Profesorul Constantin C. Giurescu „24 Ianuarie simbolizează dezvoltarea întregei vieţi a acestui popor; din suferinţe am văzut crescând visul cel scump şi îndeplinindu-se [în 1918] în chip desăvârşit”

Marcarea sărbătorească a zilei de 24 Ianuarie 1859 – dată din istoria noastră ce a consfințit, prin Unirea celor două principate danubiene fondarea Statului Modern Român –, a fost permanent în atenția autorităților, instituțiunilor culturale și de învățământ, a unor mari personalități politice, ale științei și culturii românești – de eri și de azi.
Una dintre acestea a fost remarcabilul istoric – și un autentic patriot – Constantin C. Giurescu (1901-1977) (pentru care actul de la 24 Ianuarie 1859 nu reprezintă – cum cred unii dintre diletanții congeneri ai noștri –,„horribile dictu”, „Mica Unire”, ci „prima Unire, prima biruinţă a luptei de integrare naţională”.
Între multiplele monografii dedicate istoriei neamului – circumstanțiate Evului Mediu și Epocii Moderne –, cea din 1966, Viața și opera lui Cuza Vodă (478 pp.), a avut cel mai amplu ecou nu doar în rândurile slujitorilor lui Clio (în anii de început a unei fertile perioade de recuperare a memoriei istorice a românilor, respectiv a ale unor personalități „ocultate” în deceniul șase; el însuși – fost demnitar/ministru în perioada regimului de autoritate reglă a lui Carol al II-lea –, după recluziunea de la Sighet /1950-1955, despre care și-a consemnat mărturiile într-un volum apărut postum /1994/, a fost „recuperat” în învățământul superior, fiind ales, în 1974, și membru al Academiei Române), ci și în rândurile largi ale opiniei publice.
La acest ceas aniversar, readucem în memoria generațiilor de azi – interesate de perenitatea unor adevăruri și constante istorice – considerațiile acestui mare, productiv și onest om de știință, circumstanțiate procesului de realizare a unității naționale a românilor, a semnificației zilei de 24 Ianuarie 1859 – începutul unui proces ce va fi desăvârșit, cum relevă punctual Constantin C. Giurescu – prin Marea Unire din 1918.
 
Cuvântarea d-lui prof. C. C. Giurescu
(24 ianuarie 1936)
Există şi azi naivi, spune d-sa, cari cred că marile înfăpuirinaţionale sunt opera unor factori puri materiali.
Această teorie s’a bucurat de mare cinste în jumătatea secolului trecut, astăzi însă popoarele stau convinse că ideia, spiritul şiforţa morală conduc destinele omenirii.
Nimeni şi nimic nu poate rezista avântului pornit din fundul cugetului.
Cum s’ar explica altfel elanul mistic al cruciadelor?
Unirea tuturor romanilor de un sânge şi de o lege este exemplul cel mai viu care domină întreaga noastră istorie.
Cu isvoare străvechi, sfinţite prin jertfa înaintașilor, procesul nostru de unire s’adesfăşurat cu încetul. Cronicarii Ureche şi Miron Costin, vorbind despre poporul nostru au zis „că tot un neam şi odatădescălecaţi sunt”.

Aportul considerabil al învăţăceilor din Ardeal, cari au descoperit la Roma, latinitatea noastră, a venit să sublinieze simţămintele de unire cari mocneau în sufletele româneşti.
Figura vajnică a lui Tudor Vladimirescu, a adus în toiul învălmăşitei politice din veacul său, o umbră de preocupare şi de cei de peste Milcov, cari se agitau pentruaceleaşi idei naţionale.
Ideiacollaborăriişiposibiltatea de unire a fost întrevăzută şiîn Regulamentul Organic, la care, impus numai în parte, colaboraseră fruntaşi români ca Asachi şi Barbu Știrbei.
Iar mai târziu, figura eroică a generaţieidela 1848, Nicolae Bălcescu, cu câtă siguranţă afirmă în paginile nemuritoare ale „Istoriei lui Mihai Viteazul”: „România noastră există şi orb e acel care n’o vede...”
Însăşimişcarea literară din acele timpuri se îndreaptă spre lupta ideii naţionaleşi a unirii. Un simplu titlu al unei publicaţii din acea epocă nearată în chipul cel mai sugestiv starea de spirit de atunci. Revista aceea se chema „Magazin istoric pentru Dacia”.
Mai târziu, înainte de venirea domnitorului Cuza, Barbu Știrbei şi Grigore Ghica n’au încetat o clipă să lupte pentru unirea ţărilorlor, ştiind bine că-şi nimicesc propria lor demnie, dar primind cu sufletul deschis să facă acest sacrificiu pentru ţara lor.
La Iaşis’acreiat atunci un comitet unionist la care a aderat tot ceea ce era mai strălucit ca intelectualitate precum şi români din toate clasele sociale. Logofătul Gheorghe Sturza din Dulceşti scria atunci, odată cu adeziunea sa la această mişcare: „Blestemat fie acela care în clipele de azi se mai ţine de treburi personale”.
Până şimoş Ion Roată din Câmpuri, cunoscutei răzeş cu spiritul scânteietor, a fost de partea unirii.
La 1859, când Cuza fu ales domn, întreg norodul eşise din mahalale cerând unirea. Cu toate acestea au fost unii cari au crezut că poporul nostru a fost indiferent faţă de acest mare act istoric al neamului.

După ce statul român a prins a se închega, s’au realizat pe rând celelalte puncte prevăzute în programa naţională
A urmat 1877, 1913 şi statul român îşi capătă importanţa cuvenită. Toţi românii încep să-şi dea seama că soarele neamului nostru răsare la Bucureşti.
Dar tocmai atunci, când ideianaţională începea să se afirme mai cu temei, ungurii au crezut că prinviolenţă pot înăbuşi o mişcareşi un ideal. Procesul „Memorandum”-ului şi condamnările ce i-au urmat n’a făcut decât să stimuleze febra naţionalismului care cuprinsese pe toată lumeia. Studenţii din Bucureşti au creat „Liga culturală” care trebuia să lupte în Ardeal cu armele spiritului.
A urmat în sfârşit marele război. În 1916 toate cugetele erau admirabil pregătite pentru desrobirea Ardealului şi unirea desăvârşită.
După mizeriile şi durerea retragerii, când două treimi din ţară erau sub călcâiul duşmannului, ziua de 6 iunie 1917 a adus balsamul speranţii prin cei 1.200 de voluntari ardeleni, cari plecau să apere frontul românesc.
A venit apoi ziua de 24 ianuarie 1918, când la Chişinău, studenţii români din Basarabia au lansat un manifest patriotic pentru unirea cu România. „Mântuirea neamului e în unirea cu Patria mumă; de la străini nu aşteptăm nimic” scriau tinerii de atunci în acest îndemn către popor, pe care îl semnau „cetăţeni ai ţării tuturor românilor”.
În aceiaşi vreme, la Cernăuţi „Glasul Bucovinei” apărea pentru a exprima voinţabăştinaşilor de a se contopi cu ţara lor de obârşie.
În sfârşit la 27 Octombrie 1918 adunarea constituantă din capitala Bucovinei declară actul solemn al urnirii
La 1 Decembrie 1918 se face marea întrunire de la Alba-Iulia. Sute de mii de oameni din tot Ardealul, foştii iobagi ai asupritorilor îşi ridică glasul cerând unirea.
Şi astfel, după vorba lui Miron Costin „biruit-a gândul’’ şiînpotriva tuturor piedicilor idealul românesc s’a înfăptuit.
Noi ori de azi, şi mai ales cei ce-şi îndreaptă energiile spre viitor, avem datoria să apărăm şi să păstrăm România mare. Mai presus de orice trebue să justificăm existenţa noastră, printr’un efort creator în toate domeniile.
Să dovedim în faţa opiniei mondiale că merităm să trăim.
Să creemforţe spirituale şi materiale pentru gloria patriei.
 
Discursul d-lui prof. C. C. Giurescu
(24 ianuarie 1937)
Voi trece să analizez câteva faptecare va pune în lumină Unirea, careeste simbolul biruinţii unui gând nutritde toate generaţiile trecutului. Aşi puteaspune că24 Ianuarie simbolizează desvoltareaîntregeivieţi a acestui popor.
Ion Maiorescu la Congresul delaFranckfurt a ţinut un discurs în care aarătat începuturile Unirii Principatelor.Când s’a făcut unireala Bucureşti, tineretul şi poporul au manifestat pentru alegerea lui Cuza, ameninţând cu răsmeriţă. Unireadin1918 a fost pregătită îndelung. În1917 basarabenii dădeau o icoană şi un steag ardelenilorcari mergeau pe frontul din Transilvania.În 1919 a apărut manifestul studenţimii basarabene, care cerea unireacu patria mumă. La Alba lulia se votao rezoluţie în acelaş sens. Unirease va înfăptui prin jertfa celor mulţicăzuţiin marea luptă.
Fără Costache Negri, I. C. Cuza,N. Bălcescu, ideea de unire ar fi pătruns cu greutate. Datoria generaţiei de astăzi este aceea de a păstra idealul generaţiei de atunci. Noi trebue să urmăm pilda lor şi să luptăm pentru aface să primeze spiritul
 
Unitatea noastră naţională
Conferinţad-lui ministru C. Giurescu, la Radio
(24 ianuarie 1940)
Foarte adeseori, aproape totdeauna, la temelia marilor acţiuni politice stă o idee sau o stare de spirit. La temelia Unirii noastre politice stă conştiinţaunităţii noastre etnice, ca origină, ca limbă, ca religie. Ea apare lămurit încă din veacul al XVII-lea, iar odată cu veacul al XIX-lea, ideea unităţiiromâneşti, puternică sub raportul cultural începe a se pune şi pe tărâmul politic. O vedem apărând la Tudor Vladimirescu: foarte puţini cunosc scrisoarea din 5 aprilie 1821, pe care acest ctitor şi mucenic al redeşteptării noastre o adresează Mitropolitului ŢăriiRomâneştişi Marelui Vistier, cerându-le să intre în legături cu cei de peste Milcov. Sunt în această scrisoare cuvinte profetice, prevestind mişcarea de unire politică ce avea să se deslănţuie curând şi în potriva tuturor piedicilor, să biruie.
După Regulamentul Organic, glasurile pentru unire devin tot mai numeroase, mai categorice şi nu se mulţumesc numai cu unirea celor două Ţări, dar cer şi Ardealul. Nicolae Bălcescu, cea mai frumoasă figură a generaţiei eroice spunea:
„România noastră există şi orb e acela ce nu o vede”. La fel gândea Ion Maiorescu, propunând congresului de a Frankfourtconstituirea unui Regat al României care să cuprindă Moldova, Ţara Românească, Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
Era evident prea devreme pentru a se pune problema Unirii politice a tuturor Românilor. Se putea însă pune în mod hotărît aceea a unirii ce-lor două principate. În „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, redactate de Kogălniceanu în timpul refugiului în Bucovina, după mişcareadela1848, ultimul punct prevede: unirea Moldovei şi Munteniei. Curentul pentru unire ajunsese aşa de puternic încât chiar cei doi Domni Grigore Ghica şi Barbu Ştirbei, numiţi prin convenţia de la Balta Liman şi care ar fi avut interes să se menţină tronurile separate, sunt şi ei câştigaţi.
Să nu se creadă însă că acest curent pentru unire există numai în păturile înalte, în boierime şi în cei cu carte. Meseriaşiişi negustorii din târguri erau şi ei cei mai mulţi partizanii unirei; din adâncurile masseiţărăneşti au răsunat deasemeneaemoţionante glasuri împotriva hotarului de la Milcov. Astfel unul din semnatarii actului de adeziune din Bacău, om de rând, fără titlu de boierie mare sau mică, adaugă după iscălitura sa cuvintele:„unirea, unirea şi iar unirea”; un altul, din aceeaşi treaptă socială, scrie: „unirea e dorinţa poporului român şi pe ea o dorim”.
Aceasta a fost starea de spirit,care a făcut ca trecându-se peste textul Convenţieidela Paris, să se ajungă la îndoita alegere dela 5 şi 24 Ianuarie1859. Marile Puteri hotărâseră să fie câte un domn în fiecare ţară; patriotismul cald şi luminat al celor care au pus interesul ţării mai presus de interesele locale sau personale a ştiut însă să treacă peste această piedică şi să realizeze prima Unire, prima biruinţă a luptei de integrare naţională. Mai tare decât piedicile, decât ameninţările, decât interesele personale a fost ideia.„Biruit-a gândul” cum spune Miron Costin.
A urmat după aceea o perioadă de întărire şi de înălţare a noului stat. Unirea a fost recunoscută de către Marile Puteri; s’a împlinit apoi şi cea de a doua dorinţă a divanului ad-hoc; dinastie dintr’o casă domnitoare în Apusul Europei. Independenţa am cucerit-o cu arma pe câmpiile Bulgariei, coroana de oţel a lui Carol I fiind un simbol al biruinţei noastre. Când spre sfârşitul domniei marelui rege, România, prin tratatul de la Bucureştişi-a mărit hotarele şi a făcut pace în Balcani, au înţelestoţi puterea şi prestigiul la care ajunsese tânărul regat. În chip firesc, românii de pretutindeni îşi îndreptau privirile spre Bucureşti. Conştiinţaunităţii noastre e ura din ce în ce mai puternică. Ardealul e cuvântul magic care face să se înfioare sufletele; imaginea dorobanţului român coborând coastele de Apus ale Carpaţilorşi înaintând spre întinsa câmpie a Tisei e visul nu numai al tineretului entuziast, dar şi a celor cărunţi care luptaseră la Plevna şi a celor bătrâni care apucaseră vremea unirii. Când au prins a suna clopotele în 1916, în noaptea de Sfânta Maria, şi cel din urmă soldat ştia pentru ce luptă. Acest avânt adus armatele noastre departe în Ardeal, primite cu lacrimi în ochi de aceia ai căror părinţişisoţişifraţi piereau luptând pentru străini şi între străini, în Galiţiaşi la Isonzo. Apoi a urmat un ceas greu, de amar şi de durere. Dar fiindcă este vorba în cartea cea mare a vieţii ca până la urmă să biruie tot dreptatea, am trecut şi peste el şidin suferinţe am văzut crescând visul cel scump şi îndeplinindu-se în chip desăvârşit. Şi-au aflat liniştea cei ce au căzut pe culmile munţilor cu faţa spre Ardeal, visând deţara cea mare a lui Eminescu.
Fie ca sfânta jertfă a lor, necontenita veghe a noastră şi grija celor ce vor veni după noi să facă veşnice hotarele acestei ţări.
Trăiască întru mulţişifericiţi ani Maiestatea Sa Regele Carol al II-lea!
Trăiască şi pururea patria noastră!
 
„În literatura noastră –a spus prof. univ. CONSTANTIN C. GIURESCU [în cadrul unei mese rotunde publicate în „Scânteia” la 24 ianuarie 1967, pornind de la tematica romanului lui Camil Petrescu „Un om între oameni”, apărut în deceniul șase (rămas neterminat datorită încetării din viață a autorului,  în mai 1957)] –anul 1848 şi-a găsit, prin romanul lui Camil Petrescu „Un om între oameni”, o oglindire remarcabilă. Este un caz, aş spune unic, în literatura română cînd un literat de mare talent are, în acelaşi timp, la temelia lucrării sale, o atît de bogată şi temeinică documentare. Ne putem întreba însă de ce nu s-a realizat un roman de aceeaşi valoare în legătură cu Unirea, unul din momentele cele mai importante, cele mai bogate ca reacţiişiimplicaţii din istoria noastră, şi care se pretează admirabil la evocări literare. Sunt mărturii, documente numeroase care demonstrează ce puternic ecou a găsit Unirea în sufletele românilor. Necesitatea unei documentări istorice îi sperie pe creatori? Dar numeroase documente sunt deja publicate, iar altele pot fi destul de lesne cercetate în diverse biblioteci publice. Pentru actul Unirii şi pentru viaţa lui Cuzasîntstrînse laolaltă actele epocii în 59 de volume ale Academiei. Este adevărat că există şi unele lucrări asupra acestei perioade. Dar pentru un scriitor, una este să citească o monografie istorică şi alta este să ia contact direct cu 8.500 de acte, să citească scrisorile originale ale lui Costache Negri către Cuzaşi ale lui Cuzacătre Negri, să consulte sutele şi miile de acte ale ţăranilor de a doua zi de după reforma agrară din 1864. Este impresionant. Am trăit momente emoţionante citind cum îi mulţumeauţăranii lui Cuza: „Să ia Dumnezeu din zilele noastre şi ale copiilor noştrişi să adauge la zilele Măriei Tale, să ne duci pînă la sfîrşit. Dă-ne voie să te numim părintele neamului ţărănesc”.
Faptul că figura lui Cuzatrăieştepînă astăzi în conştiinţa întregului popor ți-l explici citind sutele de acte în care răzbat sentimentele pornite din inimă faţă de acest mare om de stat al poporului nostru.
Cred că într-un roman istoric, într-o mare frescă socială, o atenţie deosebită ar trebui să se acorde şipersonalităţilor de primă mărime ale vremii.
Îmi pare rău că dintre literaţii tineri, dintre cei ce încep acum a scrie nu se apropie cineva cu iubire de o figură luminoasă cum a fost aceea a lui A. I. Cuza. Este un tip reprezentativ românesc cu însuşirileşi cu unele din defectele lui, însuşirile fiind hotărît precumpănitoare. Ceea ce emoţioneazăşi astăzi în personalitatea lui nu este numai înţelegerea pentru cei mulţişiumiliţi, pentru „săracii pămîntului” pe care i-a înţelesşi i-a iubit, dar şi patriotismul, simţul impresionant al demnităţii patriei. Reprezentant al poporului, reprezentant al ţării, Cuzai-a putut spune vizirului: „Cînd vorbesc eu, vorbeşte România prin mine”.
Oamenii aceştia aveau gesturi de o putere care – mărturisesc – mă impresionează. Să luăm şi un alt exemplu caracteristic. Cînd a fost vorba de secularizarea averilor mînăstireşti, li s-a oferit călugărilor o sumă importantă dar ei, în miopia lor, au crezut că vor obţine mai mult prin arbitrajul marilor puteri. Vizirul a trimis o circulară prin care cerea să se convoace o conferinţă a reprezentanţilor marilor puteri. Nicolae Bordeanu, un diplomat strălucit al ţării noastre, adjunctul lui Costache Negri la Constantinopol, a aflat de circulara trimisă de Ali. Imediat a trimis o telegramă cifrată la Bucureşti. Prin urmare, astăzi s-a emis circulara, mîine a aflat Bordeanu, poimîine s-a acţionatşi s-a prezentat legea secularizării averilor mînăstireşti. S-a acţionat cu repeziciune uimitoare pentru a împiedica puterile străine să intervină într-o problemă internă a ţării. Cercetînd timp de cinci ani documentele pentru lucrarea consacrată lui Cuzapublicată anul trecut, mi-am întărit convingerea că generaţia Unirii a fost o generaţie de mari patrioţi, de oameni care şi-au iubit cu putere ţaraşi care au făcut abstracţie de interesele lor personale, mulţi dintre ei – Negri, Goleştişialţii–pierzindu-şi chiar averile în slujba ţării”.