14 septembrie - Înălţarea Sfintei Cruci

Chipul Crucii este prezent în lume şi astfel se ţine lucrarea lui Dumnezeu. Adam a avut libertatea de a alege între Pomul Vieţii şi cel al cunoştinţei binelui şi răului (Facere II,8), iar despărţirea de Sacru a dus la pierderea veşniciei.
 
,,Înălțați un steag peste neamuri”, îndemna profetul Isaia (62 v. 10) şi psalmistul rostea: ,,Dar s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne!” (Ps. 4, 6) Iacob îşi binecuvânta nepoţii cu acest semn, şi la Meriba, Moise a îndulcit apa amară cu lemnul Crucii, iar când întindea mâinile în forma crucii biruia pe vrăjmaşi.
 
În pustie se vindecau când priveau la şarpele de aramă atârnat pe o Cruce, iar semnul T făcut la uşorii caselor, cât şi pe frunţile lor, îi păzeau de îngerul morţii: ,,Vezi..., viaţa ta răstignită pe lemn!". 
 
Dacă ar fi ştiut vicleanul că prin Cruce se face împăcarea cu Dumnezeu şi va fi Înviere, ar fi găsit alte tertipuri de ispitire!

Este semn al creştinătăţii şi al Apocalipsei, ce va vesti judecata universală.
 
,,Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”. (Matei XXIV,30) 
 
Istoria şi arheologia Crucii arată lumii sfinţenia acestui Lemn dumnezeiesc. ,,Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota”. (Ioan XIX, 17). 
 
Ca să astupe ,,memoria” acelor clipe unice între Cer și pământ, s-a aruncat moloz și gunoaie peste aceste ,,Locuri Sfinte”. 

 
Mai târziu împăratul roman Hadrian (117-138) a construit un templu închinat zeului Venus, ca lumea să-L uite pe Iisus.
 
Și când totul părea doar o legendă, Dumnezeu face din pescari apostoli, din păgâni mucenici şi trimite pe Constantin cel Mare (306-337) și pe mama lui împărăteasa Elena. (cca.248-329)
 
„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).
 
Sfinţii Părinți au rânduit de praznicul Înălțării Sfintei Crucii să se citească la sf. Liturghie Evanghelia din Vinerea Mare, (Ioan XIX, 11-35), ca ,,neamurile’’, să nu uite cine este Hristos şi ce a făcut El pentru noi și pentru a noastră Mântuire.
 

Pe arcul de triumf al lui Constantin din Roma, inscripţia rosteşte că el a câştigat lupta prin ,,instictu divinitatis” adică: ,,prin inspiraţie divină’’. 
 
,,In hoc signo vinces,” (,,Prin acest semn vei învinge”), sunt cuvinte scrise pe cer în amiaza mare într-o Cruce luminoasă, ne relatează istoricul Lactanţius şi Eusebiu.
 
Împăratul Constantin cel Mare primind poruncă în vis de la Mântuitorul, o coase ca monogram (HP) pe toate steagurile în ajunul luptei cu Maxenţiu în 312, la Podul Vulturului.
 
În urma victoriei prin Edictul de la Mediolanum în ianuarie 313, încetează persecuţiile împotriva creştinilor, credinţa şi mărturisirea fiind ,,religio licita” (liberă), pentru toţi cetăţenii imperiului.
 
Cu tact şi responsabilitate face paşi siguri, ca Fiul Omului să poposească prin darurile Duhul Sfânt în inimile oamenilor. 
 
Dar planurile lui Dumnezeu erau ,,peste vremuri”, aşa că la 306 când Constantin cel Mare este proclamat de armată ,,totius orbis imperator” (împărat al întregului pământ), o va ridica pe mama sa Elena la rangul de ,,Nobilissima Femina”, iar mai târziu ,,Augusta”, cea mai mare onoare pe care o putea primi o femeie la acea vreme.
 
Credinţa ei îi va consacra virtutea sfinţeniei, că nu degeaba, Elena se traduce ,,strălucire”. Face parte din acele Femei Sfinte care au contribuit decisiv la încreştinarea imperiului roman, drept pentru care în ciuda protestelor, Constantin va alege o altă capitală ca punte de legătură între Asia şi Europa. 
 
În oraşul zidit de grecul Vizas (Bizanţ), acum numit Constantinopol, inaugurat în 324, Elena va ridica o cruce foarte înaltă.
 
Contemporanii o credeau o sfântă, se îmbrăca sobru, dădea de pomană săracilor, prizonierilor şi făcea multe donaţii, iar la Roma pune o cruce pe un stâlp de piatră unde scrie: ,,Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.
 
Semnul Crucii văzut atunci pe cer, l-a marcat profund pe împăratul Constantin.
 
,,Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l, şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale a pus-o. Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni”. (tropar)
 
Fiind liniște în imperiu, o trimite la Ieruslim pe împărătesa mamă Elena, să caute Crucea Domnului.
 
Evenimentul cel mai important al vieţii sale este găsirea Crucii Mântuitorului şi a Mormântului Sfânt.
 
Aşa ne spun Sinaxarele, Martirologiu roman, autori ca: Sulplicius Severus, Ambroziu, Rufinus, Sf. Chiril şi Doctrina siriacă Addai.
 
Tradiția aşternută în scris, pomeneşte de un bătrân pe nume Chiriac, care le-a arătat locul și împrejurimile, că acolo în măruntaiele pământului după cum moștenise vorba din străbuni, a fost aruncată și îngropată Crucea lui Iisus.
 
Și după ce au răscolit zile întregi, au găsit trei cruci. Se spune că ieșea din sf.Cetate un cortegiu, care duceau pe cineva mort la groapă și atunci au atins crucile.
 
Și mare a fost Minunea, când atingând una din cruci, a înviat femeia în văzul tuturor.
 
Așa a rămas consemnată în istorie această  Minune şi popor mult împreună cu patriarhul Macarie și împărăteasa Elena, în procesiune sfântă au pornit pe ulițele Ierusalimului, să vestească lumii că au găsit Crucea lui Iisus.
 
Și era într-o zi de 14 septembrie în anul 335, când ajung pe Golgota, la Biserica Învierii zidită din porunca ei pe Sf. Mormânt.
 
Împreună cu patriarhul Macarie sub privirile poporului Înalţă Sfânta Cruce zicând:
 
,,Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. (troparul sf. Cruci-cântare).
 
Mulţimile într-un glas  din suflet au răspuns: ,,Doamne, miluiește!” 
 
Și de veacuri în această zi la Ierusalim, perelinii urmează același drum cu procesiune, iar patriarhul binecuvântează cu sf.Cruce, care are părticele din Lemnul Crucii Domnului. 
 
Este zi de post, şi după slujba utreniei înainte de a începe sf. Liturghie, se aduce cu sobor Sf.Cruce în mijlocul Bisericii, iar preotul o înalță în văzul credincioșilor, cântând cu obştea dreptmăritoare: Doamne, miluiește.....Crucii Tale ne închinăm Hristoase....Mântuiește, Doamne poporul Tău....şi o aşează spre închinare la iconostas. 
 
Împărăteasa  Elena va sta mai mulţi ani în Ţara Sfântă, ajutând pe cei nevoiaşi, adunând Sf. Moaşte şi zidind multe Biserici: Biserica Învierii, a Naşterii Domnului din Betlehem şi Adormirea Maicii Domnului din Ghetsimani.
 
Aici, a trecut la Domnul în anul 337 într-o mânăstire, fiind înmormântată la Roma, pe mormântul ei construindu-se o Biserică a martirilor.
 
Tot Sfânta Elena a adus bucăţi din scara de marmură din sala Pretoriului unde a fost judecat Iisus, care se află în Cetatea Eternă-Sf. Scară formată din 28 de pietre. 
 
În Biserica Sf. Cruce din Roma găsim piroanele răstignirii, aduse tot de împărăteasă, Ieslea Naşterii şi Tăbliţa cu înscris acronim INRI şi fragmente din Sf. Cruce.
 
Aceste fapte petrecute nu sunt poveşti, ci evenimente majore din viaţa omenirii. 
 
Sf.Cruce nu este doar un simbol ci are semnificații profunde. Nu este un mister, ci Urmarea lui Hristos și Taina Crucii în care ne punem nădejdea: ,,Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii” (cântare la Taina sf. Maslu).
 
Fără răbdare și multă dragoste nu poți înțelge sensul Crucii: material sau spiritual. 
 
Nu este filozofie, ci teologie și trăire a Evangheliei.

,,Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului”. (Galateni VI,14).
 
Crucea rămâne dreaptă și în cult dar și la închinare, ca să poți unii cerul cu pământul și să răzbești prin viață, pentru a ajunge la Înviere. 
 
Creștinătatea a avut aceeași bucurie, tot într-o zi de 14 semptembrie 629.
 
Crucea Domnului  luată ca pradă de război de regele Osroes al perșilor, după aproape 10 ani de pribegie și exil este adusă de împăratul bizantin Heraclie (575-641) și repusă la loc de cinste în Biserica sf. Mormânt de către patriarhul Sofronie, care o înalță cu binecuvântare, ca poporul să vadă Lemnul Sf. Cruci, dătător de Viață.
 
Sf. Cruce dă curaj şi nu resemnare, aduce liniște chiar în pragul sfârşitului și ne străjuiește şi la mormânt.
 
Îndiferent sau necredincios nu poţi ascunde Crucea, nici Învierea, deoarece te lovești de tradiție și cultura universală.
 
Evanghelia praznicului pune în fața noastră nu doar o dramă a veacurilor, în care omul a vrut să-L scoată pe Iisus din istorie, ci  ne cheamă pe drumul Crucii. 
 
Romanii l-au forţat pe Simon Cirineanul să ridice Crucea, dar Iisus ne lasă voinţa liberă, ca să alegem:,, Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. (Marcu VIII,34).
 
Acum se verifică devotamentul și credința. Grea sau ușoară așa cum este și viața, trebuie să proclami Învierea, deorece nimeni nu vrea să dispară de tot. 
 
Cei care nu înțeleg Crucea, nu pricep planul lui Dumnezeu, chiar dacă socotesc că au înțelepciune. 
 
Când spui Cruce, vorbeşti deja de Sf.Jertfă și Răscumpărare, Creștinism și Biserică:slava îngerilor și puterea lui Dumnezeu! 
 
Fără sf.Cruce nu se poate săvârși nici o slujbă sfântă, findcă semnul ei este pecetea Duhului Sfânt în viața creștinului.
Pe acest lemn al crucii, socotit de ocară de cei din vechime, Iisus îmbrățișează umanitatea, sfinţind Crucea cu Scump, Sângele Său: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII,34)
 
Crucea este indentitatea adevăratului creștin, care poate să ierte. Ea rodește smerenie, ascultare și iubire.
 
Tragedia veacurilor este când unii oamenii au același comportament: ,,Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! (Ioan XXIII,21)
 
Poate fi om ,,paşnic”, dar se pune de-a curmeziș fiindcă este ,,îndoctrinat”, nu vrea să ţină  şi de legea moral-dumnezeiască.
 
Aici pe pământ nu-i mai pasă de pedeapsă, fiindcă scapă. Nu-l  mulțumește doar iertarea și iubirea divină, fiindcă flerul îi şopteşte că nu mai este el ,,stăpân”. 
 
Sfințenia Crucii dă puterea și îndrăzneala de a nu ne teme de oameni, ci de duhurile necurate care stau în ,,umbră’ și în întuneric. 
 
Calea Crucii este drum spre Cer, de aceea nu se înghesuie mulți, şi fiecare își poartă propria lui cruce.
 
Şi binecuvântând cu sf. Cruce, preotul rosteşte:
 
,,Binecuvântarea Domnului peste voi cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni". (Sf. Liturghie)  
 
Creștinii ştiu că Dumnezeu  prin Sf. Cruce a plămădit calea sfinților, iar postul instituit în această zi, încearcă să nu  îngreuieze mintea, pentru a pricepe că ,,Dumnezeu este virtutea”. 
 
Nu doar vorbe sau compasiune, ci implicare, fapte și ajutor în necazurile și suferința aproapelui.
 
Acesta este rostul Crucii, care este nu doar icoană, ci poartă a Cerului, strâmtă, dar sigură: identitatea noastră!
 
Crucea este în faţa sf.Mese a sf.Altar, unde se slujește sf. Liturghie ca legământ al Noului Testament, fiindcă toți cei botezați sunt ostași ai lui Hristos, şi primesc sf. Taine.
 
Pe cel ce crede, Sf. Cruce îl însoţeşte toată viaţa, ca o putere a lui Dumnezeu, care alungă  toate ,,rătăcirile”, şi aduce Adevărul. Păstraţi Crucea dreaptă, şi veţi rămâne fiii Tatălui ceresc! 
 
,,Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. (Galateni I,18).