Biserica Învierii din Ierusalim

„Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii O laudă în Ceruri, și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inima curată să Te slăvim!”
Toţi cei care au ajuns pe acest Pământ Sfânt au simţit emoţia regăsirii. Aici s-a făcut din nou împăcarea omului cu Dumnezeu şi tot în acest loc spune Sf. Ioan evanghelistul;,, am văzut cer nou şi pământ nou... cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu (Apocalipsa, XXI,1-2).
Când rosteşti Ţara Sfântă, cel puţin lumea creştină a celor câteva miliarde îşi aduce aminte de un eveniment care a dăruit lumii Viaţă Veşnică.


Arheologia descoperă paşii Mântuitorului, iar totul este identificat şi se marchează cu semnul triumfător al Crucii de pe turlele Bisericilor. Odată cu cercetarea şi demersurile ştiinţei spre cunoaştere, omul a simţit ,,micimea" când a început să privească înaltul Cerurilor, însă cei credincioşi au răspuns la întrebările existenţiale.
Nu toţi înţeleg încă, de ce Dumnezeu a ales acest ţinut, geografic!
Dar, Biserica Învierii din Ierusalim sfinţită în anul 336 delimitează, prin sfeşnicul din pridvor, Centrul pământului; „acest loc al Golgotei este mijlocul lumii" (Sf.Chiril al Ierusalimului).
Chiar arabii păstrează denumirea „nousoul-tinia“, adică „mijlocul lumii“, aşa cum spune regele David: „Dar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului“ (Ps. 73, 13).
Cele două Izvoare ale Revelaţiei dumnezeieşti sunt nedespărţite; Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Este o întâlnire personală în sufletul fiecăruia, după puterea credinţei, când pune piciorul pe aceste Locuri Sfinte.
Cupola Sfântului Mormânt cuprinde ca un mănunchi al sfinţeniei: Sfântul Mormânt, Piatra Îngerului, Golgota, Piatra Ungerii, Biserica Învierii, Paraclisul Maicii Domnului, Peştera Sfintei Cruci, Capela Arătării,  Altarul încoronării cu spini, Altarul lui Adam, Altarul femeilor Mironosiţe, Altarul copt, Capela siriană, Altarul Sf. Maria Magdalena, Capela Arătării, Altarul Sf.Longhin sutaşul, Altarul împărţirii veşmintelor, Altarul Sf.Grigorie Luminătorul, Biserica Sfinţilor 40 de Mucenici, Biserica Sf.Ioan Botezătorul, Biserica Sf.Apostol Iacov şi Biserica patriarhului Avraam.
Poposim prin aceste rânduri pe locul unde a fost Răstignit, Îngropat şi a Înviat Mântuitorul nostru Iisus Hristos: Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim aflată în cartierul creştin al Sfintei Cetăţi.
Au dreptul conform statu-quo, din 1757 şi 1852 să slujească  ortodocşi, armeni, copţi, catolici, etiopieni şi sirieni ortodocşi. Rămâne un loc drag sufletelor noastre care păstrează cea mai mare Minune petrecută vreodată: Învierea. Sfânta Cruce se înfige în Golgota, acolo unde este îngropat Adam. De aici începe istoria creştinismului care împlineşte Evanghelia în trei cuvinte: ,,Hristos a Înviat!” 
Istorici ai vremii precum Eusebiu de Cezareea şi Fericitul Ieronim, ne spun că împăratul roman Adrian, după ce în anul 135d.Hr. înfrânge revolta evreilor, construieşte pe dealul Golgotei un templu păgân închinat zeiţei Venus.
Episcopul Ierusalimului Macarie cere împăratului Constantin cel Mare, care prezidează Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325, să-l ajute în recuperarea şi redescoperirea arheologică a locurilor socotite sfinte.

Astfel, între 325-337 templul păgân este dărâmat, iar arhitectul Zenovie înalţă primele edificii creştine.
În secolul al IV-lea, Sfânta împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare găseşte Crucea Mântuitorului, iar deasupra Golgotei zideşte Rotonda - Anastasis, adică Biserica Învierii, care avea 38 de metri şi era susţinută de 12 coloane.
În urma lucrărilor de reconsolidare din 1961 s-au descoperit fragmente din aceşti stâlpi, inscripţionaţi: ,,Martirium” (mărturie).
Tot pe acest loc al bazilicii lui Constantin, Sf.Chiril rosteşte catehezele baptismale, iar alte referiri provin de la Anonymus (sec.VI) şi Arcuff (sec. VII). În 614, perşii lui Hosroe dau foc Bisericii şi în 626 egumenul Modest restaurează Locurile Sfinte, dar în secolul al IX-lea un cutremur dărâmă cupola Rotondei. Patriarhul Toma cu ajutorul lui Carol cel Mare, repară Biserica între 813-820, iar în 934 sarazinii pe timpul patriarhului Nicolae o incendiază în Ziua de Paşti.
Împăratul bizantin Nichifor Fokas recucereşte Palestina şi reface Biserica, dar după puţin timp este jefuită şi turla arde împreună cu patriarhul Ioan al V-lea.
Califul Egiptului Al-Hakim distruge Biserica Sfântului Mormânt în întregime.
În 1026-1043, împăraţii bizantini Mihail Paflagonul şi Constantin Monomahul o refac cu ajutorul stareţului arhitect rus Daniel.
Cruciaţii aduc îmbunătăţiri Bisericii Anastasis în 1099, iar în 1190, după alungarea lor, împăratul bizantin Isac Anghel se tocmeşte cu păgânii şi salvează Biserica Învierii. 
Între 1220-1244, Cruciaţii recuceresc Locurile Sfinte, dar interzic accesul ortodocşilor în Biserică. Patriarhul Gherman în 1545 repară Cuvuclionul şi în 1719 se fac reconsolidări. În 1808 arde din nou, iar în 1810 patriarhul Policarp, cu patriarhul Calinic al Constantinopolului şi Frăţia Sf. Mormânt obţin aprobarea sultanului de a reface Locurile Sfinte prin contribuţia Rusei, Franţei şi Turciei (anii 1834, 1852, 1867).

În timpul războiului arabo-israelian din 1948, un obuz distruge bolta Bisericii, care este refăcută în anul 1955 de guvernul Iordaniei.
Restaurarea generală se face în 1961 de către guvernul grec. Într-o istorie frământată a Orientului Mijlociu, Biserica Învierii primeşte şi azi din Cer, Lumina sfântă ca o mărturie: Hristos a Înviat!
Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne, povăţuieşte-mă pentru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea. Amin! (rugăciune la intrarea în Biserică).