Pentru enciclopedistul Nicolae Iorga – prezent în anii ’20-’30 cu prelegeri susţinte la Sorbona, la Collège de France (era şi membru, între altele, al prestigioasei Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, fondată la 1663 la iniţiativa prim-sfetnicului Regelui Soare, pragmaticul manager, cum s-ar spune azi, Colbert) –, cunoştinţele din cultura universală era atât de vaste încât nu-l egala, practic, nici o personalitatea din vremea sa. Iar acestea sunt „topite” şi vaste tomuri tipărite – de la sinteze academice, prelegeri universitare, la conferinţe, studii şi articole de ziar.
 
În viziunea sa, cunoaşterea şi, mai ales, înţelegerea culturii unui popor sau altul, în articulaţiile sale istorice şi ideatice, nu se rezumă doar la căpătarea de „cunosciinţe” prin „cetirea” de cărţi – mai mult sau mai puţin lămuritoare, mai mult sau mai puţin rezumative sau vulgarizatoare. Se cerea ceva de consistenţă intelectuală: a încerca să pătrunzi, mai întâi, în intimitatea sufletului poporului respectiv.
 
Într-o conferinţă radiofnică din 1938 – difuzată în seara zilei de 3 noiembrie (ora 19.55), sub titlul Personalităţi reprezentative franceze –, N. Iorga, prevenindu-şi auditorii că „se poate găsi prilejul tocmai pentru a se explica faptele care se succedă, însemnând care sunt notele dominante psihologfice ale unora din aceste naţiuni”, relevă: „Din partea mea, mă voi mărgeni să arăt dintr-o lungă experienţă, care vine nu numai din cetirea cărţilor, dar şi din familiarizarea îndelungată cu o societate care nu se dă de obicei străinilor, ci admite numai cu multă greutate în intimitatea ei aşa de preţioasă şi prin urmare aşa de ascunsă, care mi se pare a fi psihologia poporului francez. Acum câtăva vreme (în fapt, aproape cu două decenii în urmă! –  n.n.) într-o conferinţă publică [Conferinţă ţinută la „Cercul Analelor” în ziua de 14 februarie 1921 /52 pp./], am putut să mă întind mai larg asupra acestui subiect, şi această expunere a fost tipărită supt titlul: Secretul culturii franceze. Aici nu este vorba însă numai de cultura franceză, ci şi de vieaţa generală a acestui popor, care se înfăţişează străinului supt anumite aspecte care nu sunt cele principale şi care pot să dea de multe ori o impresie falsă despre depărtaţii noştri fraţi din Apus. Nu numai impresii false au cules atâţia dintre noi cari şi-au închipuit a cunoaşte foarte bine o societate aşa de complicată, de discretă şi cu atât de multiple faţete, dar mulţi au crezut că, dându-şi seama pe deplin de ceea ce se închide în sufletul, cu grijă ascuns străinilor, al poporului francez, pot strămuta această iluzie, care nu corespunde aproape deloc cu realitatea, şi în vieaţa noastră proprtie.
 
De aici a rezultat o întreagă contrafacere, care nu este măcar a originalului, ci numai a acelei iluzii de care vorbeam mai sus. Ne-am crezut iniţiaţi în misterele limbii franceze, în care sunt atâtea perioade, şi cea din evul mediu nu este cea mai puţin interesantă, ci cupriunde într-însa  frumuseţi de care, supt regimul monarhic şi al şcolilor iezuite, francezii înşişi au crezut că pot şi chiar trebuie să se lipsească, şi, vorbind un biet jargon de câteva sute de cuvinte, cu o sintaxă de împrumut, care trebuie corectată la fiecare pas, ai noştri cred că dau dovadă de ceea ce cere aristrocraţia faţă de clasele populare, care însă au învăţat foarte răpede la şcoală, ceea ce alţii căpătaseră de la guvernante şţi perceptori!
Nu toţi cei cari petrec în Franţa mai mulţi ani de zile pot fi consideraţi ca nişte cunoscători ai lumii franceze”.
 
Paginile dedicate literaturii franceze, a personalităţilor acesteia se regăsesc, cum spuneam, în diverse volume (tipărite în română sau franceză) – precum Idées et formes littérairs françaises dans le sud-est de l’Europe. Leçons faites à la Sorbonne (Paris, 1924: 248 pp.), ori ampla Istoria literaturilor romanice în desvoltarea şi legăturile lor (Bucureşti, 1920-1921-1922. Vol. I: Evul mediu: 272 pp; vol. II: Epoca modernă: 176 pp.; vol. III: Epoca modernă: 104 pp.); în aceasta din urmă, sunt subcapitole dedicate lui Jean de Meung (poet din sec. XIV), Rabelais, Montaigne, Malherbe, Corneille, Molière, Voltaire, Montesquieu, Rousseau, , Diderot, Chateaubriand, Madame de Staël, Lamartine, Hugo, Alfred de Vigny, Alfred de Musset (nota bene – nu este individualizat Balzac); ori în Istoria universală văzută prin literatură. Simple note ale elevelor după lecţiile făcute la Şcoala de misionare în anul şcolar 1936-37 (Vălenii de Munte, 1939: 346 pp.) – aici, în afară de lecţiile „tematice”, sunt individualizaţi Calvin, Montaigne, Rebelais, „Pleiada” şi Ronsard, Malherbe „şi Academia Franceză”, Corneille, Racine, Molière, La Fontaine, Boileau, Scarron, Voltaire, Montesquieu, Rousseau, „Enciclopedia franceză”, Chénier, Chateaubriand, Madame de Staël, Victor Hugo.
 
Câteva dintre aceste personalităţi ale literelor şi culturii franceze – dar şi altele – sunt portretizate (prilejuite de diverse aniversări sau comemorări)  şi sunt incluse şi în volumele puse sub titlul Oameni cari au fost. În cele de mai jos, cetitorul poate lua cunosciinţă (şi) de măestria portretistică a inegalabilului N. Iorga.
 
André Theuriet

A murit bătrânul romancier [deopotrivă, şi poet, nuvelist şi dramaturg] André Theuriet [1833-1907; membru din 1896 al Academiei Franceze], spirit fin şi ales, minte stăpânită de scopuri sociale şi morale, care în toiul modei realiste şi obiectiviste, a avut curajul de a fi personal şi de a încerca înrâurirea literaturii asupra caracaterlor (22 april 1907).
 
Sully-Proudhomme
S-a stins marele poet al ideilor, Sully-Prudhomme [1839-1907; membru din 1881 al Academiei Franceze, primul laureat, în 1901, al Premiului Nobel pentru Literatură], de mulţi ani un bătrând paralitic, retras din lume (2 septembre 1907).
 
François Coppée
A murit după o lungă suferinţă, poetul François Coppée [1842-1908; membru din 1884 al Academiei Franceze]. A scris în versuri impecabile lucruri duioase şi intime, dar a ştiut să cânte şi durerea şi speranţele patriei sale, rănite la 1870.
În ultimul timp, făcea propagandă naţionalistă şi mai ales catolică (14 mai 1908).
 

Sardou
Moartea vestitului dramaturg Victorien Sardou [1831-1908; membru din 1877 al Academiei Franceze]. Teatrul său nu avea nici poezie, nici noutate, nici morală, nici filosofie, dar era alcătuit din o sumă de nesfârşite dibăcii, care duceau la succes. Despreţuia literatura şi nu se îngrijea ca piesele lui să intre prin publicare în domeniul ei (31 octombre 1908).
 
Moartea lui Paul Déroulède
După povestirea mişcătoare a împrejurărilor în care şi-a ţinut cel din urmă discurs, răzimându-se pe cârjă, cu medicul lângă dânsul, Paul Déroulède [1846-1914], ni se anunţă moartea lui.
Franţa pierde un om de bine, cu foarte frumoase sentimente idealiste, pe un scriitor de merit – deşi nu un poet mare – pe apostolul «revanşei». Cine nu ne cunoaşte pe noi, naţionaliştii, cine-şi închipuie că suntem un fel de «Armată a salvării naţionale», practicând sportul alaiurilor pe stradă în sunet de goarne, cu tricolorul deasupra capetelor noastre, gata de un discurs la orice răspântie, aşa cum ne zugrăveşte, de altmintrelea, onestitatea [Sic!] gazetelor de lupanar, s-ar mira de tonul în care vorbim despre dispariţie acestui mare «naţionalist» al Franţei. Doar ar trebui să ne cunoaştem în el!

Şi nu, noi credem că nobilul, curatul Déroulède a făcut prin procesiunile sale la statuia cetăţii Strasbourg, prin sprijinirea aventurii frumosului general Boulanger (1837-1891; în 1918, N. Iorga îl va portretiza, pe el şi «bulangismul» – n.n.), prin atitudinea sa de exilat în Spania, mai mult rău decât bine ideii naţionale franceze. Un popor se înalţă prin munca din fiecare moment, prin solidaritatea în silinţile sale, prin răbdătoarea  pregătire economică şi culturală. Dacă vrei să găseşti pe adevăraţii autorti ai măririi sale, caută, te rog, prin prîfoasele odăi ale sălilor de şcoală primară, prin redacţiile întunecoase ale gazetelor fără datorii, prin odăiţele de lucru ale învăţaţilor necunoscuţi.
 
De fapt ei au regenerat Franţa. Dar regenerarea s-ar fi făcut mai răpede, cu forţe mai multe, dacă atâţia «naţionalişti» n-ar fi alergat din vreme în vreme la conferinţele lui Déroulède pentru a-l aplauda frenetic şi a se întoarce acasă cu încredinţarea că prin aceasta şi-au plătit datoria faţă de naţie. Se poate  să i se întâmple cuiva acesta fără ca el să fie vinovat. Dar nu era cazul lui Déroulède.
Artist, el s-a găsit bine în poza per care o luase. A îndreptat puterile sale sufleteşti pentru a o susţine, a dus până la eroism poza sinceră, a murit a doua zi după cel mai mare gest al lui. Şi de aceea nu ne recunoaştem în el, noi, naţionaliştii fără gesturi şi fără poză. Ci figura lui ne cheamă în minte pe aceia de aici cari prin gestul şi poza naţionalistă au făcut mai mult rău acţiunii noastre reale decât toţi politicianii şi evreii laolaltă (26 ianuarie 1914).
 
Georges Ohnet
Cu Georges Ohnet [1848-1918], mort la adânci bătrâneţe, dispare unul dintre cei mai populari scriitori ai Franţei.
A scris mult, a fost cetit mult.
I s-a imputat – şi nu fără dreptate – că opera lui nu cuprinde realitatea, nu se înalţă până la adevărata poezie şi nu se înfăţişează într-un stil personal.
 
O suflare de idealism se desface însă din această operă care e, din punct de vedere artzistic, mediocră.
Şi acei cari l-au cetit n-au devenit mai răi prin aceasta. Un merit care, astăzi, nu e secundar (1 mai 1918).
 
Edmond Rostand
Edmond Rostand a murit [1868-1918; membru din 1903 al Academiei Franceze]. Se spune, de aceia cari-l plâng, crezând că ştiu cine a fost şi cari, oricum, au cetit cu admiraţie scăpărătoarele lui versuri, cu el se duce ultimul romantic. Aşa să fie oare? Romantismul înseamnă, înainte de toate, simţ pentru trecut, simţ pentru taină, credinţă mergând până la fanatism, încredere care ajunge până la iluzie.

Romantismul face literatura, oricum, pentru altceva decât literatura însăşi. Şi aceasta chiar dacă-şi închipuie că nu are altă iubire decât a literaturii, din care face un element de sine stătător al vieţii, fără izvor şi fără un ocean unde se varsă. El s-a ivit şi-a progresat – aşa de răpede! – pentru a cădea – aşa de brusc! – în momentul când popoarele, ieşind din vijelia revoluţionară, din gloriosul freamăt al războaielor napoleoniene, aveau tot sângele în faţă, toată lumina în ochi, toţi muşchii încordaţi şi, în părul dezordonat al încăierărilor, înfiorări din altă lume.
 
A fost o revoluţie în stratele adânci ale sufletului omenesc, precum evenimentele politice şi sociale fuseseră o revoluţie în stratele adânci ale trupului omenirii. Dar la Rostand – nimic din toate acestea. Venit după un naturalism greoi, după un spirit de sistem, înăbuşitor pentru orice independenţă, el a făcut numai, în fruntea unei generaţii care răpede trebui să-l înlăture, mergând şi mai departe, o raită prin terenurile necunoscutului şi posibilului. A încercat potriviri de cuvinte, sonorităţi de vers, ciocniri de idei cum altul până la el nu se încumetase a face. Şi a cutezat aşa de mult, încât pe scena franceză, a atâtor tradiţii, a înfăţişat un Romeo cu creastă şi o Julietă cotcodăcind. Suflet rafinat însuşi, a zguduit nervii unei societăţi obosite şi dezgustate de tot ce a fost, de tot ce se credea că ar putea fi, prin bizareria elegantă a procedeelor sale – dincolo de care nu se mai poate găsi un suflet.
 
Şi de aceea, după prestidigitatorul superb, după galvanizatorul uimitor, literatura nouă, care s-ar putea să fie foarte simplă, aşteaptă acest suflet (25 decemvrie 1918).
 
Pierre Loti
Moartea lui Pierre Loti [1850-1923; membru din 1892 al Academiei Franceze], pe care închipuirea noastră, a celor cari am fost încântaţi de tinereţa lui visătoare, pornită spre aventuri exotice, nu ni-l putea închipui bătrân, zdrobit de vrâstă, izolat, aduce aminte nu numai o încântătoare literatură, plină de ceaţa orizonturilor infinite deasupra mării, ci şi o fază din dezvoltarea literaturii contemporane, pretutindeni, dar mai ales în Franţa.

În legătură cu filozofia pozitivistă, sigură în conturele-i trase drept, şi cu ordinea perfect ierarhizată a unui imperiu conservator, o literatură se desemnase în care nimic nu era lăsat nelămuririi, gâcirii şi prevestirilor misterioase ale sufletului omenesc. Epopeea masivă a lui Zola [1840-1902] domina scrisul timpului, şi poezia însăşi, când nu suspina arii familiare cu François Coppée, urmărea linia dreaptă, precisă a templelor antice.
 
Atunci, un ofiţer de marină, fără pregătirea profesională, fără legături în cercurile care stabilesc reputaţiile, a încercat, într-un stil nou pentru libertatea lui, de o uşurinţă care ascunde totuşi efecte măestrite, să vorbească unei lumi deprinse cu altă lectură despre cele veşnic incapabile de definiţie din infinitul sufletului omenesc.

Plutind cu creaţiunile lui «între vis şi vieaţă», el a vrăjit, înaintea unor ochi deprinşi cu viziuni clare, netede, icoane în care ţări depărtate, rase necunoscute şi neînţelese, până la arhaicul mister psihologic al Bretaniei sale înseşi, adăugeau farmecul cadrului şi cuprinsului lor pentru ca să se întrevadă figuri femeieşti de o ispititoare irealitate, chemând, mângâind şi dispărând ca o iluzie.
Pe urmă a venit altă generaţie. Ea a căutat, afară din subiecte şi afară din virtuozitatea însăşi a stilului, prin aruncarea îndrăzneaţă în anormal şi absurd, acea noutate pe care el o găsise la un colţ de zare streină, de unde veneau razele palide ale unor stranii iubiri. N-a mai fost înţeles acela care de fapt nu fusese întrecut.
El se duce astăzi strein de literatura cea nouă, după ce strein de cea veche se ivise, împrăştietor de vedenii, ca o protestare contra marilor clădiri ale brutalităţii constructive (4 iulie 1923).
 
Câteva note despre Mistral
Mistral [Frédéric:1830-1914; laureat în 1904 al Premiului Nobel pentru Literatură] nu este un poet de cenaclu şi de şcoală. El nu este continuatorul unei tradiţii, iniţiativa sa în vechiul lirism provensal al Evului Mediu fiind mai curând aproximativă. El n-are nimic în adevăr personal într-o operă ce se recunoaşte că este admirabilă, cu mult înaintea momentului în care ea a ajuns să uimească. Prin toată poezia şi prin toată vieaţa sa, pe care a ştiut să n-o despartă de poezie, el este în adevăr ceea ce marele cugetător american Emerson [1803-1882] numeşte «un om reprezentativ».

Prin el s-a manifestat o stare sufletească. E socotit simplu; din contra, e de o rară complexitate. Ar trebui să se cetească fermecătoarele lui amintiri din copilărie şi tinereţă, pentru a se vedea cum a ajuns la ideea că se poate cânta poporul a cărui expresie complectă era el.
De obicei – oricât ar fi de cruzi în privinţa creatorilor literari! – lumea se înclină înaintea acelui ce nu mai este cetit şi se înscrie pe tablele gloriei numele aceluia care nu mai trăieşte în inimi. Este oare puţin din aceasta în toate omagiile aduse dăunăzi memoriei lui Mistral? Mă îndoiesc. Printre admiratorii lui sunt fără îndoială mai mult de jumătate cari n-au cetit decât Mirèio [Mireille], un mare val sufletesc, atât de simplu. Sunt – cel puţin! – trei pătrimi din aceia ce cred că acest lucru nedefinit care este poezia poate fi înţeles vreodată, în adevăr înţeles, dintr-o traducere, chiar dacă ea a fost făcută de însuşi maestrul. Pentru a pătrunde bine frumuseţa acestui cântec – al epopeii dintr-o epocă agitată de frenezia lucrurilor iuţi şi uşoare – trebuie să poţi simţi armonia silabelor acestei limbi pe care puterea politică a nordului a omorât-o în literatură.

România a dat, cu ocazia centenarului, un buchet solemn de discursuri diplomatice. Pe lângă aceasta, scriitorii au spus câteva cuvinte, amintind mai ales raporturile dintre acest minunat ţeran şi un boier din naţia noastră, încununat acolo la un concurs de poezie latină [Vasile Alecsandri, în 1878], în care el a pus un fad exotism. S-ar fi putut, s-ar putea încerca şi mai bine. Nu este oare nimeni printre mulţimea poeţilor care să încerce o transpunere aşa de uşoară ca aceea din limba provenţală în cea românească? Şi, dacă aceasta nu va reuşi – e mai bine să se oprească traducerea dacă ea nu miroasă a cimbru şi a câmp – să se dea o formă românească amintirilor franţuzeşti. Astfel s-ar aminti Creangă al nostru, Mistral rămânând un ţeran mai puţin energic, dar mai înalt inspirat (1934).
 
Un vechi elin în Paris: Maurice Croiset
Am fost la măreaţa slujbă catolică pentru acela care până la vrâsta proorocilor a stat frumos şi drept, continuând tipul bătrânilor dăruiţi cu euprepie elenică, profesorul Maurice Croiset [1846-1935; membru al Academiei de Inscripţii şi Litere].
Şi la noi oricine a atins studiile greceşti a trebuit neapărat să-l cunoască şi să se inspire de la dânsul, de la gândul lui senin, de la fraza lui de armonie şi claritate. Dar ce fericiţi au fost aceia cari au cunoscut pe om!
 
Tot era la el proporţie şi armonie. Truda grea a apuseanului, care trăieşte numai pentru ştiinţă şi-i smulge dureros tainele care nu se dau uşor, nu-l crispase şi sluţise, nu-l încovoiase şi nu-l zbârcise. La catedra sa de la Collège de France, pe fotoliul său de la Academia de Inscripţii, septuagenarul, octogenarul, nonagenarul stătea ca un înţelept al vechimii pe marmura băncilor ateniene. Afară, ceaţa se întindea şi se strângea înapoi, picături cădeau din neguri, urlete de sirene şi vâjâiri de motoare tăiau un aer gros şi obscur, strigăte nervoase trimiteau unde spre fereştile sălii, iar el stătea liniştit, străin de aceste toate deşănţări ale unei vremi triste şi chinuite, şi în colţul gurii zâmbea o uşoară lumină răsfrântă din Atena lui Pericle.
 
Ce păcat că ultimii supravieţuitori ai epocii lui Socrate şi lui Fidias se pierd fără urmaşi! (12 mart 1935).
 
Paul Bourget
S-a răspândit multă laudă în jurul sicriului care cuprindea pe octogenarul scriitor Paul Bourget [1852-1935; membru din 1894 al Academiei Franceze], dar desigur că ea a aflat puţin răsunet într-o literatură de azi a cărei direcţie e cu totul alta.
De altfel niciodată acest normalian învăţat şi dogmatic, înţelegător al sufletelor omeneşti celor mai deosebite, n-a fost primit deplin în literatura în care cu orice preţ a vrut să intre, să răzbată, să se impuie. Şi cei cari-l considerau ca în afară de breaslă aveau dreptate.
 
În adevăr el n-a putut crea niciodată oameni din «psihologiile» pe care le analiza cu deamănuntul – oameni de aceia cari să rămâie ca şi cum în adevăr ar fi fost vii şi pe cari în rândul celor vii să-i recunoşti şi să le spui pe nume. Toate aceste figuri sunt fantome, larve, din lumea gândurilor. Un primitiv cu un puternic talent de gâcire ar fi putut să puie în picioare altfel de făpturi.
Forma însăşi se resimţea în învăţătură, cu tot dresajul ei. Ea nu zguduia şi nu fermeca printr-o noutate pe care harnicul literator n-o avea în suflet.
Din toate ce a scris romane, nuvele, eseuriînsă va rămânea: Încercări de psihologie contemporană prin scriitori, care au deschis atâta orizont generaţiei mele (14 ianuar 1936).
 
Pierre de Nolhac
Cu Pierre de Nolhac [1859-1936; membru din 1922 al Academiei Franceze] se duce unul din spiritele cele mai fine ale Franţei de ieri.
A fost un poet pe care l-a furat învăţătura (prolific istoric şi istoric al artei – n.n.), fără ca însuşirile sufleteşti ale celui născut ca să înţeleagă misterul şi să înduioşeze prin inima sa duioasă pe alţii, orice ar spune şi orice ar face, să fi dispărut.
 
Tot ce a fost frumos şi nobil l-a atins, l-a încălzit şi s-a prefăcut în cuvântul vibrant şi  comunicativ. A vorbit astfel ca unul care a văzut: despre Ronsard şi vremea lui [sec. XVI], despre chinuita regină frumoasă Marie-Antoinette [ghilotinată în 1793], despre ce a fost odinioară acel Versailles căruia, ca istoric şi om de gust, i-a consacrat o iubire aşa de statornică şi de înţelegătoare.
A murit la o vrâstă înaintată, onorând şi astfel nobleţa curajoasă a inteligenţei şi înţelepciunii umane. Şi-a încheiat ultimul manuscrpt de istorie şi a dictat versuri asupra fatalităţii sfârşitului nostru (3 mart 1936).
           
Meillet
Franţa a pierdut pe cel mai mare dintre lingviştii ei, pe omul cu scăpărări geniale, despre care se poate zice că ştia şi pătrundea cu mintea toate limbile de samă ale lumii.
Din această imensă cunoştinţă, Meillet [Antoine: 1866-1936; membru al Academiei de Inscripţii şi Litere; membru de onoare din străinătate, din 1923, al Academiei Române] scotea principii pe care până atunci nu le putuse fixa nimeni. Tot ce era ca operaţie sufletească în formele cuvintelor îl atrăgea şi îl pasiona. Gândirea lui puternică descoperea operaţiile de o extremă fineţă prin care gândul, aşa de greu de prins, devenea grai şi, peste alte fenomene ale minţii, graiul mergea mai departe.
 
Avea o înfăţişare de preot oriental omul cu barba lungă răsfirată, cu ochii obosiţi supt ochelari, cu discreta înfăţişare atât de cucernic modestă. Dar, când începea să desluşească teoriile sale, verva se ridica simpatică şi convingătoare din acel mărunt trup obosit de muncă.
Paralizia-l lovise, şi cei câţiva ani din urmă n-au fost decât un lung chin. Moartea a fost nemiloasă puind capăt acestei umilitoare suferinţi (25 octombre 1936).
 
Ferdinand Brunot
Ştiinţa franceză pierde pe unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai ei.
Ferdinand Brunot [1860-1938] nu era numai un filolog în obişnuitul înţeles al cuvântului. Pentru dânsul «filologie» însemna descoperirea şi scoaterea la iveală a înţelesului organic al graiului. Ca de o fiinţă vie se apropia el de felul de rostire al poporului său şi izbutea, descoperindu-i tainele, nu numai să ajute pe cercetători, dar să stabilească o legătură între ceea ce ştia aşa de puternic să înfăţişeze şi interesul cel mai viu al cetitorului. Se poate spune că în masivele volume ale Istoriei limbii franceze, care ar fi putut să fie numai un repertoriu, el a pus însăşi dezvoltarea istorică a unei mari naţiuni.
 
O muncă uriaşă, la care a fost ajutat foarte puţin de alţii, afară de cea mai devotată dintre soţii şi, pentru amănunte, cândva, şi de o româncă aşezată în Franţa, fiica doctorului Zamfirescu din Iaşi, a strâns un material a cărui bogăţie uimeşte şi pe care numai o inteligenţă superioară putea să-l îmbrăţişeze şi să-l domine. Şi astfel s-a ridicat măreaţa construcţie care nu se vede de cine şi de ce ar putea fi înlocuită.
Era un vorbitor de o rară căldură şi coloare, de o spiritualitate adânc impresionantă, fără nimic din acea pregătire, mergând până la debitarea discursurilor învăţate pe de rost, pe care o au alţii. Când, cu multă greutate, l-am hotărât să vie la Bucureşti, cuvântările lui despre literatura franceză au fost, prin noutatea lor absolută, o impresionantă surprindere.
 
Era în ele ceva din soliditatea claselor adânci ale Franţei. Cine a cunoscut pe meşterul sculptor ce era el, făcând, cu aceeaşi energie şi migală, admirabilele uşi ale casei sale, putea să înţeleagă şi mai bine pe marele om de ştiinţă (6 februar 1938).
 
Jammes, Virgiliul francez
S-a stins în colţul său de provincie un mare poet francez [Francis Jammes: 1868-1938] care a avut curajul să rămâie provincial, şi de aceea a fost un mare poet.
Acest bearnez de supt muntele care se ridică în spatele cetăţii de naştere a lui Henric al IV-lea [1553-1610; rege: 1589-1610; moare asasinat], şi el, până la sfârşitul zilelor, un simplu şi vesel bearnez, s-a simţit acasă la dânsul numai în aceste văi, al căror verde adânc nu samănă cu acela al niciunei alte «podgorii». Ce putea putea să însemne pentru dânsul, chiar dacă acolo se creează notoreităţile şi se glorifică celebritatea, Parisul măreţ şi haotic, plin de zgomot şi de zarvă, în care pentru ca să întunce albastrul cerului se luptă ceaţa cu fumul şi, mânată din urmă de grijili ei grele, fiinţa omenească are aşa de puţină vreme să zâmbească!
 
Adevărat nou Moise după tălmăcirea lui Michelangelo, răsfirându-şi barba de fluviu supt beretul basc, acest «om de la ţară» a înţeles pe vechiul latin care a cântat viile şi câmpul şi a dat învăţături întemeiate acelora cari, ca şi dânsul, vor avea moşioara şi un suflet capabil s-o înţeleagă şi s-o iubească.
Într-o limbă de o perfectă limpeziciune, fără sforţare şi fără pretenţie, lăsând să curgă domol un vers cu sunetul ca al unui susur de râu, el cântă, ca în Egloge, uneori, alteori ca în Georgice de ogor, lucruri care sunt ale tuturora şi de aceea întrec cu mult ceea ce, prin cugetare rafinată şi mândră simţire, a ajuns să fie numai a câtorva. Şi dintr-un trecut care n-avea nimic solemn, au ieşit figuri care par coborâte dintr-un diafan peisagiu al lui Puvis de Chavannes [1824-1898, pictor] (18 novembre 1938).
 
Comemorarea lui Lamartine
În şi cumplitele şi confuzele împrejurări prin care trece Franţa învinsă, s-au găsit – şi acesta e un semn de vitalitate şi de încredere, care dă cele mai bune speranţe marelui popor latin – oameni, dintr’acea „provincie”, de a cărei înviere şi valorificare, până la iluzia de a impune dialectele ca limbă literară şi uzuală, se vorbeşte, cari s-au gândit să cinstească, la Mâcon şi în locurile vecine, legate de o aşa de nobilă amintire, pe Alphonse de Lamartine [1790-1869; membru din 1830 al Academiei Franceze].
 
Marele romantic care a răsărit prin anii 1820 încă, în momentul când se continua un clasicism de mult veşted, şi a redat limbii poetice franceze o nouă vieaţă, făcând-o să dea neaşteptate efecte de armonie, subtilizând-o până la acea mai dulce, aproape aeriană muzică, a putut să iasă din modă cu ale sale Meditaţii şi Armonii, deşi poemele sale, de o aşa de înaltă inspiraţie morală şi religioasă, meritau să reţie atenţia generaţiilor pe rând, dar locul său, care e aşa de mare, în acea literatură franceză, de glorioasă hegemonie, care a dominat lumea în secolul al XIX-lea, nu-i va putea fi răpit.

Desigur că în sufletul lui era, cu totă hotărâta opoziţie, încă de la început, faţă de filozofismul veacului precedent, ceva din felul de a gândi abstract al unei epoci încheiate. Generalităţile stăpânesc pe acela la care viziunea realităţilor a fost slabă, iar sentimentul, la acest nobil de rasă, cu o reţinută atitudine de educaţie îngrijită, n-a avut puterea care dă o însufleţire impresionantă unei lirici pasionate, care în zădar s-ar căuta la dânsul. Omul care a trăit în Italia, de unde a adus idila, trecută prin miragiile închipuirii, din Graziella, călătorul care, pe urmele lui Chateaubriand, a pătruns în Orient, până în Siria, unde şi-a pierdut fetiţa adorată, singurul copil, acela care a trecut la întors, prin Balcani, fiind bolnav într-o căsuţă bulgărească, proprietarul de mari terenuri dăruite de sultan în Asia Mică, fără să aibă cu ce le exploata – şi el a murit aproape în mizerie, mândru, dar ruinat – n-a putut veni de acolo cu nota exotică pe care Victor Hugo, strein de asemenea drumuri depărtate, a găsit-o din instinct. Este, în această legănare a versului melodios, oarecare monotonie, care însă, pentru cine e deprins cu multe psihologii deosebite, nu supără mai mult decât, pentru iubitorul tainelor mării, mişcarea obişnuit egală a unor valuri pe care nu le-a tulburat nicio furtună.
 
Desigur acest scriitor de mari viziuni interioare, în fond asemenea, în toate formele, cu propriul său suflet, nu era, nici într-o privinţă, un revoluţionar, cum, de la o vreme, i-a dorit acel secol al lui, aşa de grăbit spre răsturnări, dincolo de care nu erau speratele creaţiuni noi. Dar el a fost un mare mângîietor şi deşteptător de speranţe pe care n-ar fi fost în stare a le defini, un îndemnător continuu în vieaţa cea mai curată şi mai dispusă spre acele jertfe pe care, şi supt raportul material, le risipea zilnic, până la ultmele frânturi, aruncate cu indiferenţă, ale unei frumoase averi moştenite.
Numai aceste îndreptări se întâlnesc şi în talentul lui de orator, care a fost mare, dominând nu o dată, de foarte sus, atmosfera încărcată a pătimaşelor lupte de partid. Niciodată el nu s-a coborât, nu la vulgaritatea insultătoare, dar la cât de puţina nedreptate faţă de adversari pe care era incapabil măcar de a-i concepe personal.
 
Proza lui, smulsă din nevoile cumplite ale unei vieţi care nu mai ştia încotro să se îndrepte pentru chiar pânea de toate zilele, n-a fost ţinută în samă prin acele triste zile de bătrâneţă ale lui. Desigur că nu se va căuta acolo informaţie şi nici măcar un sentiment al mediului, aşa de deosebit, în Istoria Sultanilor (Histoire de la Turquie, apărută în anii 1854-1855), sau un adaus la cunoştinţile asupra Revoluţiei Franceze, pe care, într-una din direcţiile ei, a admirat-o acest om, care era totuşi un conservator născut, în a sa Istorie a Girondinilor, cu care, pe acea vreme, poate că ar fi mers, şi chiar până la eşafod. Dar nu o dată, în a sa Istorie a Literaturilor (Lucrarea, apărută în mai multe volume între 1856-1866, se numea Cours famillier de littérature), aşa de modest înfăţişată, sunt pagini de înţelegere adâncă, la care se poate recurge nu numai cu folos, dar cu o deosebită mulţămire, pe alături de frumuseţa, aşa de pură, cu toată graba, a formei (3 novembre 1940).

Citește și:

Anul Omagial Iorga N. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (V). Magiştri ai lui Clio