anul 1860 Mărgărit a voit să deschidă o școală românească în Clisura, dar certându-se cu mai mulți notabili ai comunei, el a plecat la Craiova tocmai când la București se lucra cu activitate pentru răspândirea adevăratei lumini pe la vetrele românilor din Turcia. În anul 1868 Mărgărit a fost trimis ca luminător al poporului în Abela. Trecând la Clisura înființa împreună cu Tuliu Tacit o școală românească.

După gloriosul războiu de la1877/78, pe la 1880, Apostol Mărgărit fu numit inspector al școalelor române din Macedonia.

În anul 1898 Mărgărit a fost trecut la pensie. Pentru scrierile sale Apostol Mărgărit a fost numit membru [corespondent: 3 aprilie 1889] al Academiei române. El a avut mulți dușmani, dovadă că în mai multe rânduri era să devină victima unor atentate („Universul”, 17 octombrie 1903).

În ḑiua de 6 octombrie lunĭ, pe la orele 11 séra, marele luptător aromân Apostol Mărgărit ’şĭ deade suflitlu tu mănile a Hristoluĭ. Ļiertatlu era din comuna curat românéscă Avdela (Abela). El s’născu în august 1832 în comuna Blaţa, iu avea armasă açea véră părinţiļĭ a luĭ, câ nu putură să ésă tu munte, fiind-că loclu era mintit. S’trage din familia di celnicĭ al Cundusteriŭ. Pâpânļi a luĭ avea multe oĭ şi mărĭ cărăvăñĭ, trî care causă era băgaţĭ şi ca başĭ-chiragiĭ, lucru çe era tu mare onóre atumcea.


Tatăl al Apostol, care s’acļima Margarit, era un om multu deşteptu; avea multă tréçire pi ningă huchiumeţĭ (autorităţĭ) şi şcia să stimeze înviţatura. Tri açea pitricu pi hiļiu-su Apostol nica di cu ḿic la sculie. Maĭ ântăĭ ’nviţă tu hóra Abela şi la Zarcu iu s’duçea érna. Apoĭ Sacişte, ş’ma napoĭ la gimnasiul grecesc di Ianina, iu fu di naĭ bunļi elevĭ. După çe termină gimnasiul fu numit ca dascăl Gorinţa, iu înviţă ahăt muşat pri ficiorĭ, că vĕḑêndaluĭ la finele anuluĭ arhiereul din Castoria resultatele strălucite obţinute, a spus că e pĕcat ca un ahtare om să armână tru una  ahtare ḿică hóră. Tr’aistă, avḑênda-luĭ clisureniĭ di aiste frumóse resultate, îşĭ băgară tute puterile să’l aducă Clisura. Açia agiumse trî puţîn s’hibă unlu di naĭ avḑiţļĭ ómeñĭ, di la care s’întriba tută Clisura la içido lucru.

Nu va vêrnă ḑîcă, că ună minte ahăt diştéptă nu putea s’nu s’minduéscă la înṽiérea limbeļeĭ çe u sbura tu familie. Di açea ş’ca dascăl grec çe era tute lecţiile lî le explica elevilor pri dulçea limbă di mumă, şi aistă este causa trî care ficiorļi de la sculia luĭ ḿergeaŭ ahăt ghine. Arhiereul grec aflând di aistă çe făçea Ap. Mărgărit, nu-ļĭ pâru ghine ’şĭ căḑu pri minduire, că aest lucru vrea s’facă că aromânļi să-şĭ cunóscă naţia lor, vetea lor; vrea caftă ma napoĭ să-şĭ învéţă şi limba lor di nascere. Dacă se deştépta toţĭ aromânļĭ atumcea năşĭ vrea s’arămănă maşĭ cu cârja (pateriţa) tu mână, că tută lumea scie că greçĭ nu s’află tru Macedonie, şi açelor çe le ḑîc năşĭ greçĭ nu sunt de cât curaţĭ românĭ. Tr’aest lucru înçepură s’ļi bagă chediçĭ. În açel timp Ap. Mărgărit, ducêndu-se în România tră ună moştenire a unuĭ, feçe cunóscere cu maĭ mărļi patrioţĭ românĭ, çe începură s’minduéscă la fraţļi a lor din Turcia. Atunçea şi spuse năs la çe ’l tragea dorlu şi fu pitricut ca dascăl aromân, întăĭ Abela şi apoĭ Clisura, iu feţe ahăt mare progres, încăt numa a luĭ agiumse departe. Aluĭ şi a regretateĭ sale fiice, eroina Evantia, se datoresce luarea la Clisura a Bisericeĭ Sf. Nicolae şi a şcóleĭ comunale.

Ta să spunem tut çe lucră năs tu açeļĭ añĭ, nu s’póte că lipsésce s’umplem cărţĭ întregĭ.

Ma el era născut tră lucrurĭ ma mărĭ şi tr’açea la 1878, guvernul român cunoscênd mare luĭ dişteptăciune şi capacitate, îl numi Inspector al şcólelor româneştĭ din Imperiul Otoman. În acest post el a escelat ahăt ca român cât şi ca conducĕtor.


Cu tute că eraŭ discļise sculiĭ românescĭ până atuncea, cu tute aiste nu se scie çe bană vrea s’aibă năse, daca nu se găsia un om ca Ap. Mărgărit, care cu ună inimă, şi cu un curaj di un adevĕrat eroŭ, sciu şi curăţă calea açea plină di schinĭ a chestieĭ românescĭ. Afară di aistă, ş’lipsea ca augustul nostru guvern si-’s luḿinéḑă ghine că chestia românéască, diparte ca s’hibă periculósă trî năs, cum o descriaŭ călugarļi greçĭ, din contra era folositóre. Şi aestă luminare nu u putea façe di cât un om di inimă şi di mintea al Mărgărit. Ca s’ajungă la est scop el n’alăsă vĕrnă cale nebătută. Aşi că n’alăsă niviḑută niçĭ ună hóră românéscă, iu s’nu s’ducă tra s’arespandéscă muşata luĭ misiune: diştiptarea românismuluĭ. Ş’cu tute că cât scăpă di mórte Ianina, cu tute că fu pliguit arĕŭ Bitule şi Sărună, el nu s’déde napoĭ vĕrnă óră, çi asculta bóçea al Dumniḑă care ļi spunea: mergĭ ’nainte! Ca om deştept el înviţa să scrie şi să sburască mult muşat limba francesă, tu care limbă publică o serie de articole de çea maĭ mare valóre pentru naţie, în fóia din Constantinopol „Courrier d’Orient”. Apoĭ făcu să apară o serie de broşurĭ anonime ca: Les Valaques du Pinde, les Grecs et les Roumains de l’Empire Ottoman şi alte multe articole prin jurnale străine, prin care căuta să scótă la ivélă, aḑĭ netăgăduita existenţă a elementuluĭ românesc din Turcia. Pentru aceste merite Academia Română îl numi ca membru corespondent al eĭ.

Pentru marile luĭ fapte ahăt guvernul nostru, cât şi cel românesc i-aŭ dat maĭ multe semne.
Aprópe întréga nóstră chestie, putem s’ḑîçem că are thiméļile de la est mare părinte a ļeĭ, a cuĭ nu-ļĭ fu ḿilă niçĭ tră si-şĭ vérsă sângele ti năsă. Aşi Liceul, Şcóla Normală de Fete di Bitule, Gimnasiul din Ianina, Gimnasiul din Berat, cum şi maĭ tute şcólele primare din imperiŭ, datoresc înfiinţarea lor lucruluĭ nicurmat al Apostol Mărgărit.

Trî aistă viḑum, că la mórtea luĭ, aromânļi alăgară di tute părţile tră s’védă pentru çea din urmă óră pri açel çe li are faptă ahâte ghineţĭ, şi care lĕ înălţa numa lor ahât sus; iar noĭ stăm jiliţĭ că chirdum cu nâs açel maĭ valoros membru al nostru, trî acuĭ memorie închinăm astă-ḑĭ ună bună parte din revista nóstră (Redacţia. „Lumina”, octombrie 1903).

Moartea regretatului nostru inspector a fost tocmai la timp. Înmormîntarea lui a fost o manifestaţie splendidă a neamului nostru tocmai în aceste împrejurări cînd chestiunea balcanică este la ordinea zilei.

Să povestesc la rînd, ce s’a petrecut cu înmormîntarea Mărgăritului nostru. Se hotărîse ca dînsa să se facă cu deosebită pompă. Îmi vine a crede că această hotărîre ar fi venit chiar de sus, de oare-ce guvernul român a acordat cheltuelile de înmormîntare, iar d. ministru al cultelor şi al instrucţiunei a ordonat să se depună în numele ministerului său o splendidă coroană. S’ au cheltuit 3.000 de franci.

Înmormîntarea s’ a amînat cu o săptămînă, fiind-că delegaţiunile şcolare şi comunale după chemările, ce s’ au trimis prin poştă şi telegraf, nu puteau să sosească în două trei zile şi mai ales, fiind-că n’avem cimitirul nostru. Arhiereul grec primia să fie îngropat în cimitirul său, dar cu condiţia să nu se citească nimic în limba română şi ca inscripţia de pe peatra funerară să nu fie de cît tot în aceiaşi blestemată limbă. Pe de altă parte arhiereul bulgar primia să fie înmormîntat la cimitirul bulgar de preoţii români şi ca inscripţia de pe placa mormîntului să fie în româneşte, dar nici această bună-voinţă nu venea la socoteală, în împrejurările de astă-zi mai ales. Ce e drept, comunităţile bulgăreşti în tot-d’auna s’au arătat bine-voitoare faţă de noi. Multe cununii, botezuri şi înmormîntări d’ale noastre au primit să se facă în limba noastră, ceea-ce vlădicii fanarioţi cu nici un preţ nu primesc.

Lazar Duma, recunoscut de guvernul otoman ca inspector general al bisericilor şi al şcoalelor româneşti, a fost cununat în biserica bulgărească din localitate în dulcea noastră limbă. La Bitolia un preot de la această biserică, numit Altiparmac, citeşte pe la mai toate casele profesorilor şi a bunilor români din localitate în limba noastră, precum şi în casa d-lui M. Pineta, dragomanul consulului italian, care ţine fiica lui Mărgărit. În casa acestuia Apostolul nostru şi-a dat sufletul. Hotărîtă fiind amînarea, cei doi doctori români Taşcu Trifu şi P. Maşu, au procedat de urgenţă la îmbălsămarea cadavrului, iar d. Duma, om deştept şi îndrăsneţ, a făcut demersurile necesare pe lîngă guvernatorul general, Hilmi-paşa, precum şi pe lîngă guvernatorul vilaetului pentru acordarea autorizaţiei spre a înfiinţa un cimitir românesc. El le-a vorbit că această acordare musai să se facă, că altă eşire nu este. Regretatul Mărgărit, fiind supus român, era încă un punct mai mult pentru ca această cerere să fie luată în consideraţie. Ex.S. Hilmi paşa a acordat, ce i s’a cerut, cu condiţie însă să se  stăruiască la Stambul pentru obţinerea iradelei imperiale, cea ce de alt fel a promis că el singur va interveni. În caz contrar mormîntul lui Margarit şi al acelor, ce vor fi îngropaţi în acest cimitir, sunt ameninţate de a rămîne morminte părăsite, cea ce cu greu ne vine a crede că se poate întîmpla.

Imediat după obţinerea iradelei imperiale se va procede la construirea unei capele româneşti pe locul acelui cimitir şi la numirea unui sau doi preoţi români în Bitolia.

Cine putea să creadă că temelia românismului la Bitolia se va începe de la cimitir? Această minune se datoreşte morţei lui Mărgărit. De la 1880 şi pînă astă-zi, cu toate că la Monastir pentru cultura românească s’au cheltuit sute de mii de lei, totuşi nici o peatră a noastră nu avem, cea ce a îngrozit şi a disperat pe fraţii noştri români, considerînd chestiunea ca o temelie pe butie. Această consideraţie i-a îndepărtat de şcoala naţională, crezînd că România nu poartă grije în mod serios de soarta lor, că într’o zi îi poate părăsi şi ast-fel se nenorocesc şi se fac de rîsul lumei. La o bancă din Viena a stat ani dearîndul suma de 60 mii lei, destinată pentru clădirea unui liceu la Monastir, dar nu s’ a făcut nimic; iar mai tîrziu această sumă a fost sustrasă de guvernul român, paremi-se de d. Haret, actualul ministru al instrucţiunei publice.

Suntem siguri că fără multă întîrziere după clădirea cimitirului se vor clădi localurile şcolare şi o biserică, cea ce n’ar întîmpina nici o dificultate. Imediat cu obţinerea iradelei imperiale pentru cimitir se impune constituirea comunităţei româneşti. Se vede că acum naţionalitatea noastră, după atîtea belele şi necazuri, începe să aibe parte de succese, de fericiri. Ce ar fi să auzim în curînd: că Sultanul nostru ne-a acordat episcopatul mult dorit?! Asta ar fi coroana fericirilor. Atunci s’a dus cu propaganda grecească şi cu nedreapta lor cauză. Geniul romînismului veghiază, nu ne părăreşte.

Cea mai mare bucurie pentru obţinerea autorizaţiei din partea Ex.S. Hilmi Paşa a simţit’o d. D. Atanasescu, primul institutor al şcoalelor noastre naţionale din monarhia otomană. Fiind om înaintat în vîrstă, avînd mai mult de  70 ani de mult ducea grija cimitirului, avînd oroare de a fi înmormîntat de străini, mai ales în greceşte.

El îşi luase însărcinarea de a cumpăra locul pentru cimitir. De alt-fel d-sa de mult, de acum patru ani, aranjase pentru cumpărarea unei vii din localitatea Bucova, unde se află cimitirul grecesc şi cel catolic. Banii de asemenea îi avea la dispoziţie. Pe la 1899, d. S. Constantinescu cînd a fost numit consul pentru a doua oară la Bitolia, a constituit o societate a corpului didactic, cu scopul de a se forma o sumă pentru clădiri scolare. Din acea societate era să facă parte tot bunul romîn. Într’o lună de zile s’au strîns la 30 napoleoni. Chiar profesorii macedoneni [=aromâni] au cerut printr-un raport de la d. Arion, pe cînd era ministru al instrucţiunei, spre a li se reţine 5 la sută din modestele lor salarii pentru un fond inalienabil al cauzei macedo-romîne. Păcat că d. Constantinescu a fost permutat la Salonic şi opera sa n’a fost continuată de urmaşul său Pădanu.

În cursul săptămînei familia defunctului a primit condoleanţe din toate părţile, chiar de la cei cari au fost în ceartă cu Mărgărit. În adevăr, nici nu mă aşteptam ca moartea primului nostru inspector să fie în stare de a pune capăt tuturor micilor noastre neînţelegeri. Par’că dintr’odată totul s’a şters cu buretele. Aceasta este iarăşi o adevărată minune.

Printre telegramele primite am observat una provenită din partea d-lui Teodor Craja preşedintele unei societăţi aromâneşti din Bucureşti, despre a cărei existenţă n’aveam habar. Dînsa glăsueşte ast-fel:

Delegaţi ai poporului şi ai corpului didactic de asemenea au venit de pretutindeni. Toţi institutorii din comunele dinprejur, ca din Tîrnova, Nijopole, Magarova, Molovişte, Gopeşi, Cruşova şi chiar din Veria au fost de faţă. De asemenea şi mulţi români. Institutorii din Nijopole, Tîrnova şi Magarova au venit împreună cu şcolarii lor. Toţi cîţi participară la această înmormîntare purtau semnul doliului. Dintre preoţii români, cari au venit de prin comune, au fost zece, ca părintele Hristu din Gopeşi, popa Sotir din Cruşova, popa Bobescu din Ohrida, popa Gheorghe din Movilişti, popa Ianache din Hrupişti, popa Nicola din Doliani etc., precum şi cinci cîntăreţi.

După ce preoţii noştri au făcut slujba în casa defunctului, pe la orele 2 cortegiul se pune în mişcare. În faţa casei staţiona dricul, elevii şi elevele şcoalelor noastre, precum şi o mulţime imensă de oameni. Îndată ce mortul a fost pogorît, d. Lazăr Duma a ţinut un discurs în dialect, aducînd elogii celui, care ne-a părăsit pentru totdeauna. După aceea cortegiul se pune în mişcare. Dricul era acoperit de coroane. În faţa lui cîţi-va tineri purtau decoraţiile repauzatului. El a fost comandor al ordinului Coroana României, comandor al ordinului Osmanie, precum şi mare ofiţer al ordinului Medjidie. Cortegiul a străbătut mai multe străzi. Înaintea şcoalei primare a vorbit profesorul G. Zuca, iar la cimitir, fostul director liceal, d. Cosmulei.

Ceea-ce a făcut o frumoasă impresiune este şi corul maestrului nostru I. Niculescu, care a cîntat sublim, precum şi părintele Levu, care a servit şi la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti. De am avea noi o biserică frumuşică la Bitolia, zău că puţină lume are să meargă la cele l’alte biserici.

A doua zi, luni 13 c. în sala liceului nostru s’a dat o masă de către inspectorii noştri, la care au fost chemaţi toţi delegaţii, cari au venit de prin comune la această înmormîntare, cum nu s’a văzut la Bitolia. Chestiunea a fost ca să se consfătuiască asupra lipsurilor, cari reclamă urgentă eliminare şi pe urmă pe baza acestei consfătuiri să se raporteze superiorului şcoalelor. S’au emis diferite păreri, dar cu toţii au fost de acord pentru punerea cît mai de grabă a temeliilor unei biserici şi a şcoalelor noastre din Monastir, unde predomină elementul românesc şi unde este centrul propagandelor naţionaliste.

S’au ţinut mai multe toaste. Asistenţii s’au despărţit cu frumoase impresii şi reînsufleţiţi. Aşa s’a terminat înmormîntarea primului nostru inspector, la care era să uit că a fost reprezintat guvernul şi ca onoruri militare a participat şi un corp de gardă. tot de odată au asistat şi consulii (Sylla. Moloviști, 14 Maiu 1903. „Românul de la Pind”, 27 octombrie 1903).

Se împlinesc în curând 4 ani de când cimitirul din Bitolia au fost despre rămăşiţele pământeşti ale aceluia care a fost Apostol Mărgărit. Câteva flori peste mormânt şi în jur un grilaj de scânduri: atâta tot arăta locul unde se odihneşte omul care muncise o viaţă întreagă pentru deşteptarea conştiinţei naţionale la aromâni.

Dar aşa ceva nu putea să rămână pentru totdeauna. Era o nepăsare, o lipsă de recunoştinţă, care numai spre laudă nu putea fi.
De aceea, merită  toată aprobarea aceia cari sʼau hotărât să ridice un monument omului care lʼa meritat pe deplin.
Precum am scris şi în rândul trecut, acest monument, în genul său cel mai frumos din Bitolia, e relativ modest, dar totuş el stă acolo ca o dovadă, că oamenii mari şi meritoşi ai neamului nu sunt trecuţi cu vederea şi daţi uitărei.
Pentru inaugurarea acestui monument se hotărâse în ziua de duminică 29 iulie [1907].

După un parastas oficiat la paraclisul nostru din localitate, lumea românească s‘a dus la cimitir. Printre alţii asistau la aceatsă ceremonie d. Brăileanu consul, cu familia d-sale, d. C. Zănescu, cancelarul consulatului, d-nii Lazăr Duma, N. Tacit şi N. Baţaria, inspectori şcolari, personalul didactic secundar şi primar şi un numeros public românesc.
 
După ce Părintele Teodor a spus rugăciunile obişnuite, d. L. Duma, în calitatea d-sale de succesor şi continuator al operei, neuitatului Mărgărit, a rostit o cuvântare, în care după ce a pus în evidenţă neperitoarele merite ale repauzatului, a arătat că prin ridicarea monumentului ne ridicăm mai mult noi ca popor, căci dovedim lumei că ştim să răsplătim faptele frumoase şi să venerăm memoria oamenilor mari.

D-l L. Duma a încheiat spunând că tinerii de azi să ia pildă dela cei din generaţia trecută, iar din faptele lui Apostol Mărgărit să căutăm a găsi inspiraţie şi călăuză în munca noastră pentru binele şi înălţarea neamului.

D-lui L. Duma i-a răspuns d-l M. Pineta, care, în primul rând, în numele familiei repauzatului a ţinut să aducă mulţumiri guvernului, d-lui ministru [plenipotențiar] I.N. Papiniu, d-lui Duma, inspectorilor şcolari şi tuturor acelora cari au contribuit la înălţarea  monumentului şi la săvârşirea ceremoniei de inaugurare.

După aceea d. M. Pineta a arătat în rezumat opera uriaşă întreprinsă de marele apostol şi a inzistat aupra necesităţii urgente ce se simte, ca să se culeagă tot materialul referitor la viaţa şi opera lui Mărgărit şi să se scrie cât mai neîntârziat  istoria lui, din care generaţia de azi va putea scoate multe învăţăminte şi îndurmări foarte preţioase.

Trebue să adaug că, deşi era o căldură înăbuşitoare, toată lumea ce se găsea acolo, a îndurat arşiţa soarelui şi a stat nemişcată până la sfârşitul ceremoniei.

Pe la orele 11 a.m. luă sfârşit solemnitatea inaugurărei preţiosului monument (Asistent. „Românul de la Pind”, 5 august 1907).

Destinul unor oameni mari este, câteodată, ingrat: volbura de pizmă şi de hulă ce stârneşte viaţa lor frământată de un ideal statornic, atrage şi după moarte, consensul tacit al uitării nemeritate. Un avertisment discret pândeşte par’că gândul posterităţii; numele lor poartă stigmatul noli tangere! Chiar şi un simplu gest pios de comemorare constitue ceva temerar...       

Cu Apostolul Mărgărit – acest apostol veritabil al şcoalei şi ideii româneşti în Balcani – destinul a fost la fel.

Luna aceasta se închee un veac de când pe firmamentul întunecat al Balcanilor a apărut, ca un meteor, acest om rar. Un idealist, mai întâi de toate, care, în ciuda multor conjuncturi, a crezut sincer şi a activat fanatic pentru triumful şcoalei naţionale dincolo de Dunăre. Și a isbutit, în special s’o reprezinte cu o dublă autoritate, convenţională şi personală.

Când la 1878, marele Ion Brătianu a smuls de la guvernul turcesc faimosul ordin viziral prin care se recunoştea, românilor din imperiul otoman, dreptul oficial de a înfiinţa şcoli naţionale, alegerea grea dar bine chibzuită de conducător al şcoalei s’a oprit în persoana acestui modest, pe atunci, întemeietor de şcoli dar dibaciu psicholog al lumii şi stărilor balcanice. Titlul de „inspector şcolar”, l’a transformat repede într’o esenţială funcţiune a şcoalei noastre, manifestându-se impunător în faţa neamurilor balcanice cu violente încrucişări de patimi...
 
Unii, de ai noştri, nu l’au înţeles. Alţii n’au vroit să se desprindă ca să vază în el pe şeful autentic. De aceia toate fulgeile oamenilor – inamici ca şi amici – au încercat să-l doboare. Personalitatea de granit, le-a răspuns însă tuturora cu vorba, cu scrisul, cu fapta.

Cu vorba: „Domnul”, cum îi spunea poporul de acolo, era cuceritor de suflete simple, prin vorba lui sinceră, iluminată, plină de parabole. Cucerea satele şi fruntaşii numai prin cuvântul lui meşteşugit. „Dascăl efendi”, cum era cunoscut de autorităţile turceşti, prin elocinţa-i caldă şi convingătoare ca şi prin diplomaţia-i abilă, smulgea sentinţa dorită şi dezarma pe jandarmi. Tot prin cuvântul lui a răzbătut până sus, cucerind credinţa Sultanului şi a Regelui Carol, în destoinicia şi devotamentul lui deopotrivă de real şi demn.

Cu scrisul: Întreţinea o vastă corespondenţă cu fruntaşii satelor, cu dascălii hărţuiţi, cărora le acorda sfaturi şi protecţie eficace şi le trezea entusiasmul misionar, raporta totul guvernanţilor din ţară de a căror încredere considerabilă se bucura. Scria la ziarele din Stambul, Viena, Berlin. Făcea să apară la Bruxelles, cu concursul şefului iezuiţilor francezi, părintele Faveyrial, cărţi şi broşuri în care apăra documentat şcoala şi ideia naţională („Réfutation d’une brochure grecque par un Epirote, 1879; Les grecs les valaques, les albanais et Lʼempire ottoman par un Valaque du Pinde, 1886; La politique grecque en Turquie, 1890).

Colabora la revistele din ţară despre mersul şcoalelor. („Şcoalele române de peste Dunăre”, Conv. literare, 1874; Şcoalele române din Macedonia, 1895), obţinând calitatea de membru corespondent al Academiei.
 
Cu fapta: În cei 25 de ani de inspectorat epocal în Macedonia, ajutat de pleiada dascălilor misionari, a înfiinţat 104 şcoli primare româneşti precum şi 4 şcoli secondare, pe cari le-a condus autoritar şi le-a apărat fanatic de inamici ca şi de amici. A cutreerat neobosit drumurile periculoase din Balcani, a răscolit toate comunele aromâneşti, [articolul-studiu] Comunele române din Dacia Aureliană, Conv. literare, 1874, iar în trei rânduri corpul lui a făcut să ricoşeze vârful pumnalului şi glonţul inamic bravând terorismul balcanic. A pledat necontenit cauza şcoalei noastre, când la Bucureşti, când la Stambul, când înaintea autorităţilor otomane. A fost mereu atras în lupta înteţită cu diferitele obstacole ce le întâmpina şcoala cu care se identificase. De aceia a fost mereu hărţuit, dar a şi hărţuit pe adversari; a primit lovituri dureroase, dar a şi dat lovituri mortale, în special Patriarhiei Fanarului. Pildă de energie neînfrântă şi de voinţă neşovăitoare, acest „paratrăznet, neînţeles, al Turciei europene” – cum l’a numit cineva – a fost pretutindeni cunoscut, cu titlul ce l’a purtat cu o mândrie notorie, de „inspectorul şcolar român Mărgărit”. De el se poate spune că a fost cu adevărat „omul Balcanilor” atât de util şcoalei noastre de acolo.

Iscusit, în mânuirea intrigei politice în acel focar de intrigi orientale, ager şi prevăzător la minte, avea intuiţia sigură a realităţii şi mai ales a conspiraţilor balcanice, pătrundea în întunecimea lor şi sesiza minunat întâmplările în devenire. Astfel, a cucerit un prestigiu considerabil şi o influenţă misterioasă pe lângă autorităţi, pe lângă ambasadori şi consuli, pe lângă Poartă şi Sultan, pe care a ştiut să le utilizeze abil în folosul cauzei noastre şcolare. „Mărgărit fait le beau temps et la pluie dans l’Empire Ottoman”, spunea un consul rus gelos de omnipotenţa acestui reprezentant neoficial al României în Balcani.

Era firesc dar ca acest om cu multă trecere în cele două capitale, omul Sultanului şi al Regelui Carol, omul lui Ion Brătianu şi al lui D. Sturza, să nu se fi putut lăsa umilit. „Plec, dar nu mă plec” riposta insinuărilor cominatorii. Autoritatea lui „inspectorală” ce concentra, de mult timp o conducere unitară, atât de utilă pentru isbânda unei idei în Balcani, nu îngăduia nici o ştirbire din partea îndrumătorilor trecători. Simţea nevoia instinctivă de a ordona şi a sancţiona. Invectivele de „agent al liberalilor”, „căpătuit al bugetului macedo-român”, „agent al catolicismului”, „agent austro-maghiar”, îl lăsau imperturbabil „Averea mea e curăţenia conștiinţei mele” repeta el mereu. Tuturor le-a dat o desminţire suverană moartea sa prin elocventa sărăcie rămasă după el. Ca şi Şaguna spunea mereu dascălilor noştri „numai când vă veţi întoarce dela mormântul meu veţi înţelege pe cine aţi pierdut”.

Acesta a fost „inspectorul Mărgărit”, misionarul de fier al culturii noastre în Balcani. În ziua, când un ministru conservator a adresat „omului liberalilor” invitaţia de pensionare în termeni umilitori, „fostul inspector” n’a mai putut supravieţui decât un an.

Ce a urmat după moartea acestei mândrii româneşti în Balcani se ştie: cerurile s’au închis pentm noi; un al doilea Mărgărit nu mai vine să le spargă... Un capitol dramatic al misionarismului nostru cultural ce nu s’a scris încă.

În cimitirul românesc din Bitolia, fosta reşedinţă a inspectorului de fier, bustul său senin continuă singur să vegheze.

În ţară, numele acestui întemeietor de şcoli româneşti peste hotare, a fost imortalizat prin simbolicul: Orfelinat „Apostol Mărgărit” din Silistra (Dr. S. Țovaru, docent universitar. „Viitorul”, 16 septembrie 1932).
 

Rândurile ce urmează le datorez unui frumos şi bine simţit articol publicat în „Viitorul” de către tânărul şi distinsul meu compatriot d.dr. G. [Sic! = S. /Simion/] Țovaru, docent universitar. Articol cu atât mai vrednic de apreciat prin caracterizarea exactă a aceluia, care a fost „Apostol Mărgărit”, cu cât autorul lui – cred că destăinuirea aceasta nu-l supără – aparţine generaţiei tinere, adică generaţiei, care nu a avut cum să-l cunoască pe Apostol Mărgărit, să-i cunoască preţioasele însuşiri şi să-l vadă pe câmpul de luptă, unde a cules atâtea succese. Dar articolul d-rului Țovaru cuprinde şi o imputare: imputarea că suntem cam ingraţi faţă de memoria omului căruia românismul din Peninsula Balcanică îi datoreşte o neştearsă recunoştinţă.

Imputarea este în bună parte întemeiată. Iată, îmi recunosc o vină şi eu, care păstrez pentru memoria lui Apostol Mărgărit o neclintită admiraţie, îmi recunosc vina de a nu fi ştiut că în luna aceasta sau măcar în anul acesta, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui. Erau aşa de vagi actele de stare civilă din vechia Turcie şi aşa de greu de stabilit adevărată vârstă a cuiva, vârstă care putea să varieze după nevoi şi împrejurări!

Doctorul Țovaru ne spune însă că în această lună a lui septembrie 1932, se încheie un secol de la naşterea „apostolului veritabil al şcoalei şi ideiei româneşti în Balcani”, care a fost, incontestabil, Apostol Mărgărit. Îl credem cu atât mai lesne, cu cât articolul său, de care am pomenit, dovedeşte o documentare serioasă şi un studiu amănunţit a personalităţii şi operei întemeietorului de şcoli şi primului inspector al şcolilor române din Peninsula Balcanică.

Ca unul care l-am cunoscut, pot spune de aproape, pe Apostol Mărgărit, ca unul care am avut cinstea şi fericirea să lucrez sub ordinele lui şi ca unul care mi-am atras într-un rând supărarea lui, supărare de care am uitat de mult şi cu desăvârşire, cred că pot contribui cu unele amintiri personale la reliefarea marei personalităţi a marelui şi excepţionalului nostru compatriot.

Mai înainte de aceasta, ţin, complectând pe prietenul dr. Țovaru, să relev că în afară de „Orfelinatul” de la Silistra, numele lui Apostol Mărgărit mai este venerat şi prin societatea „Apostol Mărgărit”. O societate culturală cu sediul la Bucureşti, al cărei preşedinte a fost valorosul nostru compatriot Nicolae A. Papahagi, a cărui moarte a provocat regrete unanime. Iar sufletul acestei societăţi, albina harnică, a fost şi continuă a fi tânărul şi mult distinsul conferenţiar universitar, d. Tache Papahagi.
*
Aşa de mulţi, că le am şi pierdut socoteala. Tot ce ţin minte, este că mă găseam ca elev prin clasa a doua sau a treia a şcoalei primare române din comuna mea de naştere.

Am subliniat înadins cuvântul „române”, deoarece amănuntul acesta este foarte important, contribuind a lămuri stări de lucruri pe care cititorii din ţară nu au cum să le cunoască în mod exact, şi a scoate în evidență imensa greutatea operei de înfăptuit, deci şi meritul neperitor al autorului ei.

Să precizez mai bine afirmaţiile acestea. Când în decursul jumătăţii veacului al 19-lea şi mai ales în ultimul pătrar al acestui veac, s’a început să se înfiinţeze şcoli româneşti în Macedonia, în Epir şi în Albania, deschiderea acestor şcoli se izbea de atâtea piedici şi greutăţi şi cei cari le deschideau sau le susţineau, erau expuşi la atâtea primejdii – primejdii de a-şi pierde viaţa – încât succesul obţinut apare ca o adevărată minune.

Cauzele erau mai multe şi variate. Aşa, mai întâi, înfiinţarea de şcoli româneşti nu răspundea vreunnei necesităţi reale a populaţiei. Demult această populaţie – română, bineînţeles – avea la oraşe şi până în comunele cele mai mici, şcoli destul de bine organizate – în tot cazul, şcoli care satisfăceau nevoile ei în viaţă. Ce-i drept, învăţătura în aceste şcoli – cele mai multe întreţinute de comunităţi — se făcea în limba greacă. Dar românii macedoneni, chiar fiind conştienţi de naţionalitatea lor, erau câştigaţi pentru cultura greacă şi pentru idealul politic grecesc. Apoi, şeful Bisericii ortodoxe, Patriarhul de la Constantinopol, era campionul hotărît şi zelos al idealului politic elen, precum în slujba acestui ideal erau toţi mitropoliţii, episcopii şi ceilalţi membri ai clerului ortodox. În bisericile noastre, deşi preoţii erau concetăţeni de ai noştri, adică români, slujba se făcea numai în limba greacă, socotită ca singura limbă, care găsea har înaintea lui Dumnezeu.

Încă ceva. Nu învăţai carte, ca pe urmă să capeţi o slujbă, ci învăţai, ca să te foloseşti de ea în viaţă. Guvernul turcesc nu ne dedea slujbe şi nici prin gând nu-i trecea cuiva să încerce măcar să obţie o slujbă de la stat. Statul turcesc era doar socotit ca străin şi ca duşman, iar în greci vedeam pe cei cari, mai curând sau mai târziu, trebuiau să ne scape de el.

În viaţă însă şi în mediul din Orient, limba de care se simţea nevoe pentru corespondenţă şi tot felul de relaţii comerciale, era limba greacă.
Iată câteva cauze pentru care înfiinţarea de şcoli române nu răspundea vreunei necesităţi a populaţiei. Mai ales că oamenii îşi mai ziceau: „România e prea departe, ca să vie şi să ne libereze de sub jugul turcesc”.
Şi iată în ce condiţiuni extrem de neprielnice a împlântat Apostol Mărgărit steagul culturei şi ideiei naţionale.
*
Închid această largă paranteză şi mă întorc la ceea ce vroiam să povestesc – la amintirile mele personale.
Mă găseam, precum am pomenit mai sus, ca elev prin clasa a doua sau a treia a şcoalei primare din comuna mea de naştere. Şcoala noastră era frecventată pe atunci de cel mult o sută de elevi, pe când numărul elevilor – cu toţii fii de români – de la şcolile greceşti trecea de două mii.
Într’una din zile, învăţătorul nostru ne împărtăşeşte foarte emoţionat vestea că vine în comună „Domnul”. „Domnul” era Apostol Mărgărit.
Aşa îi spuneam cu toţii. Impresia ce am avut despre dânsul în cele trei, patru zile, câte a stat la noi în comună, contactul de mai târziu n’a făcut decât să o întărească.

Frumos ca fizic, Apostol Mărgărit era un om de o inteligenţă în adevăr superioară, înzestrat cu un dar de vorbă, care te cucerea şi te vrăjea, cu o uimitoare pătrundere de spirit şi cu o excepţională pricepere de a face faţă împrejurărilor, oricât ar fi fost ele de dificile şi neprielnice.

Şi el singur, dispunând de mijloace materiale infime, avea de luptat împotriva unor duşmani nu puternici, ci aproape de neînvins.
Avea de luptat împotriva puţinului interes arătat de populaţie faţă de şcoala română, împotriva redutabilei forţe a elenismului, reprezintat prin cler, prin fanatismul oamenilor, prin o numeroasă armată de campioni ai ideiei greceşti şi prin o tradiţie consacrată de atâtea veacuri.
Mai avea de luptat împotriva slabei înţelegeri a situaţiei ba uneori împotriva venalităţii autorităţilor oficiale ale Turciei absolutiste.
În luptă nu punea doar decât însuşirile sale alese, excepţionale şi o credinţă neclintită în dreptatea cauzei căreia se consacrase cu primejdia zilnică şi reală de a-şi pierde viaţa.

A biruit acolo unde oricare altul ar fi căzut înfrânt.

... Acum se odihneşte în cimitirul românesc de la Bitolia. A închis ochii pe vecie, mai înainte de a vedea dezastrul operei sale măreţe.

Sunt morminte – puţine la număr – în cimitirul românesc de la Bitolia. Dar în afară de cimitir şi de jur împrejurul lui, pe întinderi mari, este un mormânt uriaş, care închide mişcarea, atât de promiţătoare odinioară, culturală şi naţională a românilor din Peninsula Balcanică (N. Batzaria. „Adevěrul”, 19 septembrie 1932).