23 august 1944 - succinte clarificări la 80 de ani

Se împlinesc la 23 august anul acesta 80 de ani de la evenimentele istorice anunțate la Radio București prin glasul regelui Mihai începând cu ora 22:12. Nu a fost o emisiune în direct, monarhul înregistrase documentul „Proclamația Regelui Mihai I către Țară.”

Deținătorii de aparate radio au aflat că la București a fost instalat un „nou guvern de uniune națională” cu misiunea de a încheia pacea cu Coaliția Națiunilor Unite, condusă de S.U.A., Marea Britanie și U.R.S.S., principala forță militară anti Axă (Germania și aliații ei). Documentul nu dă niciun indiciu cum se va încheia pacea în condițiile în care în țară se aflau importante forțe germane. Se făcea însă referire la „armistițiul”, în fapt prioritatea priorităților. În document se menționa că „România a acceptat  armistițiul (s.n.) oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii”. În logica evenimentelor până la stabilirea păcii armele trebuiau să tacă. Părțile beligerante încetau după o prealabilă înțelegere acțiunile militare. Formularea din Proclamație lasă să se înțeleagă că România negociase și stabilise cu reprezentanții Coaliției Națiunilor Unite termenii armistițiului.



Precizarea a fost politică și propagandistică în scopul liniștirii populației, a comandanților marilor unități din linia întâi a frontului antisovietic precum și pentru a face cunoscut publiculuidin țară și străinătate cotitura pe care a realizat-o România, intrând în alianță cu Națiunile Unite.
Din Proclamație se putea deduce că începând cu ora 22:12 ad-hoc prioritățile operative pentru unitățile române s-au modificat. Trupele germane deveneau inamice iar unitățile sovietice aliate. Părea frumos și sigur. Realitatea avea să fie cu totul alta.
Nu a existat niciun act semnat cu condițiile armistițiului. După cum vom vedea discuții și tatonări au existat cu reprezentanți ai Coaliției Națiunilor Unite. Diplomați ai guvernului Ion Antonescu și mesageri ai opoziției antiantonesciene condusă de Iuliu Maniu au discutat pe tema armistițiului ca soluție de salvare a României.
Pentru a înțelege cum s-a ajuns la 23 august 1944, la complexa situație în care s-a aflat țara se impun câteva repere istorice. România Mare realizată realizată în anul 1918 prin voința plebiscitară a românilor din teritoriile istorice aflate în imperiile intrate în proces de prăbușire la sfârșitul Primului Război Mondial, acte recunoscute prin tratate internaționale, și-a apărat securitatea, interesele naționale și internaționale prin alianțe precum: Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, Pactul Societății Națiunilor Unite, Pactul Briand-Kellog și prin legăturile istorice cu Franța și Marea Britanie.
După instalarea lui Hitler la putere în Germania pe 30 ianuarie 1933 vecinii României, Ungaria, Bulgaria și U.R.S.S. și-au accentuat revendicările teritoriale asupra țării noastre. De altfel Hitler a modificat începând cu 1936 harta Europei Centrale prin ocuparea zonei demilitarizate a Rhenaniei, a Austriei și a decis dezmembrarea Cehoslovaciei.
Cum a fost posibil? Conciliatorismul practicat de guvernele Marii Britanii și Franței i-au facilitat lui Hitler realizarea obiectivelor, care, în fapt, au prefigurat un nou război și nu o perioadă de pace sigură.


1939 a înregistrat în relațiile internaționale europene o apropiere între Germania și U.R.S.S., îngrijorătoare pentru statele preocupate să-și apere status-quo-ul. Hitler și Stalin au decis să facă o înțelegere pentru redesenarea sferelor de influență în Europa de Est. Încheierea pe 23 august 1939 a Pactului Ribbentrop-Molotov, definit de regretatul istoric Florin Constantiniu „Actul de brigandaj al secolului” a deschis calea liberă pentru Hitler de a ataca la 1 septembrie 1939 Polonia. În Anexa secretă a Pactului se prevăzuse, în ceea ce privește România că: „partea sovietică accentuează interesul care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres față de acest teritoriu”. Grigore Gafencu (1892-1957), la momentul respectiv ministru de Externe, avea să scrie mai târziu în lucrarea sa Preliminarii la războiul din răsărit, publicată în mai 1943 la Geneva, despre efectul Pactului Ribbentrop – Molotov: „România se afla plasată în fața unui pericol dublu: U.R.S.S. îi viza provinciile orientale și nordice, iar Germania în mod <> tot restul.Acordul stabilit între cele două mari puteri dădea poftelor lor un caracter inexorabil”.

Cum am menționat, în dimineața zilei de 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia, punând în aplicare ceea ce s-a numit Blitzkrieg (război-fulger) care a însemnat atacuri în valuri cu avioane și pătrunderi cu tancuri în forță. În câteva săptămâni armata poloneză care încă mai lupta cu trupe de cavalerie a fost spulberată. Prăbușirea Poloniei a venit și de la atacul dat pe 17 septembrie 1939 de armata rusă. Războiul de la frontiera de nord a României s-a simțit în țara noastră, mulți polonezi s-au refugiat și în final guvernul s-a adăpostit la noi. U.R.S.S. a extins războiul declanșând atacul asupra Finlandei. Finlandezii au luptat eroic, dar la începutul lui martie 1940 au acceptat condițiile Moscovei, care și-a extins frontiera la nord, înglobând teritorii finlandeze.

În primăvara anului 1940, Germania declanșează campania împotriva Danemarcei și Norvegiei. La 10 mai 1940 trupele germane au străpuns rapid frontiera vestică trecând cu rapiditate Ardenii. Olanda este ocupată în patru zile. A urmat Belgia. După 10 zile blindatele germane au atins Canalul Mânecii blocând 40 de divizii franceze, engleze și belgiene care se retrăgeau spre portul Dunkerque. La 22 iunie 1940 Franța a capitulat fără condiții.
România era izolată pe plan internațional. În septembrie 1939 și-a proclamat neutralitatea, iar în mai 1940 nonbeligeranța. Siguranța pentru țară era greu de realizat. Profitând de prăbușirea militară a Franței, Molotov, ministrul de Externe al U.R.S.S. l-a convocat pe 26 iunie 1940 pe ambasadorul României pentru a-i transmite primul ultimatum. Se pretindea ferm Basarabia și zona de nord a Bucovinei. Răspunsul era așteptat a doua zi. În noaptea de 27/28 iunie 1940 s-a transmis o notă. În patru zile armata și administrația românească trebuiau să părăsească teritoriile revendicate. Trupele sovietice au intrat în teritoriile pretinse.
La sugestia Germaniei și a Italiei autoritățile de la București au cedat presiunii ultimative a Moscovei. O tragedie pentru țară, pentru românii dintre Prut și Nistru care au rămas sub cizma bolșevică, dar și pentru refugiații basarabeni. Deosebit de gravă a fost atacarea militarilor români care se evacuau de către grupurile comuniste patronate de Comintern.
Dezmembrarea României a continuat. Pe 30 august 1940 Hitler a decis modificarea frontierei vestice a României. La Viena în fatidica zi, Ribbentrop și Ciano, responsabilii politicii externe a Germaniei respectiv a Italiei au prezentat harta cu partea teritoriului românesc care trebuia cedat Ungariei. La începutul lui septembrie 1940 ca urmare a discuțiilor între delegațiile României și Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) s-au cedat vecinei noastre de la sud județele Caliacra și Durostor. România a pierdut în 1940 99.738 Km², 33 % din teritoriu și 6.821.000 locuitori, procentual 33,31%.
Opinia publică din țară și străinătate a fost puternic afectată. Declarații și manifestări de stradă îl nominalizau ca principal vinovat pe Carol al II-lea. Încercând să-și salveze tronul, monarhul l-a adus pentru formarea unui nou guvern pe generalul Ion Antonescu pe care-l surghinuise la Mănăstirea Bistrița. Generalul accepta pe 4 septembrie 1940, dar a solicitat și conducerea statului român. Presat de manifestările de stradă Carol cedează cererilor generalului. În noaptea de 5-6 septembrie 1940 Antonescu îi cere monarhului abdicarea în favoarea fiului său Mihai. Din 14 septembrie 1940 Antonescu este oficial numit Conducător al Statului, păstrând și poziția de președinte al Consiliului de Miniștri.


În polica externă România nu mai avea o marjă mare și sigură pentru siguranța țării. De altfel guvernul Gheorghe Tătărescu anunțase la 2 iulie 1940 că abandonează garanțiile anglo-franceze care nu mai funcționau.

Cedările teritoriale către U.R.S.S. nu i-au temperat apetitul pentru a mai rupe ceva din România. Pe brațul Chilia nave militare rusești făceau manevre în apele noastre. Mai mult spre sfârșitul lui octombrie 1940 militari ruși au debarcat pe ostroavele Dalerul Mare și Șalangic, au ocupat ostrovul Musura și Stari-Stambul. Asupra grănicerilor români se executau trageri care s-au soldat cu victime. Avioane rusești intrau frecvent în spațiul aerian românesc. Erau dovezi clare că U.R.S.S. agresa România. Ion Antonescu a decis orientarea clară a României spre Germania. A acceptat ca armata română să devină partener al armatei germane în cadrul planului Barbarossa de atac al U.R.S.S. La 22 iunie 1941 trupele române au trecut Prutul pentru eliberarea teritoriilor cotropite de sovietici. Decizia politico-militară a pus România în poziția de adversar al Coaliției Națiunilor Unite.

Grigore Gafencu, ambasadorul României la Moscova, îi va raporta lui Mihai Antonescu, ministrul de Externe ultima întâlnire pe care a avut-o în după-amiaza zilei de 24 iunie 1941 cu Viaceslav Molotov. Demnitarul sovietic i-a cerut lui Gafencu explicații privind asocierea României la „atacul banditesc al nemților asupra noastră”. Molotov considera că „România nu avea dreptul să rupă pacea cu U.R.S.S.”.

Cu calm marele diplomat i-a răspuns: „Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei și chiar a unei părți din vechea Moldovă despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forță care au intervenit pe Dunăre chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea unei linii de demarcație, Uniunea Sovietică a distrus orice simțământ de siguranță și de încredere și a trezit îndreptățita teamă că însăși ființa statului român este în primejdie. Am căutat atunci sprijin în alte părți. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin și nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviți și dacă nu ne-am fi simțit amenințați”.[1]
După eliberarea Barasabiei, mareșalul Antonescu a hotărât ca trupele române să treacă Nistrul. A fost o decizie militară pentru învingerea inamicului. A urmat o campanie grea, cu pierderi grele umane și materiale. În septembrie 1942 Armata a 3-a și Armata a 4-a române acopereau ținuturi mari foarte greu de apărat la Stalingrad. Bătălia desfășurată între noiembrie 1942 – ianuarie 1943 s-a terminat dezastruos pentru trupele române și germane.

Stalingradul nu a fost numai una din marile bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial. Marele istoric britanic B.H. Liddell Hart (1895-1970) conchide efectul pierderii bătăliei: „Armata germană nu și-a mai revenit niciodată din șocul material, dar mai ales moral provocat de dezastrul de la Stalingrad”.[2] Confruntarea blindatelor în marea bătălie de la Kursk (5 iulie – 22 iulie 1943) câștigată de Armata Roșie a însemnat preluarea decisivă a inițiativei strategice. Trupele germane au intrat în declin repliindu-se succesiv pe aliniamente care au apropiat-o de frontiera României în aprilie 1944. La 20 august 1944 Fronturile 2 și 3 ucrainiene au declanșat „Bătălia Moldovei”.
Sub protecția mareșalului Antonescu, Mihai Antonescu a inițiat un plan de discuții în primăvara anului 1943 în capitale neutre – Ankara, Stockholm, Berna, Lisabona, Cairo, Madrid cu diplomați ai Coaliției Națiunilor Unite pentru a găsi o soluție de salvare a României. Tatonările și întâlnirile nu s-au desfășurat strict secret. Berlinul a aflat de demersurile lui Mihai Antonescu. Hitler l-a informat și i-a reproșat lui Ion Antonescu la întâlnirea de la Berlin din 12/13 aprilie 1943 acțiunile principalului său colaborator. S-a derulat o scenă unică, greu de imaginat. Ion Antonescu a jucat teatru în fața lui Hitler. Și-a manifestat surprinderea față de cele relatate de interlocutorul său, replicând că sunt intrigi, că Mihai Antonescu nu putea să încline încheierea păcii separate. Conducătorul Statului și-a apărat colaboratorul și a refuzat demiterea lui.

Clarificări importante privind condițiile de negocieri pe care România și aliații Germaniei doreau să se desprindă de Axă au fost stabilite la Casablanca și Moscova.Să explicăm. În cadrul Conferinței de la Casablanca (Symbol) derulată între 14-26 ianuarie 1943 la care au participat F. D. Roosevelt, președintele S.U.A. și Winston Churchil, premierul britanic, Stalin a refuzat deplasarea la respectiva reuniune, dar a fost informat cu cele discutate, președintele Roosevelt a lansat formula „capitulării necondiționate” pentru aliații Germaniei. Deci discuțiile diplomaților români porneau numai dacă „România accepta „capitularea necondiționată”. La Conferința de la Moscova (18-30 octombrie 1943) a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., Marii Britanii și S.U.A. s-a hotărât constituirea Comisiei Consultative Europene (C.C.E.) care urma să funcționeze la Londra. Prin Anexa 2 a Protocolului secret al C.C.E. s-a hotărât ca obiectiv important să fixarea condițiilor capitulării pe care statele aflate în război cu Coaliția Națiunilor Unite trebuiau să le asume precum și căile de aplicare.Cele trei state S.U.A., Marea Britanie și U.R.S.S. trebuiau să se consulte permanent astfel ca soluția privind România să fie agreată de cei trei mari lideri.

Pe filiera Madrid unde exista un contact cu S.U.A. s-a comunicat că guvernul român a acceptat „să trateze pe baza formulei predare fără condiții”.Formularea Bucureștiului era de fapt o amânare întrucât se dorea obținerea debarcării aliată în Balcani și atragerea Turciei în Coaliția Națiunilor Unite. În primăvara lui 1943 Mihai Antonescu a încercat să obțină acordul Berlinului pentru a trata cu anglo-americanii, demers respins de Hitler.Pe canalul București – Ankara – Cairo s-au derulat negocieri importante care au dus la unele clarificări. Guvernul britanic a transmis lui Al. Cretzianu, ambasadorul României din 11 septembrie 1941 la Ankara, că guvernul român trebuie să se adreseze în același timp celor trei aliați: S.U.A., Marea Britanie și U.R.S.S.. Să fie numit un reprezentant pentru a semna capitularea necondiționată, față de cei trei aliați, conform deciziei Conferinței de la Moscova.

Lui Iuliu Maniu care avea legături speciale la Londra i s-a transmis un scenariu în primăvara lui 1944, agreat și de S.U.A. de discutare a capitulării la Cairo. Molotov, comisarul pentru Externe al U.R.S.S. s-a împotrivit discutării condițiilor armistițiului României de către C.C.E.. Londra a intervenit pentru a schimba opinia U.R.S.S.. Moscova printr-un memorandum a respins o solicitare pe motiv că nu existau preopuneri concrete și chestiunea nu era urgentă.

Și capitala S.U.A. a pregătit documente privind poziția guvernului american referitoare la o viitoare ocupație militară aliată a României.În cazul acceptării capitulării s-au stabilit 27 de principii pe care România trebuia să le accepte: dreptul de ocupație, dezarmare și demobilizare; interzicerea producerii de armament, muniții și echipament, predarea flotei comerciale; controlul comerțului, al finanțelor, al activității economice a țării; controlul massmediei, controlul relațiilor diplomatice, plata despăgubirilor.[3]
Iuliu Maniu nu a agreat „capitularea necondiționată” apreciind ca Ion Antonescu ar trebui să-și asume decizia. A fost desemnat Barbu Știrbey pentru a negocia la Cairo în numele opoziției.

La 26 martie 1944 Molotov a informat Londra că este de acord cu tratativele duse cu prințul Știrbey. Demnitarul rus era de părere că Aliații să se adreseze direct lui Ion Antonescu. Propune capitularea trupelor române aflate în linia frontului. Preciza că unitățile din Crimeea și regiunea Nistru să fie trimise lui Ion Antonescu după capitulare pentru a fi folosite împotriva germanilor. Schimbul de mesaje între cei trei aliați evidențiază că S.U.A. a sesizat că problema capitulării României era în fapt lăsată la voința rușilor. Informat de discuțiile de la Cairo,Ion Antonescu nu a mai exprimat nicio opinie.

La 2 aprilie 1944, Molotov anunța într-o conferință de presă că trupele sovietice au intrat pe teritoriul românesc, asigurând desigur, din rațiuni propagandistice și nedorind o tulburare a relațiilor interaliate, că guvernul rus nu dorește schimbări politice în România ci numai înfrângerea trupelor inamice. U.R.S.S. a prezentat condițiile armistițiului cu România: predare trupelor române din Crimeea, Odessa, regiunea Chișinău Armatei Roșii ori să atace frontul german. Pentru îndeplinirea respectivelor condiții trupele române urmau să fie echipate și să fie puse la dispoziția lui Antonescu și Maniu.

Urmau condițiile minimale: ruperea relațiilor cu Germania; operații comune cu unitățile sovietice; granița româno-sovietică din 1940; despăgubiri de război; repatrierea prizonierilor. Documentul atenționa că dacă România nu le acceptă vor fi „modificate în rău”; teritoriul României nu va fi ocupat, dar pretind libertatea de mișcare; Dictatul de la Viena era apreciat ca incorect pentru România: promiteau ca unitățile sovietice să lupte împreună cu cele românești pentru eliberarea Transilvaniei și întregirea ei; se solicitau doi reprezentanți ai României pe probleme militare și politice.

În S.U.A. s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Generalul Marshall, comandantul Statului Major reunit a considerat ieșirea României din război „eveniment de o importanță atât de mare în continuarea războiului”, încât guvernul S.U.A. trebuia să soluționeze cu Londra și cu Moscova celelalte probleme. Departamentul de Stat a remarcat că solicitările U.R.S.S. erau „mai ales rusești, pe premisa practică că războiul cu România a fost treabă proprie rusească”. În privința Dictatului de la Viena, guvernul S.U.A. nu a aprobat impunerea ciuntirii Transilvaniei în 1940, dar chestiunea urma să se rezolve după război. În sfârșit se observa că propunerile U.R.S.S. nu făceau trimitere la guvernul Antonescu.[4]

La Stockholm, șeful Legației Române, Frederic Nanu, a acceptat o întâlnire cu atașatul de presă al Legației U.R.S.S. care s-a interesat dacă este abilitat să trateze „capitularea necondiționată”. Nanu nu avea cunoștiință de demersurile lui Maniu și Tătărescu care intrase și el în rândul celor interesați de salvarea României. Discuțiile au continuat, U.R.S.S. promitea din rațiuni propagandistice respectarea suveranității și independenței țării dacă iese din război. De la București nu s-a reacționat.
În țară situația era îngrijorătoare ca urmare a înaintării trupelor sovietice. La începutul lui aprilie 1944 Legația U.R.S.S. a precizat că vrea să lucreze cu guvernul Antonescu pe care dorea să-l ajute să se rupă de germani. Totodată s-a precizat că doresc să aibă contacte și cu opoziția. Frederic Nanu a primit condițiile minimale ale armistițiului de la diplomații ruși.Ion Antonescu n-a agreat propunerile. Era dispus să cedeze guvernul lui Iuliu Maniu dar liderul opoziției a declinat oferta.
La Cairo s-a decis ca Maniu să trimită un emisar la ruși prin linia frontului pentru stabilirea unor acțiuni militare. Maniu a solicitat noi asigurări precum  păstrarea administrației românești, Bucureștiul să nu fie ocupat de trupele aliate, Transilvania să revină integral României. Răspunsul guvernului U.R.S.S. a însemnat refuzul de a mai discuta. S-a înmânat o „declarație finală” către Iuliu Maniu.

Maniu a acceptat la 11 iunie 1944 condițiile cerute de U.R.S.S.. La București pe 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Partidelor Democratice (B.N.D.) care reunea Partidul Național Liberal (P.N.L. – C.I. Brătianu), Partidul Național Țărănesc (P.N.Ț. – Iuliu Maniu); Partidul Comunist din România (P.C. – Lucrețiu Pătrășcanu) și Partidul Social Democrat (P.S.D. – Constantin Titel Petrescu) rezultat al unor negocieri intense, pentru un program în patru puncte: armistițiu; ruperea legăturilor cu Axa; regim democratic; pacea în interesul României.

Pe 17 august 1944 generalul Aldea a fost mandatat de B.N.D. să semneze în numele respectivei uniuni politice armistițiu și condițiile de aplicare.
La Stockholm, G. Duca diplomat în cadrul Legației României a discutat cu A. Kollontay, ambasadoarea U.R.S.S. detaliile misiunii generalului Aurel Aldea, agreat de Moscova.
Printr-o telegramă cifrată Duca a solicitat detaliile tehnice ale avionului care urma să-l ducă pe Aldea într-o zonă comunicată de Moscova. De la București nu s-a mai primit niciun răspuns. Nimeni nu-și mai asuma răspunderea capitulării necondiționate. Responsabilitatea istorică era prea mare pentru a risca. Mareșalul nu era de acord cu propunerile Moscovei. Dorea prin ceea ce s-a numit „bătălia armistițiului”, pe care o pregătea, să obțină condiții mai bune pentru țară. La Palat la o întâlnire conspirativă se hotărâse arestarea Antoneștilor pe 26 august 1944. Lovitura de stat a fost devansată când s-a aflat că Ion Antonescu pleca în Moldova pentru evaluarea situației militare. În după-amiaza zilei de 23 august 1944, la Palat au avut loc două primiri la regele Mihai. La ora 15:30 a venit Mihai Antonescu care i-a solicitat regelui mandat pentru semnarea armistițiului pe filiera Turcia. Monarhul l-a refuzat, dar l-a invitat să aștepte primirea Conducătorului Statului la ora 16:15. Timp de 45 de minuteîntre Rege, însoțit de generalul Sănătescu, agreat deja pentru a prelua conducerea unui nou guvern și Ion Antonescu s-a purtat un dialog dur, cu acuze de o parte și de alta. Ion Antonescu a refuzat să semneze de îndată armistițiul. Regele i-a spus că-i retrage încrederea și s-a retras într-o cameră alăturată. Sfătuit de generalul Aldea Regele aprobă arestarea celor doi Antonești.[5]

O echipă de subofițeri din gardă i-au reținut și închis în seiful în care Carol al II-lea își ținea faimoasa colecție de timbre. Ulterior au fost preluați de o echipă de comuniști conduși de Emil Bodnăraș și duși într-o casă conspirativă. De acolo sovieticii i-au ridicat și au fost duși în U.R.S.S. pentru a fi anchetați. La Palat au fost chemați și alți membri ai guvernului care au fost reținuți.

Începând cuora 22:12, cum am menționat, s-au transmis la Radio documentele care au anunțat schimbarea politică și militară de către România. Cotitura de la 23 august 1944 a fost apreciată încă din seara aflării schimbării de la București ca un eveniment major pentru teatrul de operații est european.
Evenimentele ne arată fără dubiu că Ion Antonescu și Mihai Antonescu au căutat soluții pentru ieșirea din Axă și intrarea în alianța cu Coaliția Națiunilor Unite. Opoziția antiantonesciană condusă de Iuliu Maniu a lucrat și ea în acest sens sub oblăduirea Marii Britanii. Regele Mihai a sprijinit demersurile lui Iuliu Maniu și a decis arestarea Antoneștilor și a altor membri ai guvernului în după-amiaza lui 23 august 1944. Nici capitularea necondiționată, nici armistițiul nu au fost semnate. Condițiile armistițiului vor fi impuse delegației României la Moscova pe 12 septembrie 1944 când țara era ocupată de trupele sovietice.

În teritoriu comandanți ai marilor unități au acționat în raporturile cu sovieticii așa cum s-a precizat în documentele anunțate public. Comandanții sovieticii afirmau că nu știau nimic despre armistițiu și se comportau ca învingători și ocupanți.Un exemplu dramatic a fost situația contraamiralului Horia Macellariu. Numit în 26 august 1944 comandant militar al Dobrogei în momentul intrării rușilor în Constanța a acționat conform prevederilor din documentele oficiale. Presiunile asupra lui au fost imense. În „Viața mea” scrisă în Penitenciarul Gherla în mai 1964 mărturisea: „M-am găsit, fără să știu și fără să-mi dau seama, între ciocan și nicovală: una îmi spuse guvernul de la 23 august 1944 și alta armata sovietică”[6].

Faptele istorice sunt clare. România a fost ocupată, P.C. a devenit partid de guvernământ începând cu 23 august 1944, în guvernele general Constantin Sănătescu, general Nicolae Rădescu și cele conduse de Petru Groza. Din 30 decembrie 1947, prin înlăturarea regelui Mihai, P.C. devine partidul unic de guvernare iar țara a întrat în stalinism. Sub oblăduirea armatei ruse ascensiunea comuniștilor a fost sigură iar regimul politic și economic a fost modificat.
România nu a mai avut ce face. Soarta i-a fost pecetluită pentru mulți ani. Un rol negativ și cinic l-a avut Winston Churchill care în timpul vizitei la Moscova în cadrul Conferinței Tolstoi (9 octombrie – 19 octombrie 1944) i-a propus lui Stalin „Acordul de procentaj” prin care în România interesele Rusiei propuse de premierul britanic spun totul: 90% Rusia, ceilalți 10%.[7] Procentul spune totul.

Istoriografia lui 23 august 1944 este bogată, dar nu exhaustivă. S-au exprimat opinii marcate de controverse istorico-politice atât sub regimul comunist cât și după 1990.
Încă înainte de acapararea totală a puterii politice în România P.C. prin liderul său Gheorghiu-Dej a emis o serie de teze și subteze care afirmau că numai comuniștii au înfăptuit actul de la 23 august 1944 în contextul înaintării Armatei Roșii. P.C. a folosit pe Regele Mihai și „reacționarii” Maniu și Brătianu pentru arestarea guvernului Antonescu. Mai târziu Dej a definit evenimentul de la 23 august „Insurecție armată”, iar Nicolae Ceaușescu a rebotezat 23 august ca început al revoluției de eliberare socială și naționala condusă de P.C..

Istoria lui 23 august 1944 rămâne însă deschisă, multe aspecte trebuie clarificate. Progresele istoriografice depind de depistarea de noi izvoare, supuse criticii astfel încât discursul istoric să fie construit „fără ură și părtinire”, cum ne învață istoricul roman Publius Corneliu Tacitus (55 î. Chr. –20 d. Chr.). 23 august își așteaptă istoricul capabil să realizeze marea monografie a unui eveniment important din istoria țării noastre.
 
Prof.univ.dr. Valentin Ciorbea,
membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România
 
 
 

---